Înainte de 1989, problema debutului era una chinuitoare pentru tinerii autori, editurile erau extrem de restrictive, amânau cărțile de debut până ce autorii erau maturi de-a binelea. Vârsta debutului era, în cele mai multe cazuri, aproape de douăzeci de ani, cărțile erau îndelung citite, cenzurate, modificate, autorul însuși avea posibilitatea de a-și gândi, regândi statutul său, de a se autocenzura chiar. Ca să nu mai vorbim despre „concursurile“ prin intermediul cărora nu erau editate decât cel mult trei volume pe an și pe gen. Acum însă, problema debuturilor este alta, mulți foarte tineri poeți se grăbesc să publice manuscrisele, certitudinea de a fi autor, certificat de o editură, elimină chinurile și frământările care însoțesc această „naștere în poezie“. Dacă în primul caz frustrările aveau și latura lor bună, aceea de a ajunge la vârsta debutului cu o oarecare conștiință de sine, riscul de a publica orice azi, fără un discernământ artistic conturat, este un pericol real. De la aceste premise am pornit când am deschis volumul Primele fobii reprezentând debutul foarte tânărului poet Antonio Doda (născut în anul 2001). Ce urmărești la un tânăr poet, care se lasă la discreția „vânturilor, valurilor“ poeziei? Dacă are proprietatea a ceea ce spune, dacă are lecturi, dacă duce un gând până la capăt, dacă are talent, în ultima instanță.
Toate aceste lucruri le-am găsit în cartea tânărului Antonio Doda, volumul de debut este, în cea mai mare parte, un jurnal liric care spune „totul“ despre despărțirea de copilărie, relatarea este contrapunctică, textul înghite și digeră cu o vivacitate apreciabilă o lume în disoluție. În fapt, despărțirea de copilărie este una vag traumatizantă, și aceasta pentru că o oarecare curiozitate, pentru lumea de după colț, străină, incitantă, este prezentă în text și subtext: „copilăria –/ are mai multe învelișuri/ decât o păpușă matrioșka// bani cheltuiți pe hârtii și carioci/ ploaie/ nerăbdare/ hanoracul personalizat cu graffiti/ linkin park în căști/ bancnote de un leu/ și cheile în buzunar// mă simt ca porțelanul prăfuit/ de pe televizorul alb-negru al bunicii …“ (bani cheltuiți pe hârtii ascunse).
Copilăria este mitică, este „arhetipul fericirii simple“ (Bachelard), toate lucrurile sunt purtătoare de simbol, sunt încărcate cu energii. Dar în mijlocul acestui univers aglomerat, copilul se simte ca un vrăjitor care descoperă că vraja sa pierde din intensitate cu fiecare nouă tentativă de înaintare. Dezvrăjirea lumii are însă consecințe, receptarea acestei noi realități se face cu o stranie senzație de detașare astenică: „nu mi-am mai văzut familia și prietenii/ cu toate că ne întâlnim zilnic// timpul nu mai înseamnă nimic/ aniversările – monotone/ sărbătorile – momente dureroase …“. Amestecul de stări, contrare, face parte din această agitație care înlocuiește „inițierea“ din vremurile arhetipale. Iar de aici până la un plictis în mijlocul vacarmului realității, nu este decât un pas. Chateaubriand pretindea că s-a plictisit încă din pântecele matern și că acest lucru l-a ajutat să vadă limitele acțiunii umane. Din acest motiv, copilul imaginează un „mai târziu“ când, în sfârșit, eliberat de constrângerile școlii și ale familiei, va putea fi liber – cu alte cuvinte „să facă ce vrea“, deci să nu se mai plictisească: „suntem tăcuți/ precum șoferul mașinii de gunoi/ care fumează plictisit/ în timp ce colegii săi muncesc/ îmi sfârteci intențiile/ asemenea unui copil ce decupează hârtii/ stăm împreună doar ca să-mi hrănesc imaginația/ realitatea mea s-a comportat ca un părinte/ – a plecat la magazin după lapte și pâine/ și nu s-a mai întors …“. Crizele vârstei fac parte din această „fișă clinică“, care este poezia: „târăsc după mine o pungă/ în care îmi zace toată povara/ capsez de stomac o foaie udă/ pe care scrie/ n-am nevoie de nimeni/ pe cablurile electrice/ se-nghesuie cuvinte/ stările devin una/ frica duhnește a singurătate/ amintirile – filme horror/ m-am retras printre animale și gunoaie…“.
Are aproape de toate poezia lui Antonio Doda, în acest volum „de deschidere“. Are umor, ironie subtilă: „cineva tușește mai artistic/ decât piesele lui fuego/ doi puști aleargă de colo-colo/ se bat în realizările pe care nu le au/ eșecuri subvenționate de părinți“. Tonul aforistic îl conectează pe autor la poezia care i-a premers: „răutatea/ m-a dus la eșecul cu mine/ bunătatea/ la eșecul cu alții“; sau: „omul singur/ orbecăie în mintea lui/ precum pe străzi câinii vagabonzi“. Este un observator lucid, știe/ simte cât de fragilă este ființa poetului într-o lume tot mai autistă: „abandonez chipurile care mă iubesc/ pentru cele care mă inspiră/ sunt observatorul lumii/ recitalul meu nu-l aude nimeni“ (observatorul).
Într-un final, este deziluzionat de lumea în care s-a născut, în care s-a trezit, în care nimeni nu i-a oferit „tinerețe fără bătrânețe“ și în care nimeni nu i-a pus universul la picioare: „voiam să ajung în viitor/ cu mașinile din jocuri/ acum vreau să nu mă fi născut cu adevărat/ nu trăiesc în lumea în care credeam/ că poți să fii fericit pe gratis/ în lumea din mintea mea“. Din fericire, Antonio Doda este un poet cu adevărat promițător de la prima carte, și ca în basmul nostru pot spune că „tăcu și se născu“.