Poezia în real

Liviu Capșa ne oferă ceea ce s-ar putea numi o poezie conținută în real. Un echilibru al eului îi îngăduie a-l aprecia obiectiv, înregistrând un dramatism al lumii mai curând decât habitualul dramatism personal. Rezultă o perspectivă în care putem citi o natură auctorială stenică. Aidoma unui martor, poetul își aruncă privirea de la autoritatea unei înălțimi materiale: „de la fereastra unui bloc cu zece etaje/ lumea se dezvăluie altfel/ ai și tu o perspectivă/ o detașare ce clarifică totul“ (altă perspectivă). Totul sub sigla unei existențe firești, turnate într-o imagistică a concretului obștesc. Real plutind deasupra ficțiunii și nu invers: „de pildă mașinile din parcare/ sunt doar niște mărgele colorate/ risipite în praf/ ghenele de gunoi/ căsuțe din cuburi în care șobolanii/ viețuiesc în deplină armonie/ cu căutătorul de peturi“ (ibidem). De aici procedeul unei transfigurări a realului în real, magie a vieții înseși: „numai de aici poți explora/ craterul din pereți/ balcoanele din jur/ din care se scurge esența unei vieți/ exemplare“ (ibidem). Amintirea e solicitată aluziv, la modul tradiționalei sapiențe: „ehe dragii moșului/ privită de la etajul zece/ realitatea e cu totul alta/ mai că-ți vine și ție/ să plonjezi în ea/ voinicește“ (ibidem). Cât privește uitarea, efectelor dezagreabile ale acesteia le e preferată accepția sa blajină, atoate consolatoare: „se cuvine un imn închinat/ și uitării/ cea blândă și bună la toate/ precum uleiul de argan/ preamărit într-o dugheană din Tanger// uitarea care ne scapă/ de apăsări de complicații de frica/ de a nu fi la înălțimea momentului/ așteptărilor dezmierdărilor“ (un imn). O însuflețire primară exclamativă iscată de frumusețea urbanismului cu nuanță siderală completează viziunea: „cât de frumos se aliniaseră bulevardele/ cum revărsau ele mulțimile/ spre steaua călăuzitoare/ a metroului“ (o dimineață). Spre a fi propusă și o rezonabilă egalitate între factorii părelnic contestabili. Pe de o parte figura calm concentrată a savantului „meșterind la stupi în grădină/ în pelerina sau halatul cel galben“, (savantul), pe de alta extravaganța celui ce „aproape reușise/ a traversa pe sârmă o vestită/ prăpastie/ de jos îl încurajau/ privitorii și hăul (…) părea că dă să vâslească/ prin aer/ sau poate să zboare“ (aproape reușise). Incongruențele nu sunt evitate, ci absolvite. Un trecător frecvent întâlnit pe stradă, care „părea tot mai obosit“, dar care nu se mai ivește, putea să fi devenit doar invizibil: „poate e chiar aici/ și noi nu mai știm să-l vedem“ (trecătorul). Dar inflorescența firescului are o limită. Ceea ce o contrariază în ansamblul social produce o fermă reacție critică. Avocat de profesie, autorul nu ezită a-i da glas în nu puține secvențe, desfășurând o pledoarie satirică în favoarea normalului. În opinia d-sale anormalul e indus în speță de afectați, de vanitoși, de iubitorii de omagii cu orice preț, ale căror pretenții contactează caricatural miracolul: „ei au viziuni luminoase/ și priviri de vultur peste mulțimi/ cuvântările lor duc patria în spate (…) ei sunt paznicii tainelor/ din care țâșnește lumina/ calea adevărul chiar viața“ (paznicii tainelor). Nici tinerii nu scapă acestui flagel obștesc al actualității, în tentația lor de a silui ordinea, de a se afirma pe tonul înalt al confuziei: „li s-a urât cu binele/ acestor copii ai secolului/ ies pe străzi plantează dezordinea (…) o colorează o mișcă în valuri amețitoare/ strigă ce le trece prin minte“ (copiii secolului). Satira se îngroașă pe măsură ce realul social din preajma noastră pare a-i nutri progresiv obiectul. Funcțiile devin o tentație primejdioasă a unui himeric pisc cu, din păcate, privilegii aievea: „un scaun ca un pisc/ pe care cade lumina/ ploaia mana cerească/ umbra care acoperă când trebuie/ ce nu trebuie să se vadă// scaunul care plutește/ valsează pe muzica sferelor/ un scaun care abia mai atinge/ pământul“ (scaunul). Carierismul e surprins în evoluția sa ipocrită, de la aparența efortului dăruitor la satisfacția cinică a poziției dobândite: „le-a câștigat toată încrederea/ era sincer săritor la nevoie/ harnic precum râul de munte/ care tot cară la vale/ nu sta o clipă locului (…) acum stă priponit/ în cariera lui exemplară/ își rumegă realizările privește de sus/ face vesel cu ochiul“ (o carieră). Evident n-ar putea lipsi adularea cu întreg ceremonialul său de multiple atenții fariseice acordate lipsei de scrupule a beneficiarului ce le acceptă: „când a sosit/ l-am primit cu pâine și sare/ cu flori pe ii/ și-un păhăruț de tărie/ să-i dea încredere-n sine/ putere de muncă// i-au cules toate scamele de pe haine/ i-au măturat drumul/ l-au condus cu alai/ l-au așezat pe cel mai semeț scaun“ (vânturile, valurile). O variantă a parvenitului o reprezintă bufonul. Tactica sa e una a plenitudinii vitale până la o permanență a umorului („pe unde-și purta pașii/ șuvoaie de râs se revărsau din senin/ era pericol de înec“), ducând la succesul unei perfide cârmuiri inaparente. Caz al unei vanități nu mai puțin toxice prin disimulare: „aproape conducea țara bufonul/ nimic important nu se petrecea fără el/ de fapt dacă mă gândesc bine/ chiar o conducea/ dar din umbră discret“ (bufonul). Care ar fi opinia poetului despre sine? Dintr-un impuls al consecvenței, aceasta apare în duh satiric. Poetul se situează în raza posibilelor incriminări la care ar putea fi supus, comunicându-le el însuși aidoma unui actor interpretând rolul defăimătorului său: „dacă-i musai să suferi/ mai du-te și-n pretoriul bodegii/ și-acolo sunt semeni de-ai noștri/ care-și caută dreptatea calea limanul/ apără-i și pe ei/ cu lumina exemplului personal/ îmbată-te urlă dă-te cu capul de pereți/ să-ți iasă gărgăunii pe nas“ (tot mai des sunt întrebat). Textele lui Liviu Capșa confirmă faptul că drumurile expresiei literare sunt de o diversitate inepuizabilă. Un filon ce părea amortizat se reactivează. De prisos a mai aminti predecesorii cunoscuți care s-au angajat în poeticeasca luptă cu tarele morale ale vremurilor (o categorie aparte o constituie slujitorii penibilului „realism socialist“).