Nu știu dacă iubitorii de poezie care se întâlnesc cu titlul celui mai recent volum al Gabrielei Toma – Crivacul – al doilea din parcursul său liric, cunosc semnificația cuvântului crivac. Crivacul este un instrument care are ca piesă, dar și ca idee centrală, ingenioasă pentru vremea utilizării sale, un grup conic. Astfel, o mișcare de rotație a unui ax într-un plan se transmite unui ax perpendicular pe acesta. În speță, crivacul era, în trecut, un utilaj mecanic pentru ridicarea sării din adâncul unei ocne la suprafață. Un număr de cai învârteau o roată orizontală. Mișcarea axului vertical al primei roți era transmisă unui ax orizontal, un troliu pe care era petrecut un cablu la capetele căruia erau două recipiente. Când cel plin cu sare, aflat jos, se ridica, altul, golit la suprafață, cobora pentru a fi umplut și tot așa mai departe.
Crivacul e un utilaj greu, care sugerează truda fără zăbavă și repetitivă, zgomotul roților și scârțâitul schelei de susținere, bezna puțului de ocnă și învârtirea resemnată a cailor. E tot ce poate fi mai departe de privirea luminoasă cu care autoarea îi întâmpină pe vizitatorii Muzeului Național al Literaturii Române. Dar greoaia mașinărie capătă sens în poezia Gabrielei Toma și este pusă în fruntea volumului tocmai pentru însușirile sale care n-o fac demnă de a fi îndrăgită, precum ar fi, dimpotrivă, o cutie muzicală mecanică sau un ceas cu figurine dansând. Apoi crivacul e un instrument anacronic acționat doar de forța cailor. Nu implică electricitatea, nici măcar aburul.
Poeta sugerează că poezia și – implicit oarecum – viața nu e un balet mecanic, ci o huruială de angrenaje gigantice, presupunând inerții și forțe enorme. Într-un text intitulat scrisoare de dragoste (I) , autoarea enumeră evenimente majore, traversări de oceane, micșorarea și mărirea granițelor, căderea bursei și chiar „schimbarea președinților americani“ pe care le va aștepta „pentru ca tu să rămâi atât de aproape“. În altă scrisoare de dragoste (IV), timpul se distorsionează, ca în basme, prin intervenție omenească. Primul vers sună paradoxal: „serile sunt niște dimineți ciudate“. Alt vers întărește stranietatea „să ne depășim biografia până când moartea ne va despărți“. Ambiguitatea e manifestă: moartea oricui e despărțirea de biografia proprie, dar poate că e vorba de personajele arhetipale care își ies din existență. Finalul este invocarea unui vis „în care nu mor, dar mă izbesc cu toată forța/ de moarte“. Un titlu este halucinant : zeul orb de pe marginea schijei.
Gabriela Toma mizează pe mixarea puternică a realității cu reveria, a cotidianului (unele texte au elemente de jurnal al imediatului) cu metafizicul. Un poem începe cu o consemnare simplă: „sunt în Ciudad de Mexico/ gardul de sârmă este prea înalt câmpul de pepeni se întinde/ până la capătul privirii“. Dar imediat perspectivele se răstoarnă, se fărâmițează, se intră iar într-un vis, aparent fără legătură cu prima strofă. Totul este marcat de ceea ce ar putea fi zgomotul continuu al angrenajelor care se rotesc tulburând mintea celor din apropierea lui, până când ei capătă vertijuri. Poeta scrie : „aveam un nume dar mi-au dat altul“, „totul se comprimă“, „într-un vis“, din nou se trege în regim oniric, apare de astă dată ceva cu totul banal : „o mulțime de ciori/ au străbătut cerul“. Foarte des, trezia e mai ciudată decât somnul cu vise, dar se petrece uneori și invers. Comparațiile insolite dau puternice versuri de început de poem: „tăcerea este ca maxilarul unui mort“. Autoarea își premeditează bine debuturile și finalurile.
Există în poeme un amestec de tablouri suprarealiste cu fotografii ale unei realități sumbre. Cuvinte precum moarte/ mort apar mereu, ca și obiecte care aduc sugestia unor culori închise, „decor de doliu funerar“, vorba poetului cu care autoarea Crivacului are destule afinități. Și peste toate se revarsă doar sunete neplăcute și obsedante : „zgomotul preselor uriașe (…) îmi creează dependență“.
Neobișnuite sunt și textele de prezentare de pe coperta IV care aparțin unor actori: Florin Piersic jr. și Gavril Pătru. Ei vorbesc indirect despre texte și mai curând de senzații proprii aduse de ele. „Un haos controlat“, un „volum de stări și emoții“, spun cei doi. Definiții exacte ale unei poezii care, prin mixajele de peisaje întunecate și de zgomote disonante, impresionează și îl tulbură pe cititor. Gabriela Toma descrie lumea ca pe o farsă tragică, un mecanism inutil, vetust, uriaș și grotesc.