Este puțin curios faptul că un scriitor precum Barbu Delavrancea, care s-a adaptat la maturitate cu ușurință mediilor sociale traversate, a avut ca teme majore ale operei sale în proză, din prima parte a creației, dezrădăcinarea, inadaptarea și înfrângerea. Protagoniștii săi, înfățișați cu profil presămănătorist, încercau zadarnic să înfrunte viața, deoarece erau înfrânți în încercarea de a se integra sistemului social. Dar toate acestea se întâmplau până în anii în care strălucitul orator devenea foarte înstărit și recunoscut, atunci când renunța la practica literaturii pentru politică și avocatură. O caricatură din 1899, publicată în revista „Pagini literare“, îl reprezenta în chip de Don Quijote, înălțat în șaua unei Rosinante costelive. Scriitorul își mânuia tocul ca pe o lance și străbătea o întindere pustie în marginea căreia înaripatul său Pegas anemic rămânea cu totul indecis, în uitare chiar și de sine. Legenda desenului purta următoarea explicație: „Delavrancea renunțând la literatură pentru politică“.
Cred că ar fi fost potrivit ca respectiva caricatură „ecvestră“ să fi fost însoțită și de cuvintele alter ego-ului din nuvela Domnul Vucea: „– La cai m-aș pricepe“. Mă refer la scena plină de savoare care merită să fie reamintită: „– Cât fac 25 de măgari și cu 15 boi?/ Mă gândii eu, mă răzgândii. Îmi dau socoteala: asta nu e adunare, că frate-meu îmi dă să adun tot lucruri de un fel, și așa zicea el că este adunarea. Ei, trebuie să fie înmulțire. Dar frate-meu ar fi fost mai bun, mi-ar fi spus cât a dat pe un măgar și pe un bou, ca să pot spune cât fac toți la un loc. Dacă văzui că nu se poate altfel, mă hotărâi să răspund: – Domnule, nu pot face socoteala pe măgari și pe boi, că tata n-are decât cai… la cai m-aș pricepe… Eu știam că tata cumpărase un cal, pe Micul, cu 200 de lei. Domnul râse, școlarii pufniră, pe mine mă podidiră lacrimile. – Fie și pe cai. Ei, acum să te văz! Mă duc la tablă; iau tibișirul; îl scap de vro trei ori din mână și încep să socotesc măgarii și boii în cai, pe prețul Micului, adică pe 200 de lei și mă întorc spre profesor. El se uitase în jos și nu văzuse nimic din socoteala mea. Tușesc bine și strig: – Opt mii, Domnule! Râzi Domnul, și râzi, și râzi! Când se potoli, zise, privind în tavan: – Auzi, 25 și cu 15 să facă 8 000! Monitor general, ia-l și du-l în clasa a doua!“ (Opere, II, E.P.L., 1965, p. 12).
Odată râsul potolit, „profesorul învățător“ (cum se spune astăzi), lipsit de orice tact pedagogic (ca să nu mai vorbesc de simpla curiozitate), nici măcar nu s-a uitat la tablă să vadă cum de s-a ajuns la un asemenea rezultat, întru totul corect. Altminteri, ar fi tras concluzia că logica elevului, venit din mediul economiei țărănești, este una strict pragmatică, pentru el efectuarea operațiilor simple aritmetice neprevalând în fața prețului pe care fiecare lucru sau ființă trebuie să îl aibă pe lumea aceasta. Nici nu trebuie să avem pretenții prea mari de la un asemenea „profesor învățător“ ce activează într-un sistem de învățământ aflat la începuturile lui gratuite și obligatorii, mai ales în privința aplicării practicilor neregulamentare. Toată desfășurarea tristei nuvele Domnul Vucea ilustrează cu prisosință cadrele unei școli înțelese ca loc de tortură fizică și morală, în regim asemănător cu acela al detenției. Ulterior, omul politic Delavrancea se va pronunța cu hotărâre pentru democratizarea învățământului și împotriva structurării acestuia doar în direcția studiului acordat științelor pozitive practice, în detrimentul formării unor elevi cu o cultură generală, cu o capacitate intelectuală de înțelegere largă a fenomenelor lumii.
Caricatura din „Pagini literare“ era din anul în care autorul Paraziților obținuse funcția de primar al Capitalei, în urma unei asidue activități publice. Angrenat într-o tumultuoasă viață parlamentară în ultimii ani, Delavrancea, care era recunoscut drept una dintre marile conștiințe literare ale epocii, părea să fi renunțat cu totul la unealta scrisului, iar caricatura își avea justificarea ei. La rândul său, scriitorul face o destăinuire în acest sens: „[…] aș fi avut nevoie de o cultură mai așezată și de o viață mai puțin răscolită. Ar fi trebuit cel puțin să fac din literatură preocuparea mea principală. Tribunalul, întrunirile publice, Parlamentul mi-au absorbit anii cei mai producători din viața mea. Nici vreme, nici liniște. Vremea, dată altora, liniștea… mai mult un refugiu în literatură, ca să uit, ca să mă uit, ca să scap de invazia deziluziilor. Supus alternativ unei legi aspre: după o deziluzie din viața publică, o iluzie literară“ (Opere, V, loc. cit., 1969, pp. 467-468).
Dorind să dezmintă opinia generală a epocii potrivit căreia politicul a suprimat în persoana sa pe scriitor, cel poreclit „Palavrancea“ s-a străduit să exprime prin intermediul scrierilor literare ceea ce nu putuse, la un moment dat, să spună ca politician. De la perioada respectivă încolo, scriitorul nu va mai fi drasticul cronicar al moravurilor sociale ale vremii, așa cum fusese în prima parte a activității sale literare. Convingerile sale civice vor îmbrăca haina transpunerilor ficționale, iar subiectele dramaturgiei vor fi luate din trecutul istoric, în mod evident idealizat, cu intenția de a se crea un contrast mai izbitor cu prezentul.
Nimic senzațional nu a marcat trecerea lui Delavrancea prin lume, așa cum sesiza el ironic în legătură cu fabricarea imaginilor false despre unele personalități: „Despre copilăria oamenilor mari multe se spun; nașterea și moartea lor au fost prevestite de cataclisme; geniul lor s-a arătat de la vârsta când alți copii abia știu să șază pe capele de porțelan. Unul și-a mușcat doica cu gingiile până la sânge; altul la vârsta de trei ani s-a amorezat de soacra tatălui sau mumei sale; altul la 5 luni a încălecat p-un câne; altul s-a născut cu dinți“ (Opere, VI, loc. cit., 1970, p. 224). Mihai Zamfir vorbește, în cazul său, despre afișarea cu ostentație a originii umile, transformată în „snobism revendicativ“ (Scurtă istorie: panorama alternativă a literaturii române, I, Editura Polirom, 2011, pp. 350-351). Această atitudine a fost întărită prin luarea unui pseudonim pe care purtătorul lui îl motivează astfel în fața insinuărilor ironice ale adversarilor: „Așa fiind, eu întreb: dacă între Conte de Vrancea și Delavrancea nu este o deosebire de nume tot așa ca și între numele unui supus și numele unui suveran? Dar ce, dvs. nu ați avut țărani, cari s-au numit Ghiculești? Așa, bunăoară, țăranii d-lui Ghica, când sunt chemați undeva, se numesc Ghiculeștii. D-lor, Delavrancea nu înseamnă nici conte, nici marchiz. Și acest «de la» n-a fost niciodată în istoria țărei încărcat cu vreun înțeles nobiliar“ (Opere, VIII, loc. cit., p. 123).
G. Călinescu explică în următorii termeni această dezinvoltură socială: „Ce mister ereditar face oare din fiul căruțașului un om cu o incontestabilă fineță, care știe să aducă în convorbirie cele mai umile lucruri și să destăinuie protectorilor săi culți și de bună familie copilăria lui de mahala, cu o dezinvoltură de om de lume? Viața lui Delavrancea se desfășoară în exterior, ca a unui actor, legat de rolurile sale. Este într-adevăr un astfel de actor, fiind «cel mai strălucit orator al României contimporane» după opinia lui Maiorescu. Ce a putut fi această oratorie, «fanfară eroică», cu greu viitorul ar putea reconstitui («Il a la blague facile», îl ironiza un ziar umoristic din 1894). Indicații se găsesc în chiar teatrul scriitorului, plin de un artificiu nebun, tare pe cele mai înalte respirații și ritmuri, alimentat de o nemaipomenită capacitate de a trăi toate registrele emoției până la delir“ (Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, 1985, p. 568). Aceste artificii teatrale sunt explicate astfel de Mihai Zamfir: „[…] nu încape îndoială că omul politic și avocatul de succes, obișnuit să subjuge publicul de la bară și de la tribună, își găsea astfel un derivativ natural în arta teatrală, adică în cea mai socială și mai spectaculoasă dintre artele verbale“ (op. cit., p. 351).
Barbu Delavrancea nu a fost un politician dublat de un amator al scrisului (așa cum s-a întâmplat nu o dată pe eșichierul nostru politic), ci a rămas un scriitor care a înțeles și a fost conștient de forța politică a literei scrise. Mai mult: dotat de la natură cu un real talent și pentru artele plastice, primul comentator român profesionist al lor a învățat că „fiecare literă trebuie să fie o ființă perfectă și în grosime, și în subțiime, și în oval, și în plecare, și în poziția ei relativă la celelalte cari o preced și cari o urmează“ (Opere, II, loc. cit., p. 362). Ca orice personalitate cu rădăcini în pașoptism, el nu a făcut vreo deosebire între literatura propriu-zisă sau publicistica gazetărească și activitatea sa pe tărâm obștesc (în calitate de avocat, deputat ori ministru).
Putem spune că Delavrancea a ratat succesiv toate șansele manifestării personalității sale publice în timpul istoric în care a trăit. Romantic pașoptist prin temperament, el s-ar fi putut număra printre fruntașii mișcării unioniste, dar abia se născuse la aceea dată. Apoi, ar fi putut juca rolul unui mare om politic în timpul Războiului de Independență, dar abia își încheia studiile liceale la acea dată. În 1907, ar fi putut apăra cu strălucire cauza țăranilor răsculați, dar nu mai fusese ales deputat cu doi ani înainte. În sfârșit, ar fi putut să-și încununeze în 1918 lupta de o viață – aceea a idealului național –, dar s-a stins cu puțin timp înainte. Dar, deși a ratat aceste șanse istorice, Barbu Delavrancea nu le-a ratat pe acelea care țineau numai de el însuși. Autorul nuvelei Hagi-Tudose este un exemplu pentru felul în care se poate accede de la o condiție umilă la cele mai înalte trepte sociale. Avea dreptate alter ego-ul din nuvela Domnul Vucea să spună că s-ar pricepe la cai. Rosinanta-Pegas pe care și-a ales-o Barbu Delavrancea pentru a sări peste Bariera Vergului nu a fost deloc costelivă și a valorat mai mult decât toți măgarii și boii la un loc.