Afirmată în anii 1970-1980 prin studiile de critică, istorie și teorie literară, Dana Dumitriu și-a fructificat, în aceeași măsură estetică, talentul de prozatoare. Bivalența creatoare este reliefată deplin datorită deprinderii teoretice prin care se sudează comentariul critic și ficțiunea, certificând un program literar închegat. În plan editorial, a preferat ficțiunea, debutând în 1971 cu volumul de proză scurtă Migrații. Din anul următor, însă, alege romanul ca formă reprezentativă de creație epică, începând cu Masa zarafului (1972) și până la capodopera programatică a prozei sale Prințul Ghica, din anii 1982-1986, publicat în trei volume, și într-un singur volum în ediția a II-a din 1997. Eseul cu aspect monografic din 1976, „Ambasadorii“ sau despre realismul psihologic, constituie punctul teoretic de sudură pentru romanele Danei Dumitriu. Dar evoluția literară i-a fost frântă de o boală necruțătoare la numai 44 de ani și cărțile sale au intrat într-un con de umbră, cum s-a întâmplat adesea cu scriitorii care nu și-au încheiat, fatalmente, opera.
Posteritatea receptării critice este reanimată, în cazul său, în anul 2000, când o cercetătoare congeneră (născută în 1944) de formație universitară publică monografia Dana Dumitriu//Portretul unei doamne. Înainte să treacă și ea în neființă, Liana Cozea a reușit să realizeze și o ediție revizuită, cu aceeași postfață de Nicolae Manolescu, în 2022. Prin înclinația spre studiul prozei feminine, profesoara universitară din Oradea se dovedește exegetul cel mai potrivit pentru reactualizarea operei explorate. După publicarea tezei doctorale, Prozatoare ale literaturii române moderne, în 1994, a revenit asupra temei preferate în Cvartet cu prozatoare, Exerciții de admirație și reproș: Hortensia Papadat-Bengescu ș.a. Din textul introductiv al monografiei revizuite devine transparentă pasiunea Lianei Cozea pentru viața și opera Danei Dumitriu, considerată o scriitoare enigmatică, a cărei figură interioară poate fi recuperată „printr-un joc complicat al aparențelor și realității“. Este schițat aici portretul unei doamne în ființa căreia coexistă „raționalitatea omului iubitor de lecturi limpezi și sensibilitatea făpturii care vibrează.“ Îmbinând actul critic (și teoretic) cu opera de ficțiune, scriitoarea postbelică își conturează personalitatea „de o accentuată intelectualitate și o discretă senzualitate spirituală, creatoare a unui întreg literar echilibrat și armonios“.
Analizând în profunzime substanța romanelor, Liana Cozea pune accentul apăsat, în diverse contexte, pe dubla vocație a Danei Dumitriu de creator ficțional și comentator al ficțiunilor, criticul conviețuind „în armonie cu prozatorul, niciunul nefiind inhibat de prezența și activitatea celuilalt“. În eseul teoretic cu probe textuale, „Ambasadorii“ sau despre realismul psihologic, criticul dublat de prozator adoptă de la Henry James conceptul de realism psihologic, care devine definitoriu pentru proza ei înseși, pornind de la convingerea că romanul de analiză psihologică „nu prezintă un personaj în evoluție“, ci unul care își modifică „doar cunoașterea de sine“. În schimb, în compoziția romanului realist psihologic, prozatorul nu mai e „prezență tutelară“, întrucât în locul naratorului omniprezent se impune ca reprezentant al său un personaj autoritar, ambasadorul „care este el însuși o realitate psihologică vie“. Osatura teoretică a eseului cu structură monografică este complinită prin analiza unor romane concepute în maniera realismului psihologic, de la viziunea „subiectiv impersonală“ din proza proustiană până la perspectiva „pluripersonală“ a Virginiei Woolf. În aceeași manieră sunt analizate tematic romane semnate de H. Papadat-Bengescu și L. Durrel. Considerând-o pe Dana Dumitriu „una dintre cele mai de seamă reprezentante ale realismului psihologic“ din proza românească, autoarea monografiei acordă un spațiu analitic amplu Prințul-ui Ghica, romanul care „îi atestă nu numai talentul de creator de ficțiune, dar și erudiția, spiritul riguros științific al cercetătorului de documente, disciplinarea gândirii, specifică omului de știință, rafinamentul și ironia“.
Deși a debutat în critica literară în 1968, cu rubrici de profil în revistele vremii – România literară și „Argeș“, în primul rând –, Dana Dumitriu a publicat o singură carte de critică și istorie literară, Introducere în opera lui C. A. Rosetti din 1984. În tentativa de reabilitare a unei figuri „ controversate și contradictorii“, autoarea micromonografiei reconstituie etapele vieții tumultuoase a lui Rosetti, pe fundalul cărora analizează minuțios contribuția la evoluția literaturii române, cu accente originale pentru epoca în care a trăit, din publicistică, eseu, jurnalul intim și, mai cu seamă, din poezie. Apreciind „frumoasa muncă de recuperare a unei inteligențe ardente care și-a sacrificat adesea ființa reală“ din studiul Danei Dumitriu, autoarea monografiei de față adaugă un capitol de restituire a comentariilor critice rămase în reviste. În Două decenii de foiletonistică literară sunt analizate cronicile literare și eseurile reprezentative despre cărțile citite și apreciate „cu pasiune rece și caldă obiectivitate“. „Adunate într-un volum și împărțite pe genuri, foiletoanele ei ar putea închipui micro-istorii ale poeziei și prozei române pe parcursul a două decenii, istorii vii…“ – conchide autoarea monografiei.
Pare ciudat că această afirmație tranșantă n-a determinat-o pe autoarea acestei laborioase monografii să alcătuiască o culegere postumă de comentarii critice, incluzând și Jurnalul publicat fragmentar în reviste. Întrucât în comentariul Lianei Cozea se întrezărește o emotivă preocupare pentru destinul literar al Danei Dumitriu. În discursul din Portretul unei doamne, evidenta empatie față de subiect este susținută, însă, printr-o temeinică argumentație științifică, apelând la referințe critice organic asimilate. Parafrazând titlul studiului doamnei despre H. Papadat-Bengescu, aș spune că monografia Lianei Cozea este productul ideal al exercițiilor de admirație fără reproș. O contribuție aparte la construcția edificiului monografic îi revine lui Nicolae Manolescu, prin opiniile și sugestiile conturate în textul unui „dialog epistolar“, În loc de postfață. Rețin câteva caracterizări ale prietenei de odinioară care-i întregesc portretul: „Își ascundea patosul, cum își ascundea feminitatea“; „…era o pătimașă,o confesivă. Credea în Dumnezeu cu ardoare.“; „Dar nu era deloc refractară vieții, senzualității.“; „Moralmente, era înclinată spre sfințenie“.