Editura Integral și-a asumat, după cum îi este numele, publicarea integrală a operei lui Liviu Cangeopol după revenirea sa, în 2019, după nouă ani de absență, în „arena publică“, așa cum stă scris pe clapa copertei. În numai trei ani, autorul, retras undeva, în sudul Statelor Unite, a publicat zece volume, Lumea din fereastră fiind al unsprezecelea. Anul de vîrf al pandemiei, 2020, a fost cel mai fertil, în cursul său apărînd nu mai puțin de cinci cărți.
Volumul cel mai recent, extrem de masiv și editat în cele mai elegante condiții, este unul dificil de clasificat, ba chiar îl îndeamnă pe cititor să renunțe la orice tentativă din sfera taxonomiei. Capitolele cărții se compun din fragmente, uneori cu legătură între ele, alteori disparate. Fiecare parte a cărții are sau nu capitole distincte și cîte un cod QR imprimat pe o pagină separată. Scanînd acest cod, cititorul are acces, dacă poartă căștile necesare sau activează difuzoarele, la muzica pe care autorul o consideră potrivită ca ingredient de însoțire pentru lectura părții respective. Este un experiment pe care nu putem aticipa cîți cititori îl vor urma efectiv. Pe mine unul, fondul muzical în timpul lecturii mă distrage, nu mai pot urmări nici muzica, nici textul.
Fragmentele care compun cartea se întind între șase-șapte rînduri și trei pagini. Ele sînt reflecții, schițe, unele minuscule, altele compuse dintr-o singură, amplă frază. Sînt secvențe narative sau lirice, uneori, mai rar, iau forma unor dialoguri. Iată un exemplu: „Aseară am fost la teatru. Sala era goală, scena, pustie. M-am rugat și m-am întors acasă.“ Atît. Unele îndemnuri par a oferi soluții în chipul cel mai paradoxal: „Ca să nu te încurci în probleme din care nu vei extrage niciun folos, trebuie să ții cont de o singură prohibiție: să ocolești cimitirele, școlile și muzeele“. Autorul nu oferă o justificare precisă unei asemenea conduite salvatoare. Doar ne previne că, altfel, „lumile vor avea tendința asocierii, lepădînd și corespondențele de care te-ai lovit în deșertul surghiunului“.
Adesea consecuția frazelor refuză orice continuitate de sens: „Seara ascult emisiunile radio ale Europei Libere de la începutul anilor 1970, iar după ora 9:00 maratoanele muzicale oferite de Radio Luxemburg. Nu poți să te rogi cu o gură spurcată, cu un suflet impur. În singurătatea încremenită iubești pe fiecare“. Scenariul suprarealist comunică o anumită melancolie. N-am verificat, prin accesarea codului QR, cum este muzica pe care scriitorul o crede potrivită acestei părți a volumului său. Dar poate, pe urmele tipului său de raportare la lume, este mai de folos să mi-o închipui eu însumi.
O nedumerire pe care mi-a stîrnit-o volumul lui Liviu Cangeopol este provocată de semnele care marchează depărțirea fragmentelor aliniate în cele 600 de pagini. Ele sînt diferite, char în cuprinsul aceluiași capitol: un cerculeț, semnul „fi“ mare (), dar și „fi“ mic (, semnul „psi“ repetat de patru ori (ψψψψ), semnul „haștag“ (#). Predomină net cerculețele. Pot presupune că există un cod sofisticat prin care cititorul ce-l dezleagă are acces la o revelație. Eu nu am reușit să identific nicio legătură între natura fragmentelor și grafica lor despărțitoare. Mai am posibilitatea să-mi închipui că e doar un joc, un truc pentru tulburarea lectorului, fără nicio semnificație specială.
Un pasaj-cheie pentru definirea literaturii în concepția autorului cred că l-am întîlnit la pagina 353: „Cărțile lumii, cel puțin cele care țin de literatură, nu sunt decît maldăre de înfrumusețate, minciuni, utile doar în perpetuarea iluziei generale și a haosului din care ne hrănim, cărbuni pentru locomotiva nebuniei care nu pare a obosi în încercatul drum către prăpastie. Autorii de ficțiune sînt responsabili de asta“. Cînd citesc rîndurile acestea, în paginile unui autor care a publicat zece cărți în trei ani, mă simt, într-un mod necreștinesc, răzbunat.
Lumea din fereastră (presupun aici și o aluzie la sistemul de operare Windows) este una reflectată straniu în ochiul scriitorului. E singura fereastră la care nicio pisică nu poate dormi. Ori, în caz contrar, se va transforma – spre groaza noastră – într-un Smilodon fatalis, cu colții cît ontologia! Muzica, muzica!