Regele vrăbiilor
Se dedică lui Flaviu George Predescu
Regele vrăbiilor
Mă întreabă dacă nu am să-i dăruiesc
O felie de pâine
Majestate, îi spun, din păcate
nu am nici o fărâmă măcar
iar magazinele și brutăriile sunt închise
După cum știți, maiestate,
Trăiesc închis în casă cu cărțile și cu cele două pisici
din vis
fără o firimitură de pâine
Trăiesc doar cu pietre și apă
de azi pe mâine
cum stă bine unui poet ce știe din cărțile sfinte
că nu doar cu pâine omul trăiește
după cum prea bine se vede
vă pot oferi în schimb un munte de criptomonede
și însemnările mele din Cabală din Vede
atunci îmi răspunde regele îți dau coroana mea
și toate vrăbiile supuse
atâta doar că o răscoală sau un război cu vrăbiile
te-ar putea duce definitiv în lumea de apoi.
Un nobil îndemn
Un aforism ce mi-a adus aminte o frază din
Corinteni
Pe care l-am silabisit tocmai în vitrina unui bordel
din Olanda
“Să ne privim corpul ca pe un templu al lui
Dumnezeu,
pe care nu avem voie să-l pângărim.”
Mi-am cercetat buzunarele – goale,
nu conștiința
și am plecat mai departe
cu gândul doar la tatuajul întrezărit pe brațul gol
al fetei
ce-mi zâmbea îmbietoare din fotoliu
un nufăr alb
ivit din negre nămoluri.
După atâtea decenii
versul meu de bărbat nostalgic
aproape cărunt
ia forma buzelor ei senzuale.
Tăcerea ta nu se vinde
Îți vei cumpăra o moară de vânt
îmi șoptește prietenul meu Sancho
sub un zid al aztecilor vei negocia cu veselii morți.
O primăvară târzie suspină în oasele tale
de bătrân reumatic
doi copii plâng lângă o apă întunecată.
Piticul de la colțul străzii îți dăruiește un șoim
adus tocmai din insula Malta.
Heraclit din Efes îmi trimite un pârâiaș într-un plic
sigilat.
Femeia gonflabilă bocește de câteva nopți
cu o cheie de aur în mână.
Tăcerea ta nu se mai vinde
îmi șoptește bătrânul editor
din pragul nopții polare.
O fetiță aleargă cu plasa de fluturi în orașul pustiu
În aragaz se coc mere
de pe o tavă o carte de Sylvia Plath
își rostește sumbrele ei profeții.
În timp ce primăvara vine la mine, își face cruce
și întreabă de morți
la un colț de stradă Albă ca Zăpada vinde ghiocei
acum ești liber îmi spune
să hohotești, să plângi sau să cânți până-n zori
să-ți amintești de prietenul tău bețiv ce vindea
vapoare și vorbe
în timp ce prin camera vecinului tău curge
un pactol de criptomonede
iar o fetiță aleargă cu plasa de fluturi prin orașul
pustiu.
Mai vorbești în somn cu muții, cu o străduță
din Paris
pe care se retrage umbra ta de metec odată
cu cerșetorii,
cu sumbrii jucători la ruletă
purtând o floare vânătă la butonieră.
Vânăt de supărare
Vânăt de supărare am renunțat
să mă mai duc la muntele albastru.
Mahomed și-a anunțat sosirea la muntele de pietate
dar până atunci îmi transmite câteva vești
despre prețul petrolului la bursă.
O umbră mă bate fratern pe umeri
vei câștiga, fiule, o bursă-n Suedia sau la Polul Nord.
Un poet tunisian îmi dăruiește o bilă de sticlă
prin care se zărește Cartagina în flăcări.
O grevă a preoților din marile catedrale a fost
anunțată în ziare.
Te vei ruga doar arborilor bătrâni
Te vei spovedi în fața ierbii, a florii de păpădie
ce iese din caldarâm.
Vânăt de supărare refuz să mă mai duc
la muntele roz.
O mască de var
La ultimul etaj al blocului
la fereastra deschisă a garsonierei
domnul poet fumează la lumina lunii.
Jos, smogul orașului
îi pare un veritabil ocean
sau o mare cu tritoni, cu delfini și sirene.
Astfel ascultă domnul poet până noaptea târziu
când îl acoperă valurile somnului
cum cântă sau țipă
sirenele isterice
ale mașinilor de salvare.
Ironică luna îi așează pe față o mască de var
o mască mortuară ca la poeții celebri
în timp ce bufnița se vaietă în arborii uscați
din curtea pătrată a Academiei.
O definiție liniștitoare
Pe malul fluviului
cu aerul că-mi temperează spaimele de turist
cam speriat de sinistrele reptile din Nil
tinere, crocodilul,
mi-a spus un bătrân poet din Egipt
(ce semăna îngrozitor cu Konstantinos P. Kavafis),
e doar un geamantan
ce înfulecă în exclusivitate pigmei.
Cina de taină
Cutele de pe faţă ies la plimbare în oraş
însoţite de un pârâiaş, de un verde petec
de iarbă din satul natal.
În curând se face seară şi vapoarele ce s-au evaporat
sub privirea noastră de chiori
trag în rada unui port îndepărtat
salutate cu salve de tunuri.
În curând întunericul şi felinarele se ascund
în capetele rânjind la ferestre
în curând frica va dansa cu oasele noastre
solemnă, laşitatea s-a îmbrăcat în fracurile
rămase de la nuntă.
Pe o terasă cu vedere spre port stăm ca la o cină
de taină
ca nişte ciumaţi
ţeasta strălucitoare, silicoanele, pungaşul îmbrăcat
la trei ace
sunt stăpânii argintăriei de la masă.