De ce un istoric și jurnalist britanic scrie o istorie a României?
Paul Kenyon este istoric și jurnalist, laureat al Premiului BAFTA pentru cel mai bun documentar. A făcut reportaje BBC din zone de război periculoase din întreaga lume, realizând peste 50 de documentare despre experiențele trăite. A transmis corespondență jurnalistică din Ucraina, în 2014 și în 2022, și din „Războiul Civil Libian“, pe tot parcursul anului 2011. A călătorit pe cea mai periculoasă rută de migrație din lume, din Africa Subsahariană în Europa, pentru a arăta modul în care tinerii africani riscă totul în căutarea unei vieți mai bune. Mai ales – este un foarte bun cunoscător al Estului Europei, în mod aparte al României. Soția sa este, de altfel, româncă, Flavia Kenyon, avocată care face carieră la vârful sistemului de justiție din Marea Britanie.
Paul Kenyon e și autorul cărții Copiii nopții. Povestea stranie și eroică a României moderne – o spectaculoasă istorie a României, tradusă la noi, la finalul anului trecut, la Editura Litera.
Cristian Pătrășconiu: Poți să te îndrăgostești de istoria unei țări fiindcă, mai întâi, te-ai îndrăgostit de o femeie din acea țară?
Paul Kenyon: Da. Cred că e cât se poate de dificil să le separi pe cele două. Întâlnirea soției mele – în circumstanțe cât se poate de neobișnuite: tipic romantic-românești – cu petreceri luminoase, cu cântăreți / totul a fost ambiental – a fost o întâlnire cu istoria României: ea a fost un soi de portal, de ușă prin care am încercat să aflu mai multe despre România. Deci ea a fost cea care mi-a provocat îndrăgostirea de România, dar după ce m-am întors în Marea Britanie, am avut tot timpul o preocupare vizavi de reacția oamenilor de acolo la auzul că am întâlnit o femeie româncă și români remarcabili, pentru că pentru majoritatea de acolo România este cunoscută ca țara lui Dracula, Ceaușescu, orfani etc. Asta m-a făcut să devin parțial defensiv, să iau apărarea românilor și să sap mai mult în istoria românilor pentru a descoperi sufletul, esența României, care merge mult înainte de perioada comunistă, și m-am străduit să împărtășesc asta cu prietenii și familia mea și ceilalți oameni, ceea ce m-a și condus la scrierea cărții.
Ce v-a atras în mod deosebit la țara noastră, România, pe de o parte, și la istoria României, pe de altă parte?
Parțial, din pricina neînțelegerii, am avut un sentiment internațional despre România: văd parțial țara ca o țară a dramei, o dramă latină; oamenii își arată emoțiile, chiar demonstrativ, se deschid mai mult; în timp ce noi, britanicii, suntem mai conservatori, mai rezervați, românii par să valorizeze mai mult sinceritatea în comunicarea unora cu alții, și, în plus, au această uriașă, autentică explozie de creativitate, România pare o țară a tuturor posibilităților. Alt lucru care m-a atras la sosirea mea aici la începutul anilor 1990 a fost sentimentul de țară aflată în formare, de cerneală încă proaspătă, de promisiune atât de mare, de anticipare a ceea ce ar putea deveni România în viitor, deci am avut sentimentul aparte de candele pure, de tablou fresh care așteaptă să fie pictat. Am fost în mai multe țări în care am experimentat acest sentiment de început fresh exemplu: în Libia după Gadafi, Columbia după războiul drogurilor, dar nicăieri nu am fost atât de marcat de acest sentiment de prospețime ca în România: sentimentul că orice se poate întâmpla, că totul e încă nou, încă în desfășurare – sentiment care plutea în aer atunci când am venit eu, așa că am simțit că în mică măsură și eu fac parte din acest proces.
Și: ce v-a atras irezistibil la istoria României? À propos: vorbiți puțin românește?
Sunt stânjenit să recunosc că nu vorbesc românește. Și vă și spun de ce – soția mea mi-a spus să nu spun: în primul rând, nu sunt foarte bun la limbi străine, și în al doilea rând, când mi-am întâlnit soția la această petrecere și ne-am îndrăgostit și apoi, când am revenit în România, mi-a fost foarte greu să deprind româna – am avut multe interpretări greșite, am folosit multe texte de Denis Deletant pentru a învăța româna, și obișnuiam să traduc site-uri de ale soției și ea mi-a spus odată: „O, chiar nu te pricepi la limbi străine, româna ta nu o să fie niciodată la fel de bună ca engleza mea.“ Și deși mi-am îmbunătățit româna oarecum, mi-e frică să vorbesc, și, în plus, din lene, pentru că soția mea e foarte bună la engleză, așa că mă las pe mâna ei, așa se face că știu doar să fac mici comenzi cum ar fi să comand Bere neagră Keo sau câteva cuvinte singulare gen: „nas“, „dinți“, „ochi“ etc. Cuvântul meu favorit din română e „libelula“. E un cuvânt neobișnuit, eram odată la o petrecere cu un grup mai mare de români și era un joc de cuvinte cu imagini desenate, și, când a desenat cineva un dragon zburător am strigat „libelula“ și mi-au zis: „O, ești bun la română!“. Mă tem însă că româna mea nu e bună.
Cine sunt Copiii nopții?
E un citat din Bram Stoker – Dracula: se referă la lupii care îl protejează. Dar în România cred că este succesiunea de liderii corupți și totalitari pe care i-ați avut. I-aș numi astfel pe aproape toți conducătorii politici ai României: în afară de Regina Maria la care poate vom reveni mai târziu, dar titlul are în vedere lideri ca Antonescu, Codreanu și Ceaușescu, Gheorghiu Dej, Ana Pauker, acești oameni care „au condus“ – între ghilimele fie spus – România.
Este adevărat că ați scris această carte în cea mai mare parte în locul în care Bram Stoker a scris Dracula?
Da. Am scris-o în Literray London Library, o bibliotecă privată din Piccadilly, Londra. De regulă, scriu în British Library, dar pentru că Bram Stoker a folosit London Library, m-am gândit să mă duc să o văd și m-am abonat la ea vreo câțiva ani. Cei de acolo mai păstrează și acum unele din cărțile originale după care Bram Stoker a studiat despre Moldova, Valahia, cu adnotările personale de pe margine făcute de el cu creionul. Una din ele – despre Moldova și Valahia, de pe vremea când el a mers în vacanță în Nord-Vestul Angliei și a văzut în ea menționat numele Dracula – conține sublinierea de către el a numelui Dracula. Și ei o țin într-o cutie specială în memoria lui Stoker. Dar, da, am scris această carte în același loc în care a scris și Bram Stoker.
De ce – și pentru cine – ați simțit nevoia de a scrie o cartea precum este aceasta, Copiii nopții?
Am scris-o pentru două categorii de oameni: parțial pentru români – iertat să-mi fie, dar sunt unele generații de români care nu știu multe despre propria istorie, unii poate chiar nu au habar deloc de anumite evenimente – poate părea surprinzător, dar când am vorbit unor prieteni români despre holocaust în România sub Antonescu, unii mi-au spus: „nu am idee despre ce vorbești“, „nu sunt sigur că e real“, „ești sigur că asta s-a întâmplat?“ și e bine că se aduc astfel de lucruri la cunoștința publicului român; deci parțial pentru acel public român care are o imagine incompletă despre propria istorie , dar la fel de important – poate chiar mai important pentru publicul internațional – pe care l-am sesizat ca fiind sceptic în privința României , poate chiar gândind rasist despre ea, gândind în continuare despre România ca fiind doar o mică țară postcomunistă, care s-a estompat în fundal odată cu fostul bloc sovietic, ca fostă țară-satelit sovietică, și evident, știu că ea e mult mai mult decât atât. De aceea, încerc să arăt lumii cât de bogată și de diversă este România. Și când spun asta nu o spun doar pentru că știu că acest interviu se adresează publicului românesc. Cred că e realmente important ca atunci când se uită la țările din Europa de Est, oamenii să nu le perceapă indistinct – ca fiind doar un grup de foste țări aflate sub jugul
sovietic, să realizeze, de pildă, că România are ceva aparte: fiind o insulă latină într-o mare slavonă (are un fond deopotrivă slav și latin), e important ca oamenii să realizeze cât de distinctă este ea față de toate celelalte țări din jur, acesta fiind, de altfel, unul din lucrurile care mă entuziasmează la ea.
De ce e mai neobișnuită acestă istorie a României pe care o propuneți odată cu această carte?
Posibil faptul că este o istorie narativă. Preocuparea mea este vizavi de condiția umană. Și când explorezi o figură / o personalitate precum Corneliu Codreanu sau Mareșalul Antonescu trebuie să înțelegi că este deopotrivă bună, și rea. Și dacă pentru un scriitor britanic de ficțiune există necesitatea de a avea un personaj rotund (tridimensional), în ce mă privește, ca scriitor non-ficțional, România este atât de plină de personaje care se pretează unei interpretări tridimensionale, complexe, pentru a le înțelege pe deplin. De pildă, dacă scrii despre conducătorii fasciști români din perioada interbelică, există anumite lucruri pozitive la ei, și nu e un mod ieftin de a vorbi astfel despre ei; sunt personaje complexe, multi-dimensionale: de pildă, Codreanu pare să fi fost pasionat de cultivarea roșiilor și de practicarea yoga, ceea ce îi întregește portretul, te ajută să înțelegi cum a ajuns la vederile (politice) proprii, împrejurările / mediul în care au apărut și au luat formă. Vă spun un mic secret: când scriam despre Codreanu, am realizat că e un personaj atât de colorat, de fascinant, încât riști să vorbești mult prea pozitiv despre el, trebuie să ții mereu în minte: ce vederi a avut, pentru ce a luptat – împotriva evreilor și romilor, și a oricăror străini din țară; și care au fost credințele sale reale; trebuie realmente să-ți pui frâne în scris, căci este o persoană extrem de toxică, ceea ce explică atracția / fascinația pe care a avut-o în aceea perioadă asupra atâtor oameni această ideologie simplistă – parțial religioasă, parțial politică – și liderul ei. Și da, obișnuia să meargă în sate călare pe un cal alb și lumea îi cădea la picioare și i se închina. Înțelegem de ce lumea era extaziată de el. Și în mare măsură și (de) Ion Antonescu.
De unde ați simțit nevoia să începeți povestea dvs. despre România? Și privind în oglindă: unde ați pus punct?
Am ezitat înainte de a începe cartea cu Vlad Țepeș pentru că știu că majoritatea românilor dezagrează această asociere a românilor cu Dracula. Și eu împărtășesc acest disconfort. Dar ideea e că: dacă începi o carte vestică cu Dracula atragi cititorii, dacă aș fi început altfel, cu formarea României, ar fi fost mult mai puțin interesați, calculul meu a fost că dacă această istorie cere un prim capitol cu Vlad Țepeș, și un pic despre Bram Stoker, atunci (așa să) fie!; dar apoi am sărit peste 700 de ani, la sosirea reginei Maria în România. Iar de terminat am terminat cu Ceaușescu – motivul fiind că acesta este sfârșitul unei epoci, în momentul în care am ajuns în România și am privit înapoi – chiar dacă era în 1994, era Iliescu care în mare parte era continuarea lui Ceaușescu – deci m-am gândit că e un mo ment în care trebuie să privesc înapoi. Și, în plus, m-am gândit că în viitor ar putea fi o carte După sfârșitul lui Ceaușescu – care în viziunea mea trebuie să fie diferită, mai analitică și mi-ar plăcea să analizez ce a devenit România postcomunistă.
Nu după 20 de ani, ci după 30 de ani.
Da. Și e și un pic mai com plicat. Pentru că orice spui poate fi interpretat greșit ca politică modernă: dacă menționez în carte un lider politic actual – în Marea Britanie, ca și în România, risc să fiu întrebat: de ce îl aduci în discuție, tipul e corupt, deci orice menționare e controversată, și trimite la altele.
Unii oameni pot chiar să întrebe: de ce un jurnalist britanic vorbește despre România?
Exact!
Un jurnalist britanic – cum este cazul meu – ca un outsider (om din afară), nu are o agendă politică. Nu am vreun politician față de care încerc să mă „țin dulce“ (keep-sweet) – să-i țin apărarea neapărat, deci am o privire în manieră mai mult analitică – jurnalistică decât românii, care pot să gândească la: partidul care îi susține, simpatiile părinților, prietenilor etc. Poți să spui anumite lucruri uitându-te în interior din afară, lucruri pe care nu le poți spune din interior.
De ce apreciați – este concluzia cărții dvs. – că „istoria ne-a învățat că liderii politici ai României nu au fost niciodată unii pe care să îi poți urma“?
Din păcate, acesta este adevărul. Știu că nu este treaba mea, ca om din afară, dar când mă uit înapoi la istoria României încercând să descopăr modelele de conducere de urmat – privind din afară, una din problemele României este a liderilor.
Lideri politici!
Exact. Lideri politici. Dorința lor de a câștiga mai mulți bani și mai multă influență. Ei se uită la oameni și se întreabă: „Oare ce pot face toți acești oameni pentru mine, pentru a mă ridica, pentru a-mi spori brandul?“ Opusul este cel corect: cum se întâmplă, de pildă, în cazul Reginei Elisabeta a II-a a Angliei, care spune: „Ce pot face eu pentru acești oameni?“
De asemenea, e cazul Reginei Maria a României.
Da. Consider că atunci când privești la un lider inspirațional – ca Regina Maria – ei bine, acel lider servește, este altruist, se pune în slujba altora: Regina Maria începe prin a conduce (în sensul real) într-o țară adoptivă și, în final, se alătură trupelor militare în cel de-al doilea război balcanic riscându-și viața ca să trateze răniții și bolnavii de tifos, deci totul s-a redus la ce poate face ea pentru România, nu ce poate face România pentru ea.
Deci cei mai mari lideri politici români sunt unul german și unul britanic: Regele Carol I și Regina Maria.
Da, da.
Dar de ce la ce fel de lideri e de învățat în România? Ce fel de oameni ar trebui să fie, cu adevărat, o „inspirație“? …Nu politici, ați spus, dar de care?
Iertați-mă că vă spun, dar aceasta este o mare problemă: pentru că numai românii care au multă ambiție și avere conduc România. Nu e o situație fericită. E ca și cum oamenii au întors societatea cu susul în jos: oamenii care sunt admirați și adulați aici, oamenii pe care populația îi consideră inspiraționali sau pe care cel puțin pare să-i valorizeze sunt: vedete ieftine, lookuri, cei cu bani, bani și averi demonstrative: mașini rapide și vile imense. Deci lumea pare entuziasmată de mult luciu-spoială și succes. Desigur, acest lucru este valabil și în Marea Britanie și în alte țări, nu doar în România, dar ce e interesant, neobișnuit în România este profunzimea acestui fenomen. Așa se face că intelectualii, gânditorii reali din această țară, dacă nu au bani, nu sunt băgați în seamă, e aproape un sistem cultural inversat, când tu spui: „Vreau să merg la universitate și să studiez istorie, simt că mă atrage“, iar lumea te întreabă: „Ce mașină conduci?“ etc. Lumea e mai interesată de ceea ce este promovat în social media (mediile sociale), dacă ești un urmăritor al lor, și asta mi se pare chiar șocant. Până de curând intelectualii, oamenii care au provocat gândirea, uneori au ajutat oamenii de la nivelul de jos al societății. Despre aceasta – mai ales, despre întrebarea legată de liderii inspiraționali, pentru a o readuce în discuție pe regina Maria, consider că este foarte greu de găsit în România lideri politici cu (atât) spirit de sacrificiu de sine, de fapt, ea nu a fost un lider politic în sens strict, dar evident a avut un background politic. Pe de altă parte, eu sunt deosebit de interesat de o serie de pictori, scriitori români, există atât de multă energie creativă în România, în ciuda observațiilor făcute anterior, simt un freamăt creativ – mai prezent aici decât în oricare din țările pe care le-am vizitat – la unii din liderii artistici, mari pictori, scriitori, care trebuie promovați. Nu ca lideri politici, ci culturali.
Ca figură retorică, ca metaforă, predomină Noaptea în raport cu ziua în istoria modernă a României?
În istoria modernă a României? Mă tem că da. Cel puțin de la crearea României moderne de la sfârșitul secolului XIX. Da, noaptea a predominat, încă de la venirea mea în România, această perioadă a fost privită ca ceva întunecat și interzis, ceea ce e păcat.
Din punctul dumneavoastră de vedere, care este cel mai luminos, cel mai solar moment al istoriei moderne și contemporane a României?
Este cea mai bună întrebare care mi-a fost adresată despre România. Evident, au fost mai multe momente solare, însă cea mai luminoasă perioadă trebuie să fi fost Revoluția din 1989, momentul eliberării familiei mele din România, a soției mele.
Momentul exploziei de speranță…
Momentul speranței, mo mentul care trebuia împlinit: al deschiderii posibilității unei schim bări viitoare vaste și majore. Deci este pentru mine cel mai solar moment al istoriei moderne și contemporane a României. Și este și momentul cel mai strălucitor al tineretului.
Dacă ar fi să asociați istoria României cu o culoare, care ar fi aceasta?
Un soi de culoare electrică, de roșu-exploziv strălucitor: roșu pentru pasiune și spirit exploziv.
Roșu și pentru comu nism…
Nu. Când vorbim de istoria României, vorbim și de preco munism și de postcomunism. Vorbim de spiritul românesc: vorbim din nou de spiritul exploziv, de dramă, de entuziasm. Știi, ador cântecele Mariei Tănase. Îți spun o poveste nostimă: am fost în Ukraina când a început războiul: și am petrecut primele luni în Donbas, și într-o seară, unul din colegii mei de la BBC, fiind mare fan al literaturii și muzicii ruse, cum sunt eu fan al literaturii și muzicii românești, i-am pus pe oameni să o asculte la telefon pe Maria Tănase cântând o muzică din anii 1930 atât de eliberatoare: Ciuleandra se cheamă, și ei au început să cânte împreună, sentimentul, energia, creativitatea acelea sunt încă prezente. Vorbim aici de sfidare – ăsta e cuvântul: sfidare – nu în timpul comunismului, dar după, sfidarea față de restul lumii întregi.
Se repetă prea des istoria în România? Mai ales evenimentele și mișcările care se sfârșesc cu sufixul „ism“: legionarism, naționalism, comunism, antisemitism, fascism?
Da. Prea multe ism-uri, prea multe extreme, și toate aceste ism-uri au dezvoltat prea mult naționalism exploziv. Nu patriotism, care e diferit: e firesc, ci naționalism, care poate fi înțeles de unde apare: geografic, vorbim de o țară angajată în lupte din toate părțile.
Dar e doar o explicație, nu o justificare.
Exact. Doar o explicație.
Soția dumneavoastră a îmbrățișat valorile britanice – este formidabilă și admirabilă cariera sa în sistemul de justiție britanic (este singurul avocat pledant român din Marea Britanie). Dumneavoastră v-ați apropiat de valorile românești? Este România, cum spun editorii dumneavoastră români, „căminul spiritual“?
Este adevărat, da: ori de câte ori revin în România, simt nevoia să scriu, să pictez sau să ascult muzică, mă inspiră, mă deschide. Deci, da. E ca și cum cineva m-ar pune la încărcat cu energie creativă, mă entuziasmez de-a dreptul. Și poate tocmai pentru că este alta, diferită, este o alternativă la restul vieții mele: mă simt stimulat creativ maxim în verile toride, aproape de Constanța sau undeva la țară, sus la munte, simt că orice e posibil, creativitatea mea e la cote maxime atunci…
