Poemele de dincolo de poem
așteptam prima încrucișare de drumuri,
tot vuietul acelor perindări prin spațiile nelocuite.
cuibăriți prin lungi așteptări rezemate de ziduri.
cum vom mai putea trăi după atîtea vieți irosite.
cum vom mai putea muri după atîtea morți inutile.
după tot ceea ce se adună din puțin și nimic.
o mînă ridica încet umbra de peste lucruri, locuri, uitări.
așeza absențele între alte paranteze neştiute.
doar noi mai duceam mîna la tîmpla de pămînt, la tîmpla de apă.
ca pe un gest de adio, ca pe o mică deșertăciune.
apoi așteptam la căpătîiul zilei prima încrucișare de drumuri.
înserarea mă urmărea pînă la ultimul țărm al visării.
pînă dincolo de meridianele unui trup rămas în derivă.
voci nedeslușite coborau în tăcerile adînci ale clipei.
peste tot năvăleau apele insomniace, vînturile pleșuve,
valurile unei pustietăți care bat ca un vechi orologiu prin vene.
o arătare se ridica din loc în loc ca un zid de ceață ruginie,
făcea semne bizare care se descompuneau la prima atingere.
ademenea alte timpuri și locuri neajunse niciodată pînă aici.
mă lăsa și mai singur într-o altă margine subcutanată.
cu înserarea care mă urmărea pînă la ultimul țărm al visării.
în dreptul nostru creșteau alte raze de întuneric.
mici aluviuni ale somnului purtate din loc în loc,
zbaterile de pleoape ale fluturilor de pămînt,
un vuiet de pustiu care ne locuia tot corpul.
o mînă de ceață căuta umbra ultimelor cuvinte,
o oază în care timpul să mai băltească pînă în zori.
strigătul nopții, urcat pe zidurile ultimelor închipuiri.
zvonul că va veni o altă încordare ca o lovitură sinucigașă.
pe chipuri răsăreau ridurile altor absențe.
o tăcere se cuibărea ca o lavă în pieptul cavernos,
printre alte raze de întuneric crescute în dreptul nostru.
nopțile se tîrăsc ca niște arătări în urma noastră.
cu lungi trene care acoperă totul de la un capăt la altul.
cu bătăi în plin și în gol ca într-o fortăreață a umbrelor învechite.
cu atîtea brațe care ridicau absențele una cîte una la cer.
o pîlpîire creștea în respirațiile scurse în palmele cețurile
nisipoase.
vechi irizări se împotmoleau pe cărările care fumegă încă.
pașii se adîncesc în pauza dintre două așteptări indecise.
tot acest vacarm al tăcerilor ultime, al tăcerilor din alte cuvinte.
tot acest dezmăț al nopților care se tîrăsc în urma noastră.
toate aceste arătări care trec ca niște păsări negre prin vene.
un timp ruginit curgea prin venele amurgului.
oprind din loc în loc, pentru un popas al nedesăvîrșirii.
huruitul clipelor urcau în turnul altor absențe împietrite,
printre razele tot mai stinse, care orbecăiesc la întîmplare.
la pas cu o moarte tot mai viguroasă, tot mai plină de viață.
e ora exactă a unui hău care ne îmbrățișează pe dinăuntru.
e ora exactă a unei amiezi care nu mai arată nimic.
e o toamnă mai tîrzie decît o privire care se pierde în zare,
printr-un timp ruginit, uitat în venele altui amurg.
e un anotimp care tot cerne chemări în neînțelesul cuvintelor.