Tema războiului, cu toate implicațiile sale social-politice și psihologice, cu urmările și dramale sale umane niciodată cicatrizate, a constituit dintotdeauna o abordarea majoră pentru mulți scriitori importanți. De la Homer și până în vremurile noastre, în care locul zeilor și al mitologicelor personaje războinice a fost uzurpat de inși posedați de ambiții distrugătoare, scriitorii au redat infernul prin care normalitatea vieții a fost dramatic suspendată.
Realizările în plan literar au fost, desigur, diferite, în funcție de măiestria narativă a autorilor, de gradul de înțelegere a complicatelor mecanisme ale războaielor și, în egală măsură, de onestitata celor care au adus în paginile cărților această dureroasă temă. Pentru că, într-un fel este percepută desfășurarea unei conflagrații prin ochii și pana lui Șolohov, spre exempu, și în alt mod, în viziunea lui Bulgakov. Încărcătura ideologică indiscutabilă din Calvarul lui A.N. Tolstoi nu poate fi pusă pe același plan cu obiectivitatea din Pe frontul de vest nimic nou, tulburătorul roman lui Erick Maria Remarque. Tot astfel, dacă raportăm la literatura română acest criteriu distinctiv, între romanele istorice ale lui Paul Anghel și Pădurea spânzuraților al lui Rebreanu, diferența este astronomică. Și nu numai de valoare. Rămânând tot în aria romanului românesc, putem aduce în discuție și alte două modalități prin care scriitorii și-au îmbrăcat narațiunea. Pe de o parte, privilegierea unui lirism care infuzează pagini întregi de roman, edulcorând o atmosferă ce bate mai degrabă spre sumbru, ca în Rusoaica lui Gib Mihăiescu, iar pe de alta, aducerea în prim-plan a laturii psiholgice a personajelor, prinse în palpitul unor momente unice prin tensiunea însoțitoare, precum în romanul lui Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Deosebiri stilistice găsim și între alte scrieri, cum ar fi romanul neterminat Întunecare, al lui Cezar Petrescu sau în povestirile pe tema războiului ale lui D.R.Popescu, în care , conform lui Nicolae Manolescu, „amestecă în apa stătută a realismului motive mitice, esoterice, alegorii ori simboluri“, ca să nu mai amintim de surprinză toarea nuvelă a lui Nicolae Velea, În război un pogon cu flori.
Nu lipsită de importanță este și postura din care autorii ro manelor despre război au înre gistrat desfășurarea eveni mentelor, unii fiind, cum știm, implicați direct în focul luptelor, dând operelor un pronunțat caracter autobiografic (E.M. Remarque, romancierul Primului Război Mondial, și Sven Hassel, romancierul celui De-Al Doilea Război Mondial, în toate romanele lor cu această temă, Hemingway, în Pentru cine bat clopotele și Adio, arme, Heinrich Böll , în Testamentul unui soldat, Louis- Ferdinand Céline, în Călătorie la capătul nopții și Moarte pe credit, Norman Mailer, în Cei goi și cei morți), iar alții, preluând și transfigurând relatări ale unor martori sau documentându-se din diverse surse.
Extinzând și mai mult cadrul acestei teme, se poate adăuga și constatarea că, în timp ce pentru unii scriitori tema războiului a fost o constantă a subiectelor romanelor ce i-a consacrat la nivel mondial (E.M. Remarque, cu seria sa începută cu Pe frontul de vest nimic nou și continuată cu Scânteia vieții, Soroc de viață, soroc de moarte, Întoarcerea din război, ori Sven Hassel, cu celebra lui „avalanșă“ de paisprezece romane, primul, Legiunea blestemată, fiind scris chiar în prizonierat), alții, epuizând subiectul după un singur roman, ca în cazul lui John Steinbeck.
Unele dintre romanele la care ne referim, remarcate atât prin obiectivtatea și acuratețea prezentării adevărului istoric, cât și prin realizarea literară majoră, au căpătat și dimensiune de document istoric, de bibliografie menită să lumineze inevitabilele aspecte obscure din desfășurarea evenimentelor sau să întregească perspective revelatoare. Un singur exemplu edificator: extraordinara viziune epică, amploarea narativă fără egal, știința de-a aduce cu veridicitate în fața cititorului personaje care au făcut, cum se spune cu îndreptățire, istorie (Napoleon, Alexandru, Kutuzov, Talleyrand), expresivitatea portretistică și finețea detaliului, fac din Război și pace, al lui Lev Tolstoi, o creație care transcende destinul unei opere literare.
Alături de Război și pace, și alte romane, dar, evident, la o altă dimensiune, au adus în prim-plan, dincolo de informațiile cu care operează și istoria militară, detaliul psihologic, dramele personajelor, care, în inima evenimentelor, la limita supraviețuirii, au trăit momente de deznădejde sau de renaștere sublimă.
Era nevoie deci de măiestria și forța creatore a scriitorilor pentru a da dimensiunea umană și socială acestor „accidente ale istoriei“, urmările lor în viața țărilor combatante sau neutre, învinse sau învingătoare, în destinul a milioane de oameni.
Cum este departe de mine gândul de a transforma aceste însemnări într-o „dare de seamnă“ despre acest subiect, copleșitor prin amplitudine și semnificații, am să mă refer în rândurile următoare la o carte mai puțin analizată, din valoroasa operă a lui John Steinbeck, cu vastele sale teme sociale. Este vorba despre micul roman de război, dar de o densitate tulburătoare, Luna a apus. Un roman, care, citit în contextul actual, al războiului povocat de Rusia prin invadarea Ucrainei, capătă semnificații sporite.
Actualitatea acestui roman, cum spuneam, este indiscutabilă, atât prin temă, dar mai ales prin modalitatea în care marele scriitor american percepe războiul prin relația invadatori-invadați, opresori-opresați, cuceritori-cuceriți. Cartea a fost scrisă pornind de la ceea ce înseamnă războiul în viziunea lui Steinbeck: „Războiul e trădare și ură, e haos produs de generali incompetenți, e chin și ucidere, boală și epuizare (…)“, dar și prilej de regăsită solidaritate umană.
Fără să aducă la lumină amănunte explicite, romanul prezintă un episod al ocupării de către armata Germaniei naziste a unui orășel din „mica țară“ vecină cu Marea Britanie. Avem, în câteva zeci de pagini, o extraordinară analiză a psihologiei soldatului, care, deși învingător, trăiește angoasa inutilității faptelor sale, a absurdului la care contribuie, fără să-și dea seama de la început, a suferințelor provocate unor colectivități nevinovate.
Nimic din trufia învingătorilor nu se mai regăsește în comportamentul acestor soldați; îi obsedează temerea că această situație nu se va termina niciodată, iar întrebările fără răspuns devin tot mai dureroase; cuceritorii încep să se teamă de cuceriți, spaima îi îndeamnă la acte de cruzime.
Reprezentativi pentru diversele modalități de a se raporta la cariera militară sunt cei cinci ofițeri care alcătuiesc statul-major al ocupanților: „Maiorul Hunter privea războiul ca pe o problemă de aritmetică pe care trebuia să o rezolve ca să se poată întoarce la vatră; Căpitanul Loft, ca pe o carieră potrivită pentru un tânăr educat cum se cuvine; iar locotenenții Prackle și Tonder, ca pe o fantezie onirică, în care nimic nu se întâmplă de- adevăratelea. Iar războiul lor se defășurase până acum ca un joc – arme grozave și planuri strașnice împotriva unor adversari lipsiți de arme și de planuri. Nu pierduseră nici o luptă și nu trecuseră prin cine știe ce suferințe.“ Doar bătrânul colonel Lanser, cu experiența sa acumulată în ani de lupte, știe că lucrurile se pot oricând schimba. Iar acum, situația e, întra-devăr, cu totul alta. Au invadat un popor care nu acceptă înfrângerea și instaurarea ordinii naziste și, chiar dacă armata lor înaintează peste tot, este posibil ca războiul „să dureze până la sfârșitul vieții“. Realitate care îl face pe un soldat să emită o frază teribilă: „Ei sunt cuceriți și noi ne temem, ei sunt cuceriți și noi sutem împresurați.“ Pentru că „muștele cu ce resc hârtia lipicioasă, muștele capturează alte trei sute de kilometri de hârtie lipicioasă“; „muștele“, care sfârșesc prin a fi prizonierele propriilor ambiții, propriilor dorințe absurde.
Deși, cum spun ofițerii acestei armate invincibile , „stă pâ nesc jumătate de lume“, iar „ra poartele“ consemnează că totul este „în mâna lor“ de învingători, că oamenii îi aplaudă, le aruncă flori în cale, realitatea de care fug se dezvăluie aici, în micul oraș, unde sunt pândiți din umbră, unde nimic nu este sigur. Din toate se vede încă o dată acea tendință a absurdului războiului, în care sistemul militar este dat peste cap, instaurându-se „incapacitatea de-a învăța, incapacitatea de-a vedea dincolo de omorurile care reprezintă îndeletnicirea sa de bază“.
Desigur, totul răul vine de la Conducătorul, așa cum îl numește autorul, care, fapt recunoscut de propriii soldați, este nebun, lucru pe care l-a aflat și „dușmanul, de fapt, toată lumea“. Acel Conducător care, în istoria mai veche sau foarte nouă, cea din zilele noastre, declanșează și întreține cu obstinație, dincolo de limitele raționalului, „bestia cuceritoare“ din om, minciuna și ura, suferința și moartea.
Sacrificiul lui Alex Morden, tânărul miner care este ucis pentru că nu mai vrea să asculte de ordinele ocupanților, determimă și mai mult unirea și ridicarea oamenilor împotriva invadatorilor. Pentru că „oamenilor nu le place să fie sub ocupație“, cum spune Annie, unul din pesonajele romanului. O ură „rece“ se adună clipă de clipă, zi după zi. „Ura cea tăcută, ura mohorâtă, ura înverșunată.“ Cea care le dă puterea oamenilor să înfrunte umilința, foamea, frigul, suferința și moartea.
În spatele unor întâmplări și fapte care dau un anumit curs evenimentelor, stă diversitatea trăirilor personajelor cărții, acel freamăt care ridică sau coboară ființa umană și care, în război, se traduce prin eroism și teamă, curaj și lașitate, modalități diferite prin care un om se comportă în situații limită. Compexitatea personajelor romanului este acea cu care Steinbeck ne-a obișnuit și prin celelalte scrieri ale sale: de la onestul și curajosul primar Orden, la trădătorul Corell, de la inflexibilul colonel Lanser, la „romanticul și sumbrul“ locotenent Tonder. Dar, personajul care dă substanța romanului este , fără îndoială, mulțimea locuitorilor orașului, minerii, copiii și părinții lor, cei care, riscându-și viața, săvârșesc fapte care le zădărnicesc ocupanților planurile, întrețin speranța eliberării.
Finalul romanlui conține pledoaria pentru reinstaurarea normalității a celor două luminoase personaje care, cu prețul vieții, nu acceptă trădarea: primarul Orden și doctorul Winter. Reproducând discursul din Apărarea lui Socrate, pe fondul exploziilor tot mai frecvente care anunță sfârșitul ocupației, Orden îi spune colonelului Lanser: „Oamenilor nu le place să trăiască sub ocupație, domnule colonel, așa că nu se vor lăsa cuceriți. Oamenii liberi nu declanșează războaie, dar, odată ce pornește un război, sunt în sare să lupte chiar și înfrânți. Oamenii-turmă, care urmează un conducător, nu pot să facă asta, așa că bătăliile sunt câștigate de turme, iar războaiele, de oamenii liberi.“
Cât adevăr în aceste cuvinte!