Am putea afirma că umorul și absurdul sunt caracteristici culturale ale poporului român, fie și numai dacă am avea în vedere sintagmele, asocierile insolite de cuvinte ori rimele din jocurile de copii, din ghicitori, ori dacă am mai aminti de basmele lui Creangă și nu mai puțin de originalul Urmuz.
Iată că undeva, departe, în Peru, a trăit și a scris un alt „urmuzian“, un alt român pentru care umorul, jocul de cuvinte, asociațiile lexicale cele mai neașteptate, vizând nu de puține ori absurdul, ironia și satira au devenit literatură.
Este vorba despre Grigore Cugler (născut acum 120 de ani), diplomat, muzician, om de mare cultură, așa cum erau mulți dintre tinerii generației interbelice, al cărui destin de exilat se alătură altor pribegi care au trăit departe de țară, dar aproape prin limbă și activitate literară.
Considerat „un urmaș al lui Urmuz care nu și-a cunoscut înaintașul și necunoscut a rămas și el, parțial, de urmașii lui“ (v. Monica Lovinescu, Întrevederi cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ștefan Lupașcu și Grigore Cugler, Ed. Cartea Românească, 1992), Gr. Cugler avusese totuși notorietate în mediile de avangardă din țară, odată cu apariția volumului Apunake și alte povestiri (1934); al doilea volum – Afară de unul singur – a fost alcătuit de un coleg în 1946 în câteva exemplare. Cu ocazia unei vizite la locuința din Lima, Ștefan Baciu văzuse un „dosar cu inedite“, care cuprindea o Carte de bucate, cu câteva „rețete“ noi, Însemnări pe fundul pălăriei, Pir pir, un text în limba franceză absurdist avant la lettre, L’Archisucre, cu câteva poezii în limba spaniolă, o piesă de teatru și mai multe texte de mici dimensiuni. La mijlocul anilor ‘70, după moartea scriitorului, soția acestuia i-a expediat lui Ștefan Baciu o copie xerox a ineditelor. De aici au fost selecționate poeziile și schițele pentru volumul Vi-l prezint pe Țeavă (titlul dat de Editura Ștefan Baciu), care a apărut în 1975 la Madrid, cu sprijinul financiar al poetului Nicolae Petra. În volum sunt reproduse și o parte dintre desenele autorului, Baciu dedicându-i și numărul 26 al revistei Mele. (Datele biografice sunt preluate din wikipedia, din vol. lui Florin Manolescu – Enciclopedia exilului literar românesc, Ed. Compania, 2000, precum și din unele articole publicate în reviste din exil.)
Pentru oricine îi citește scrierile, raportarea la Urmuz este inerentă. Totuși, dacă am alcătui o scurtă trecere în revistă a unor nume de scriitori români care s-ar putea revendica din opera urmuziană și s-ar constitui într-un fel de „generație“ prin nonconformismul stilului, pe Grigore Cugler nu l-am putea încadra expres în aceasta. Autorul însuși, în dialogul cu Monica Lovinescu, își sublinia drumul singular, „independența“ față de avangardă, explicând că stilul scrisului său a apărut „foarte spontan și fără legătură cu nimeni. Se vede că avangarda asta și spiritul apunakian erau în aer.“ (v. Întrevederi cu ….)
Pe de altă parte, s-a afirmat că teatrul lui Eugen Ionescu poate fi prefigurat și de scrisul cuglerian, Horia Stamatu găsind că „Afară de Unu-Singur premerge în timp Rhinoceros al lui Eugen Ionescu“. (v. „Apoziția“, nr. 2/ 1974) Și totuși, tot Stamatu îl găsește „mai aproape de Joyce decât de Urmuz”, Cugler „depășind ceea ce se cheamă literatura absurdului“. (op. cit.)
O afirmație a celui care i-a cunoscut cel mai bine scrierile (ocupându-se totodată de publicarea acestora, el însuși fiind „poetul tânăr” ce înnoia limbajul poeziei – l-am numit pe Ștefan Baciu! – face referire la aceeași idee de precursorat al absurdului, al „curentului absurd ale cărui începuturi, ca și acelea ale dadaismului, trebuiesc căutate în România.“ (v. Drum bun Apunake, în revista „Limite“, nr. 12/ 1973)
Dar textele lui Cugler pot fi receptate și în cheie postmodernă. Într-o listă a principalelor trăsături ale postmodernismului, pe primul plan se situează ludicul și parodicul, jocul cu cuvintele, amestecul de genuri, intertextualitatea, renunțarea la clișee și evidențierea banalului vieții cotidiene. În prozele lui Grigore Cugler vom putea constata imediat toate aceste caracteristici. Desigur, autorul nu și-a propus să fie „postmodern“, cum nu și-a propus să scrie în stil „urmuzian“, ironia și ludicul fiindu-i mai la îndemână pentru a se exprima, pentru a caracteriza lumea „pe dos“ în care trăiește.
Fin observator al acestei lumi, simțind și văzând „monstruos“, precum Caragiale, autorul lui Apunake trece pragul dincolo de comic și revelă ridicolul și absurdul care, nu de puține ori, ne guvernează viața. Și astfel, așa cum Petru Comarnescu îl va prezenta cititorilor revistei „Vremea“, unde-i va publica pagini din Apunake (în 1934, nr. 300), „sub aparența năstrușnică a ciudatelor întâmplări ale eroului există un sens. /…/ În absurdul faptelor povestite există o logică totuși.“ Petru Comarnescu scoate în evidență fantezia autorului și „umorul antonpannesc, dar cu implicații mai triste și mai adânci“, căci, așa cum avertizează cititorii, prefigurând caracterizarea lui Ionel Jianu de mai târziu, „vom râde și poate vom lăcrima.“ (v. Ionel Jianu, Râsul ascunde lacrima, în „Limite“, nr. 12/ 1973)
Într-o poezie intitulată Exilații, publicată în limba franceză în 1978, G. Cugler se face reprezentantul celor nevoiți să trăiască departe de țară, al celor care „râd de neputință/ de ură“, umorul amar fiind ușor descifrabil. El este exilatul care „face haz de necaz“, râde amar și folosește gluma, calamburul, jocul de cuvinte din limba română, atât de bogată în sensuri lexicale, ca să ascundă tristețea, durerea, urâtul lumii. Și nu este de mirare atunci ceea ce citim în relatarea Monicăi Lovinescu despre „un colaborator ce făcuse închisoare în România (care) i-a povestit cum în celula lui se afla și cineva care cunoștea fragmente din Apunake pe dinafară, desfătându-i din când în când amarul cu umorul ce acolo nici nu mai părea atît de negru.“ (v. Monica Lovinescu, Întrevederi cu…)
„Era un adevărat artist care cânta pe coarda absurdului, deschizând nebănuite perspective asupra unei tainice suprarealități. Și cred, fără nicio șovăire, că Grigore Cugler a fost un autentic poet suprarealist, de neîntrecută virtuozitate în literatura română“, afirmase Ionel Jianu. Absurdul unui așa-zis dialog vizează incomunicarea, prefigurată, de exemplu, chiar dintr-un titlu – Dialog cu policandrul. Întrebările nasc răspunsuri neașteptate, de multe ori repetitive, întrebările însele fiind fără sens. Într-un dialog nefiresc, cei doi interlocutori par roboți, fiecare susținându-și propriul discurs aberant, fără niciun mesaj normal. Este vizată lipsa de comunicare într-o lume dezumanizată. Clișeele verbale, automatismele, jocul lexical trimit la teatrul ionescian, Grigore Cugler surprinzând în multe dintre textele sale o lume în care oamenii „vorbesc fără a spune nimic“, comunicarea fiind anulată de clișeele verbale sau de lipsa de interacțiune umană.
Toată opera lui Grigore Cugler este, în fapt, o descriere a vieții și a lumii contemporane, spusă în stil ironic și în răspăr, împinsă până la absurd, de vreme ce lumea în care trăia era o lume „pe dos“. „Suprarealitatea“ de care făcea vorbire confratele său întru exil este sugerată nu de puține ori prin folosirea sensului propriu acolo unde metafora îl preluase pentru valoarea figurativă. Astfel, de la expresia „pereții au urechi“, cu o conotație vizibil politică, o clădire în „stil apunakist“ este dotată – firesc – cu respectivele organe. De la expresia figurativă „a-și băga picioarele“, autorul se întoarce la sensul propriu și realizează drumul invers – dinspre metaforă spre concret. Scriitorul răstoarnă așadar metaforele și de la „gura“ de canal imaginează „corul organizat de gurile de canal“, verbul „a merge“ e folosit în sens propriu, după cum și expresia „ca pe roate“ și astfel, „cabinetul care merge ca pe roate, deplasându-se în voie pe linia de centură din jurul capitalei“ sugerează și o conotație, ușor de sesizat, a „liniei“ pe care se deplasa cabinetul, dacă vom aminti titlul prozei – „Douăzeci și patru de ore din viața unui ginecolog“. Polisemantismul, dar mai ales omonimia sunt de asemenea exploatate de scriitor, ajungând la exprimări absurde, dar …nu lipsite de logică având în vedere numai unul dintre sensuri: „La nevoie, eu vorbesc toate limbile, afară de a mea de care am nevoie. De ea mă folosesc in nenumărate împrejurări pentru a-mi inspecta plombele din dinți, pentru a găsi drumul pe întuneric, pentru a produce sunete agreabile și încă o groază de lucruri pe care nu le-aș putea face cu o limbă străină.“ („Teorie cu vocale“ din vol. Vi-l prezint pe Țeavă) Referirea este aici la termenul „limbă“, omonim cu dublul sens – de organ anatomic și de idiom. În Coropișnița, omonimia expresiei „canal de comunicație“ („În Forchepster, o suburbie a orașului Manchester, cunoscută pentru straniul proces de scleroză observat la arterele ei de comunicație“) declanșează referirea la boală din câmpul semantic al sistemului circulator.
Asociațiile de idei îl conduc de asemenea la cele mai neașteptate îmbinări lexicale, neuzitate, dar logice în fond: „insula verde de pace și frăgezime“, „luna se ridica la pătrat și la cub“, „ochelari afumați“, „tânăr cu Termen redus“ etc. Autorul mânuiește cu lejeritate cuvintele limbii, face asociații de idei și sensuri, schimbă categoriile gramaticale, invitându-și cititorul la un joc lexical fantezist: „Nu mă interesează dacă vreunii din locuitorii zisei suburbii au pe trup tatuaje, semne din naștere sau din altă parte, sau negi. Cu negii am avut destul de furcă în clasele primare, când Doamna mă punea să repet de zeci de ori: eu neg, tu negi, el neagă; Neagu neagă că are negi. Mai târziu, în liceu, a trebuit să conjug alte substantive comune, ca, de pildă «Curea»; cureu, curtu, curea și așa mai departe. Și cu ce m-am ales din toate acele acrobații gramaticale? Cu nimic. Cu mai puțin decât nimic! Astăzi, dacă mi s-ar cere să spun cum face indicativul prezent, forma reflexivă, a substantivului compus «Eu măcriș», nu cred că aș fi în stare să răspund satisfăcător.“ (Coropișnița)
Având în vedere arta cu care a mânuit limba română, stilul, valoarea umorului, pledoaria Monicăi Lovinescu ca Grigore Cugler să fie „redat, cu toate scrierile sale, literaturii române, unde un capitol îi rămâne în orice caz deschis: acela al avangardei“, este cât se poate de îndreptățită.