O foarte tânără scriitoare de origine chineză, C Pam Zang, trăitoare în Statele Unite, mi s-a infiltrat pe neașteptate în suflet cu primul ei roman: Cât aur ascund aceste coline (2020). Titlurile capitolelor m-au intrigat: nu sunt decât o simplă repetiție a acelorași cuvinte. Sare. Craniu. Vânt. Noroi. Carne. Apă. Sânge. Primele și ultimele două capitole sunt întitulate Aur, iar singurul capitol din partea a treia are titlul Vânt vânt vânt vânt. Fără nicio virgulă, fără teama repetiției, fără nimic altceva decât cuvântul gol și puternic. Care bate înverșunat, dezlănțuit în furtuna unui bestseller nominalizat la Man Booker Prize și aflat în topurile celor mai importante ziare americane. Iar cele patru părți ale romanului au și ele titluri mai puțin obișnuite, trimițându-ne, deducem corect, la niște ani: XX62, XX59/, XX42/XX62 și XX67. În ce secol, în ce mileniu?
Aflăm în curând: e povestea uimitoare a unei familii de chinezi trăitori în California, atrași ca mulți alți compatrioți de mirajul aurului sau al căilor ferate construite la mijloc de secol XIX. Dacă Ba, tatăl, și cele două fiice preadolescente, Sam și Lucy, au venit pe lume în America, mama, Ma, a trecut oceanul, părăsind China în speranța unui trai mai bun. Se va îndrăgosti de Ba, când el se ocupă de cei două sute de migranți nou veniți pentru a-i învăța limba engleză, și se va căsători cu el.
Deja din primul paragraf descoperim despre ce este romanul: multă, multă durere și adânci secrete de familie. Sunt obsesiile mărturisite de autoarea însăși. În plus, vrea să fie crudă cu un adevăr întotdeauna alunecos despre etnia chinezo-americană. Prin urmare, participăm la suferința tinerelor fete rămase orfane: mama a plecat mai de mult, iar tatăl este un cadavru proaspăt întins sub un cearceaf, într-o colibă murdară din tabăra căutătorilor de aur. Aici au trăit întâi toți patru, printre văcari albi, indieni umili și chinezi proscriși, apoi toți trei, când mama i-a părăsit.
În jurul magherniței sunt doar coline și mine uitate de lume, pentru că aurul s-a sfârșit de mult și căutătorii au plecat, alungați de un potop care a smuls stejarii din rădăcină. Doar Ba a rămas cu familia lui, fiind asemenea copacilor sfârtecați de fulger, „mort pe dinăuntru, dar cu rădăcinile încă înfipte în pământ“. Moartea a început de fapt când Ba a devenit căutător de aur: viața ce a urmat a fost trăită mult timp „ca vântură-lume, rătăcind din loc în loc, după zvonuri de aur“ printre călători umili și netrebnici de tot felul, care n-au știut să sădească altceva decât gloanțe în trupuri și nu semințe în pământ. Mama a încercat să-și salveze familia, vorbind o noapte întreagă despre foame, nebunie, mândrie și noroc, determinându-și în cele din urmă soțul să-și strângă sculele de aurar și să se îndrepte spre minele de cărbune. Dar lucrul dificil din mină nu l-a oprit pe Ba să caute aur. A găsit mult la un moment dat, dar după ce i-a fost furat, familia a fost din nou copleșită de frustrări, lipsuri, rivalități și certuri.
Acum cele două copile au o problemă uriașă cu Ba cel mort: tradiția le cere să găsească doi bani de argint pentru a-i pune pe ochii tatălui ca duhul lui să nu-i mai bântuie pe cei vii; apoi sunt nevoite să dea de o apă curgătoare pentru a-l spăla și de o casă, de acel acasă negăsit până atunci, pentru a-l așeza în pace și a-l opri să se întoarcă din vreme-n vreme, ca o pasăre călătoare. Fetele nu au nimic. Banii trebuie furați, apa e departe și ce face o casă să fie acasă? Pentru că au trăit numai în bordeie dărăpănate și au dormit în paturi așternute prin căruțe, iarbă și praf, Lucy nu găsește răspuns la această întrebare repetată adeseori în roman. Tot așa sunt repetate și titlurile capitolelor, și afirmația că cel mai important lucru îl reprezintă familia, și întrebarea cât aur ascund dealurile Californiei. Zhang insistă mereu, pentru că nici ea nu cunoaște răspunsurile. Colinele rămân secrete și niciunde nu este acasă pentru ea, fiindcă a trăit în peste zece orașe din patru țări. În China s-a născut, în California a crescut, la Cambridge a studiat, iar la Bangkok și-a scris romanul. Rătăcirile care au dus-o până în Thailanda au fost binevenite: doar distanțată de locurile descrise în roman a simțit Zhang că le surprinde corect spiritul, că înțelege mai bine mentalitatea celor suferind de discriminări rasiale și că poate descrie felul cum au luptat cei galbeni cu cei albi de-a lungul secolelor. Ea însăși a mărturisit că a încercat să-și evite identitatea, dar n-a avut succes. Niciodată cei altfel nu vor fi ca albii. Degeaba a evitat să-și descrie eroii din primele ei texte, sugerând că ar putea fi de orice rasă. A greșit: nefăcându-i suficient de convingători, a renunțat până la urmă la ambiguități și nu s-a mai ascuns nici ea. Știa că nu-și poate schimba nici culoarea pielii, nici forma ochilor. Și atunci a decis: dacă adevărul e dureros, atunci și textul trebuie să fie la fel. Brutal, sălbatic și întunecat. Doar așa se poate reda corect o perioadă din istoria Americii prezentată deformat în cărțile oficiale de istorie, unde nu se spune nimic despre cei ne-albi și despre felul cum au ajutat și ei la dezvoltarea Americii.
Tinerele din roman pornesc în căutarea acelui acasă refuzat lor până atunci și vor lua cadavrul cu ele, pe calul Nellie, furat de la învățătorul care preda la școala unde fetele nu au mai avut voie să urmeze cursuri. Motivul? Fiind „gălbejite“ și cu ochii „mijiți“, bătute și disprețuite, nu-și controlau nici ele pumnii. Lucy este reprimită la insistențele mamei, o prezență plăcută învățătorului preocupat să le includă povestea într-o monografie despre vestul Americii. Și despre viața împovărată a căutătorilor de aur: e îmbelșugată atunci când dau de el, dar plină de renunțări atunci când dealurile sunt înconjurate doar de șacali, bizoni și tigri. Și de natura sălbatică a foamei. O foame nu numai a animalelor din jur și a stomacului ascuns în om, ci și o foame de răspunsuri. Unde, când, cum? Fetele nu pot răspunde la nicio întrebare. Tot ce le frământă rămâne suspendat. Până și sexul Samanthei: tatăl și-a dorit un fecior, iar Sam a acceptat să devină fiul lui închipuit. După moartea mamei, își înjumătățește numele, renunță la plâns, aruncă bonetele și rochiile purtate până atunci, se îmbracă în pantaloni, se rade în cap, își pune o pușcă la șold și o jumătate de morcov în chiloți, doar „un slab înlocuitor pentru mădularul pe care Ba ar fi vrut ca Sam să-l aibă“. Devine din ea el, devine them (un plural util în engleză dacă se urmărește corectitudinea de gen, dar o soluție fără folos pentru traducătorii români). E evident că Zhang dorește să facă o concesie tendințelor post-postmoderne oferind ceva legat de transgender, dar și acesta este un motiv pentru care editorii i-au respins romanul, nemulțumiți că se referă la atâtea lucruri dificile, multe și nefericite, precum imigrație, istorie, rasă, dezastre de mediu, sărăcie și traume. Dar Zhang nu se lasă: declară sus și tare că a vrut să scrie despre tot ce nu s-a mai scris, despre poveștile minorităților, uitate, șterse, alungate din mințile generațiilor mai tinere. Și reușește. Pentru că rămâne pe loc, pe locul ei chinezo-american, așa cum o face și Lucy, care apleacă întotdeauna fruntea și zâmbește asemenea mamei. Sam, în schimb, vrea să plece din California și își imită tatăl. Nu numai în născocelile sale pline de cruzime, în „ha-ha-urile ei chinuite“, ci și în dorința de ducă, purtându-l astfel pe Ba în spate pentru totdeauna. Deși se revoltă că nu are nevoie de niciun trecut, Sam descoperă ce greu poți scăpa de un părinte. Căratul lui în geamantanul adus de mama lor de peste ocean, unde cadavrul acoperit de sare este însoțit de roiuri uriașe de muște, nu e altceva decât o reprezentare simbolică a ceea ce trăim cu toții când ne apasă prea mult trecutul. Trebuie să-l îngropăm, așa cum fac în cele din urmă și fetele cu tatăl lor. După luni de zile.
Cât despre California secolului al XIX-lea, aflăm mai multe din ce sugerează titlurile capitolelor. Iată câteva.
Sare. E frumoasă ca aurul și utilă atunci când o vor lua de pe fundul unui lac uscat ca să o presare peste corpul lui Ba. Mai era folosită și pentru a mura prunele, a usca fructele și carnea, a curăța fierul sau rănile și a marca trecerea săptămânii când se pune duminica pe masa bogaților.
Craniu. Este cel de tigru, găsit la un moment dat în locul unde va fi îngropat tatăl. E fiara care probabil că l-a rănit pe Ba la picior, obligându-l să șchiopăteze, și cea care le mănâncă fetelor limba când nu pot vorbi. Dar mai e și simbolul lui acasă, așa cum este și ideograma sa, lăo hŭ, desenată de Ma ca un semn protector al casei și de Zhang în paginile cărții. Concluzia: nu trebuie să te temi de tigru, doar să înveți lecția ideogramei despre cum să lupți cu ceea ce nu poți niciodată ști, avea sau învinge.
Vânt. Dacă îl ascultă atente, fetele aud cum răsună tot mereu altfel. Uneori cristalin și blând, ca vocea mamei, alteori trosnind dezlănțuit, ca lătratul aspru al tatei. E îmbibat cu mirosuri de umezeală și putreziciune, aduce amenințări din locuri îndepărtate, are puteri răzbunătoare și, când alege o limbă, vorbește chinezește: „Eeeeer, strigă vântul. Nu eeeer“ sau „Aaa , spune vântul. Și uneori uoooo. Uneori iiiiiiiin, alteori aaaaaaan, ben daaaaaan“. Nu er și ben dan. Nu contează înțelesul cuvintelor pentru noi, europenii, ele trebuie să rămână niște simboluri de nepătruns dacă nu vrem să le învățăm.
Partea a treia a romanului este dedicată vântului și poveștii spuse de duhul tatălui despre cei douăzeci de ani petrecuți între XX42/XX62 (ideea icsurilor a fost furată de la Haruki Murakami, 1Q84, în dorința mărturisită a lui Zhang de a ieși din limitele cronologiei tradiționale și de a evita o istorie prea realistă a secolului al XIX-lea). Prin vorbele tatălui descoperim noi secrete de familie, aflăm tot ce nu știu fetele, cad măștile de pe fețele galbene și ne surprind tăcerile lor frânte.
Noroi. Când îi sapă mormântul lui Ba, pământul înghite cadavrul, îl scufundă în adâncurile lui, îl amestecă în noroi cu alte oase, mai ales cu cele de bizon, și duhnește a argilă și a moarte. În schimb, atunci când ploaia face noroi din praful de pe hainele lui Sam și de pe pielea ei murdară, atunci noroiul duhnește a viață.
Apă. Oceanul cenușiu și urât de la capătul vestului, ascuns sub un capac de ceață, este cel ce o atrage pe Sam să plece în China, unde, crede ea, se va simți acasă, cu o viață plină de mișcare și vuiet, precum cel al apei străbătute invers de mama ei, cu succes, înspre sărăcie și moarte. La fel de nărăvașă este și apa din pârâiașele subțiri, „sugrumate“, de la baza minelor, sau în ploaia turbată ce ține neîntreruptă zile în șir.
Aur. E ascuns în coline, iar dacă e găsit e ascuns altundeva, în mici săculețe purtate sub haine, la piept. Sau e furat: uneori de hoții săraci, alteori de Sam și chiar de Ma, atunci când decide să plece (unde? înapoi în China?) și își lasă fetele singure, amăgite de Ba că mama lor a murit. Când cineva, oricine, vorbește despre aur, cuvântul se rostogolește cu un miros fierbinte, pârjolitor. Aduce numai suferință, de aceea ni se spune la sfârșitul romanului că este „un soi de cadou“ să nu știi niciodată cât de mult aur ascund colinele din California. Fetele care se îndreaptă spre ocean desigur că nu o vor afla niciodată.
Nu vei reuși nici tu, cititorule, nu vei ghici nimic, chiar dacă citești atent romanul. Poți doar surprinde ce s-a întâmplat cu Lucy și cu Sam după ce l-au îngropat pe Ba. Dacă nu te temi de vântul, și apa, și noroiul și toată sarea din acest roman, dacă nu te temi de cuvintele înfricoșătoare ce fac copilele să tremure de frică, atunci poți accepta această invitație la o lectură mai puțin obișnuită. La o lectură altfel. Surprinzătoare și mult lăudată de critici. Unde totul e ambiguu și învelit în secrete, unde nimic nu se schimbă și, totuși, totul se schimbă. Dar numai cum și când o vrea C Pam Zhang.