Dicționarul romanului central-european din secolul XX, apărut recent sub coordonarea Adrianei Babeți, este asemenea unei clădiri cu două corpuri diferite. Primul, și anume studiul introductiv aparținându-i Adrianei Babeți, este o carte în sine și reprezintă, probabil, cea mai substanțială contribuție românească la definirea literaturii Europei Centrale. Publicarea lui în fruntea dicționarului merită să fie urmată cât de curând de o apariție în volum separat – eventual, într-o versiune extinsă –, pentru ca să nu aibă soarta unei alte contribuții similare (mă refer la introducerea Zinei Molcuț la antologia Simbolismul european, din 1983, cea mai bună sinteză românească în materie de simbolism), care, rămasă în acea culegere, este azi complet uitată.
Ca și alte lucrări ale Adrianei Babeți, cum ar fi Dandysmul. O istorie (2004) sau Amazoanele. O poveste (2013), introducerea la Dicționarul romanului central-european… copleșește prin amplitudinea sintezei și seduce prin talentul înscenării unui teatru de idei care, în pofida dificultății teoretice, se parcurge, în interpreta rea ei, cu pasiunea cu care citim un roman bun. Aspect și mai important, în cercetarea de față, „nașterea“ temei romanului central-european este precedată de și împletită cu descrierea ecloziunii unui interes de cercetare pentru această temă, la Timișoara, în colectivul care a reprezentat nucleul viitorului dicționar. Autoarea are darul de a da corporalitate ideii, ceea ce va pune (dacă nu a și pus deja) Dicționarul romanului central-european… pe o traiectorie de receptare fastă.
Altfel, studiul introductiv este cât se poate de limpede structurat, fiind împărțit în cinci capitole mari.
Primul dintre ele, Scurtă istorie, cuprinde, cum spuneam, reconstituirea unui cadru de cercetare în care tema Europei Centrale a prins viață, în spațiul academic românesc, încă dinainte de căderea Cortinei de Fier. Cu multă generozitate și punând o anume surdină demersurilor pe care ea însăși le-a inițiat și coordonat, Adriana Babeți inventariază treptele constituirii unei conștiințe a Europei Centrale, într-o cultură română pentru care, în mod tradițional, Occidentul începea la frontiera cu Ungaria (și, până cu niște ani în urmă, și la cea cu fosta Iugoslavie). Bătălia de natură culturală și literară pentru impunerea temei mittel-europene a fost, din păcate, dublată de una ideologică și politică, mai ales în contextul inflamat al primilor ani de după 1990.
Cel de-al doilea capitol și cel mai dezvoltat, intitulat Un roman cu geometrie variabilă, formulează o descriere tipologică a romanului central-european, pornind chiar de la dificultatea definirii acestui spațiu. În subcapitolele În jurul unui concept: „Europa Centrală“ și Spații, frontiere, identități, autoarea parcurge toate posibilele limite și vecinătăți ale conceptului, a cărui existență trebuie afirmată nu numai în raport cu conștiința Estului, ci și cu cea a Vestului, pentru care Europa se întinde în mod cert tot până la frontiera româno-ungară. Dificultatea constă în a insera un criteriu de coerență istorică și culturală într-un spațiu fracturat lingvistic, confesional, politic și, în perioada comunistă, și geopolitic. Miza este mult mai mare decât pare: ceea ce, în perioada de dinainte de 1989, era o modalitate de evaziune, atât din naționalismul ceaușist, cât și din perspectiva de bloc a întregului „lagăr socialist“, a devenit după revenirea la democrație o importantă chestiune identitară. Nu doar pentru noi, românii, ci pentru toată acea parte a continentului traumatizată de deceniile de comunism. De aceea, perspectiva salutară la care recurge Adriana Babeți e cea a configurării unui spațiu cultural deschis, aflat simultan „la margine“ și „în centru“ și care întreține raporturi fertile cu limitele sale de vest, de est și de sud.
Excepțională este incursiunea în mentalul (cultural) central-european, cu atât mai mult, cu cât definiția spațiului este una „în mișcare“. Cercetătoarea parcurge, în subcapitolul Poligon, câteva dintre fantasmele și spaimele identitare ale conștiinței regionale, cu sagacitate și cu o plăcere a identificării subiacente. „Țări mici“, complexe mari, Voioasa apocalipsă sau Trecutul care nu trece, Frica, Scepticismul, Nostalgia sunt texte antologice, printre cele mai bune scrise în Europa, pe tema morfologiei mentale și culturale a acestei regiuni.
Pornind de la această arhitectură interioară, Adriana Babeți avansează, cu o precauție dublată de legitimitatea hermeneutică, întrebarea: Există un roman central-european? Întrebarea nu e o cochetărie de savant, ci o consecuție firească a definiției deschise a spațiului mittel-european, formulate anterior. Subcapitolul străbate transversal câteva chestiuni care se regăsesc în majoritatea dezbaterilor pe care și literatura română le-a deschis, de-a lungul deceniilor de după prăbușirea comunismului, dacă nu și înainte. Există literaturi mici? ce este și cum se folosește canonul? care e raportul între capitală și provincie, în literatură ș.a.m.d. Sunt pagini de interogații și observații profunde, în măsură să explice, cel puțin în parte, structura și înfățișarea literaturii române de azi, ca și statutul ei în societatea europeană contemporană.
Excepționala cercetare, camuflată într-un discret studiu introductiv, se încheie cu trei capitole scurte, cu funcție de „ghid“ de utilizare a dicționarului propriu-zis, în care sunt descrise criteriile acestuia și principiul/iile de organizare.
Dicționarul, în sine, e o altă „clădire“, iar legăturile sale cu studiul introductiv, deschise, prin însăși definiția morfologică a spațiului central-european, devin pe alocuri laxe și chiar invizibile. Din împrejurarea inevitabilă că Europa Centrală e o regiune cu încărcătură politică se ajunge, uneori, la politichie literară, și încă la una slabă.
Nu am să fac greșeala de a discuta criteriile conform cărora colectivul coordonat de Adriana Babeți a inventariat autorii și romanele care merită să intre în discuție. E de remarcat încercarea de a acoperi un spațiu literar multilingv prin critici și comparatiști vorbitori ai idiomurilor respective. Totuși, multe romane (dacă nu cumva majoritatea) nu au fost citite în original, ci în traduceri românești sau în limbile de circulație. Ceea ce, în contextul academic de azi, e de natură să relativizeze dicționarul ca întreg.
Mari probleme apar atunci când criteriile proprii sunt transgresate, pentru ca dicționarul – care trebuia, teoretic, să ilustreze o modalitate central-europeană de roman – să se poată transforma, nu se știe de ce, într-un soi de dicționar general al romanului din țările aferente spațiului. Se pierde din vedere că roman central-european nu înseamnă, automat, orice roman dintr-o literatură a unei țări din Europa Centrală. Astfel, din literatura sârbă sunt incluși, să zicem, Ivo Andrić (Premiul Nobel pentru Literatură, 1961) și Milorad Pavić, doi prozatori de incontestabilă valoare universală, însă a căror literatură e vizibil balcanică, nu central-europeană. Andrić e, desigur, bosniac de origine, iar Pavić a locuit și predat mult timp la Novi Sad. Însă Era un pod peste Drina are o temă pur balcanică (și este construit pe mitul „constructorului de poduri“, din care a rezultat la noi Balada Meșterului Manole). La fel, tema evreului poate fi, la limită, una specifică romanului central-european (opinie cu care nu sunt neapărat de acord), însă evreul lui Pavić este sefard, legat prin toate firele de Orient, nu de evreitatea vieneză a lui Schnitzler. Nici evreul bucureșteanului Norman Manea (inclus și el în acest dicționar) nu este unul central-european: pe lângă faptul că este prizonierul României sovietizate, el a suferit în Transnistria, nu la Auschwitz, iar Holocaustul românesc nu decurge din cel nazist, ci este produsul antisemitismului autohton. Din literatura română mai sunt incluși, pe criterii la fel de bizare, Mircea Cărtărescu sau Ștefan Agopian: primul, un postmodern pe filieră americană, cel de-al doilea, un barochist balcanic. Dacă, să spunem, considerăm un criteriu de apartenență la romanul Europei Centrale faptul că trama este localizată în zone geografice care îi aparțin acesteia, atunci n-ar trebui să lipsească alți autori contemporani. Nu reușesc, bunăoară, să găsesc motivele pentru care figurează Gheorghe Crăciun sau Mircea Nedelciu, dar nu și Matei Călinescu, cu Viața și opiniile lui Zacharias Lichter. Însă absența cel mai greu de explicat din dicționar, în termeni literari, cel puțin, este cea a prozatorului sârb Aleksandar Tišma: unul dintre cei mai importanți și mai caracteristici romancieri central-europeni din fosta Iugoslavie. În locul său, colectivul l-a preferat, bizar, pe… Dobrica Čosić, exemplar reprezentant al naționalismului istoric sârbesc, de cea mai balcanică esență. În general, autorii încalcă prea des criteriile proprii ale lucrării.
Așadar, avem de-a dace cu o construcție hibridă. Studiul Adrianei Babeți, excepțional, merită editat separat, ca o carte de sine-stătătoare, iar dicționarul, ca orice dicționar, trebuie serios revizuit la ediția a doua. Care, în lumea dicționarelor, e mai importantă decât prima.