Probabil că pentru Amber Athey cineva ca mine ar fi, din prima
clipă, un personaj suspect. Nu împărtășesc în totalitate agenda
ideologică a dreptei, iar pe cea de stânga o detest pentru
excesele ei. Sunt „pro-choice“ (cum se spunea pe vremuri,
adică acum vreo trei ani: astăzi, termenul tinde să devină,
în limbaj conservator, „abortion rights“, ceea ce măcar îți
indică de la început despre ce e vorba). Și asta dintr-un calcul logic simplu și
o convingere adâncă: omul este stăpânul corpului său, parte integrantă din
personalitatea sa. Dacă nu ar fi așa, n-ar exista condamnări la închisoare.
Recluziunea se aplică trupului, nu minții, care, poate, a comis infracțiuni —
de pildă, măsluirea unor documente bancare sau comiterea unor crime în
spațiul virtual. Or, dacă justiția încarcerează, pretutindeni, trupul și nu mintea
celui vinovat, înseamnă că omul are tot dreptul să hotărască ce se întâmplă
cu el și în el, din punct de vedere fizic. I-am studiat pe sinucigași și simt că
am deslușit câte ceva din motivațiile lor. Iar eutanasia mi se pare, pe an ce
trece, tot mai puțin absurdă.
Nu sunt un habotnic, am puncte de vedere nuanțate în privința bisericii
și a religiei, în general. Pentru mine, credința e un set de reguli etice, și nu
o dogmă pe care s-o urmez orbește. Afilierii înguste îi prefer ecumenismul
și ritualurilor pompoase simplitatea reculegerii solitare. Îi respect pe cei
capabili de o viață evlavioasă și
sunt convins că religia poate fi un
factor civilizator și un viguros
agent al binelui. Sunt, însă, prea
nedisciplinat în căutările mele și
deloc intransigent în țintele pe
care mi le stabilesc pentru a răspunde
chemărilor vreunei congregații.
Admit dreptul tuturor de a crede
ce vor, nu am însă imboldul de a
mă înregimenta. Într-un cuvânt,
sunt un individualist circumspect,
ironico-sceptic și suspicios, întro
lume în care colectivismele au
reînceput să-și arate latura
mușchiuloasă.
În schimb, probabil că Amber
Athey ar aprecia faptul că sunt un
anti-comunist intratabil și un
adept necondiționat, chiar
fundamentalist, al pieței libere.
Anti-comunist sunt din convingere
adâncă, pentru că treizeci și cinci
de ani din viața mea s-au scurs în
blestematul regim imaginat de
Marx și Engels, și perfecționat de
Lenin și Stalin. Cuiva care și-a
petrecut primele decenii într-o
carceră fetidă, hrănit cu lături, cu
botnița la gură, ca să nu rostească
decât sunete nearticulate, nu
trebuie să-i explici binefacerile
prosperității materiale și ale libertății
intelectuale. Cred în piața liberă,
deoarece numai ea, în istoria
omenirii, a fost capabilă să asigure
prosperitatea unui număr însemnat
de indivizi. Toate celelalte experimente
politico-economice au provocat
dezastre, sărăcie și moarte.
După cum se vede, sunt
lucruri simple și chiar — dacă în
lumea de azi cuvântul nu și-ar fi
pierdut orice sens — de bun-simț.
Pentru că le-am exprimat public,
am fost etichetat de chiar primulministru
al țării, plagiatorul Ponta,
drept „fascist bătrân“ și „neo-nazist“. I-am răspuns că, nefiind de stânga, nu
mă revendic de la una din cele două mari maladii politice ale secolului al XXlea
(a treia fiind comunismul). Numai capetele pătrate mai insistă azi pe
calificarea fascismului ca având origini de dreapta, când Mussolini era un
fanatic al lui Lenin, iar Hitler a inventat ideologia național-socialistă a clasei
muncitoare din Germania.
Și tot pe baza pozițiilor mele mai degrabă de centru (e drept,
asezonate cu destule înflorituri stilistice, pentru a-mi face
discursul mai convingător), unii dintre colegii mei, intelectualii
(vorba Elenei Ceaușescu), nu obosesc să mă eticheteze drept
„ultra-conservator“. Las’ că sintagma în sine e ineptă. Ce mai
poate adăuga adjectivul „ultra“ unui concept politic cu o
carieră onorabilă, verificată în decenii — și chiar secole, dacă acceptăm că
denumirea îi aparține lui Chateaubriand, care a folosit-o pentru prima oară
în 1818, în perioada Restaurației dinastiei Bourbon, iar principalul ei teoretician
în secolul al XIX-lea a fost Edmund Burke? Nu-i trece nimănui prin cap să
spună „ultra-comunist“, dar toți netrebnicii își rotunjesc concupiscent buzele
când e să adauge o nuanță acuzatoare unui termen pe care nu știu să-l
definească, dar care le dă frisoane. Conservatorismul e, pur și simplu, o
doctrină a prudenței. Conservatorii admit, evident, că schimbările trebuie
să se producă. Dar ele trebuie făcute în așa fel încât să nu distrugă avantajele
și pozițiile economice și sociale deja dobândite. Orice altă definiție dovedește
doar incultură și rea-credință. Ori extremism de cea mai joasă speță.
Susțin valorile confiscate abuziv de stânga, dar pe care dreapta onorabilă
nu le respinge nici ea: egalitatea de șanse, drepturile femeilor și ale minorităților,
nediscriminarea rasială și condamnarea antisemitismului. Alunecarea (ca
să nu spun prăbușirea) spre stânga și extrema stângă a multor intelectuali
români provine mai degrabă din frustrare decât dintr-o convingere profundă.
Cum majoritatea scriitorilor de succes de la noi s-au declarat ori au fost
etichetați ca fiind „de dreapta“, invidia i-a făcut să se aplece, în barca instabilă
a tranziției, înspre o stângă imaginară, idealizată, și nu contondentă și
intolerantă, așa cum e în realitate.
Amber Athey n-ar înțelege, din aceste motive, nimic nici din scena
intelectuală din România. Ar fi și destul de greu. Rareori a existat în istoria
unei țări mai multă incoerență și mai mare debandadă pe scena publică.
Oricât de mult te-ai strădui, n-ai să descoperi nicio logică în felul în care se
desfășoară viața politică a țării. Încă din anii 1990, s-a văzut cu limpezime că
la noi e imposibil să formezi alianțe solide și eficace între partide care pretind
că se situează de aceeași parte a spectrului ideologic. Eșecul Convenției
Democrate a reprezentat un test dureros. La fel, apropierea dintre Partidul
Democrat și Partidul Național Liberal s-a dovedit a fi o catastrofă, chiar dacă,
finalmente, cele două formațiuni s-au unificat sub denumirea partidului cu
un pedigree politic mai impozant. Prestația lor ulterioară a fost ilogică,
inconsistentă și, pe alocuri, dezastruoasă.
În schimb, tot în anii 1990, a funcționat impecabil complicitatea vinovată
dintre partidele de stânga și cele de extremă stângă. Soliditatea Patrulaterului
Roșu (alcătuit din PDSR — actualul PSD —, PRM-ul lui Vadim Tudor,
naționaliștii șovini din PUNR și
neocomuniștii din PS), sub condu –
cerea inenarabilului Nicolae Văcă –
roiu, n-a putut fi zdruncinată nici
de haosul din economie, nici de
totala lipsă de viziune a unui biro –
crat provenit din rândurile Comite –
tului de Stat al Planificării — adică
instrumentul de control al co mu –
niștilor asupra economiei naționale.
Dacă au fost buni la ceva, Văcăroiu
și Stolojan, alt frânar în procesul
de dezvoltare a țării, au excelat în
multiplicarea proble melor omului
de rând și în ticăloșia deciziilor
administrative.
Uimitor e, în acest rococo
stupefiant, că experimentele contra
naturii — asocierea la guvernare
a liberalilor și a socialiștilor — au
adus dacă nu prosperitate, măcar
o aparență de pace socială. Uniunea
Social-Liberală (care i-a inclus,
alături de cei doi senior partners,
pe conservatorii turnătorului
Voiculescu și patrioții furibunzi
din PUNR) a guvernat discreționar,
anulând ideea de opoziție și de
democrație. N-au existat greve,
vocile critice au fost amuțite,
televiziunile s-au aliniat servil
întru proslăvirea „providențialilor“
Crin Antonescu și Victor Plagiator
Ponta. Grupuri masive de intelectuali
(ce includeau și niscaiva turnători)
s-au grăbit să asigure Uniunea
Europeană că totul e în regulă în
România, că uzurpatorii n-au ajuns
la putere prin lovitură de stat și că
boborul e fericit până peste poate.
Același scenariu,
într-o variantă
soft, îl trăim și
azi, când PNL și
PSD și-au refăcut
convenabil ma –
riajul. Nu tu proteste, nu tu greve de proporții, nu tu dezvăluiri ale presei
despre abuzurile puterii. Norii suavi ai unei dulci paralizii atârnă deasupra
țării, narcotizată de falsa stabilitate indusă de înțelegerile a două partide de
rechini lacomi, care nu au ratat nicio ocazie de a prădui și distruge. Învățământul,
aflat oricum în agonie, a primit lovitura de grație din partea unui ministru
suprarealist, Ligia Deca. Deși distinsa ingineră, specialistă în navigație și
transport maritim, îți lasă impresia că tocmai a coborît dintr-o navă spațială
extraterestră. Cu toate că există o lege care obligă la alocarea a cel puțin 6 la
sută din bugetul de stat învățământului, în perioada în care educația a fost
declarată, de la cel mai înalt nivel, prioritatea absolută a societății românești,
cele două partide care se simt atât de bine împreună au binevoit să acorde
doar un meschin 2,3 la sută. Adică exact banii suficienți pentru a plăti
înmormântarea ideii de educație.
Citind cele de mai sus, Amber Athey ar ajunge la concluzia că bat câmpii,
ca mai toți românii care știu să citească și, vorba lui Caragiale, nu se pot
împiedica să nu scrie. Dar cine e Amber Athey și ce gândește ea am să vă spun
în articolul următor.
P.S. Un indice al gradului de analfabetism care a cuprins România e
folosirea, de la primul la ultimul om din stat, a cuvântului rotativă, pentru a
desemna alternanța la putere a PNL și PSD. O simplă consultare a DEX-ului
le-ar fi arătat că habar n-au despre ce vorbesc. Rotativ(a) poate însemna, ca
adjectiv, „circular“ sau, ca substantiv, „mașină pentru tipărirea ziarelor și a
publicațiilor de mare tiraj, care are forma de imprimare și suprafața de
presiune cilindrice“. Probabil că le-a fost teamă că vocabula corectă, rotație,
amintește prea mult de „rotația cadrelor“ din vremea răposatului Ceaușescu.
Niciun pericol: ceea ce fac plagiatorii de doctorate actuali depășește elucubrațiile
dictatorului cu patru clase.