Să începem totuși cu profesorii. Sau, mai bine, cu învățătorii. Am mai demult convingerea că treaba cea mai grea o fac învățătorii. Am și spus-o în câteva rânduri. Fiindcă ei lucrează pe un material uman în plin proces de formare și orice greșeală se plătește scump. De ei depinde ce se va alege de acești copii inocenți și curați sufletește, când vor intra într-un anturaj nu totdeauna sănătos și când se vor confrunta cu un sistem educativ defectuos. Învățătorul este cel care are posibilitatea de a corecta insuficiența cronică a educației primite în familie (despre ea, ceva mai departe). Se vorbea până deunăzi de cei șapte ani de-acasă. În prezent, mai sunt doar șase sau chiar mai puțini dacă punem la socoteală ultimul an de grădiniță. Ceea ce nu e rău, în principiu, dat fiind că un copil încape pe mâna unor oameni a căror meserie este aceea de a-l învăța carte și de a-l educa. Este motivul pentru care învățătorul are un rol esențial. Și pe care, din câte mi-am dat seama, și-l îndeplinește, în majoritatea cazurilor, în mod responsabil. Am relatat în această pagină, nu o dată, despre calitatea învățământului de la clasele primare. Ba chiar am tras concluzia, din păcate, deloc pripită, că gimnaziul și liceul, în loc să continue a dezvolta însușirile intelectuale și morale ale elevului, mai degrabă îl strică. Elevii de la primară citesc și sunt în stare să învețe pe dinafară poezii întregi. În anii următori, ei citesc tot mai puțin, chiar și cei care ar dori s-o facă, pentru că literatura nu mai reprezintă o materie de bază, programele sunt în mod intenționat „descărcate“ și așa mai departe. Am remarcat că elevii de la primară se exprimă adesea mai corect și au un vocabular mai bogat decât elevii de liceu.
De ce se produce această ruptură după încheierea primului ciclu școlar? Există mai multe răspunsuri. Primul vinovat este sistemul de învățământ, întemeiat pe o concepție eronată și pe care Proiectul de Lege în curs de adoptare nu numai că n-o corectează, ci o duce mai departe pe o cale fără întoarcere. Nu vreau să reiau acum argumentele prin care încerc de luni bune să-i conving pe autorii proiectului că greșesc. Cantitatea și calitatea cunoștințelor s-a tot redus în deceniul din urmă. Nu numai, desigur, la limba și literatura română. Profesorii de gimnaziu și liceu sunt tot mai demotivați, iar elevii lor, tot mai dezinteresați. Legislatorul n-a găsit de cuviință că trebuie stabilit un echilibru între carte (generic, vorbind) și noile tehnologii de comunicare din ce în ce mai atractive și mai absorbante. N-am auzit niciodată înainte să fie evocată posibilitatea ca cititul cărților să pună în pericol, în vreun fel, intelectul copiilor, în schimb, destul de des psihologii văd în tehnologiile de ultimă oră un mod de a crea o dependență la fel de gravă precum drogurile. Acest lucru trebuie să ne pună în gardă împotriva generalizării noilor metode de instruire. Cu atât mai mult cu cât nici măcar nu e vorba de instruire, de îmbogățire a cunoștințelor, ci de comunicare de informații. E regretabil că pedagogii de școală nouă nu disting între cunoștințe de informații și între învățat și comunicare. Școala de astăzi tinde tot mai mult să comunice informații în stare brută în loc de cunoștințe în stare netă.
Am citit în „Gazeta sporturilor“ din 31 martie o convorbire, care relua podcastul lui Cătălin Țepelin Profu´de sport, între acesta și Lorena Balaci, fiica regretatului mare fotbalist, care este managerul unui club-școală de fotbal. Titlul convorbirii spune totul: Cea mai mare problemă a fotbalului la copii și tineret sunt PĂRINȚII. Dificultățile despre care Lorena Balaci spune că se confruntă sunt aceleași cu care se confruntă profesorii de la toate materiile. Pe scurt, putem spune că părinții se comportă, în majoritate, în mod abuziv. Atât față de profesori, cât și față de copiii lor. Abuzurile sunt de tot felul, motivate, chipurile, de dragostea părintească. Rău înțeleasă, desigur. Copilul meu e un copil cuminte. Cum să folosească el droguri? Anturajul e de vină! Profii parcă n-ar avea ei înșiși copii. Înarmat cu astfel de convingeri, tatăl dă buzna la școală și-i amenință pe profii de la clasa copilului cu, în cel mai bun caz, apelul la autorități, uneori cu bătaia. Când copiii o fac lată de tot, ca, de exemplu, cei șase violatori de la Vaslui, părinții duc o campanie defăimătoare contra victimei, determinând-o să părăsească orașul. Astfel tolerați de niște părinți iresponsabili, copiii își permit orice: să se îmbete și să facă scandal, să se drogheze sau să facă trafic cu droguri, să se bată ca chiorii, nu mai puțin fetele, care se trag de păr sau se calcă în picioare, să facă accidente de mașină și să fugă de la locul accidentului, știind că mama, doctoriță de meserie, îi va procura un certificat din care să rezulte că fiul ei iubit este antialcoolic din naștere. Niciunul din aceste cazuri nu e inventat. Și mă refer la cazuri mici și mijlocii. Cele mari nu sunt nici ele puține și au drept copii care au trecut majoratul, de salvarea cărora părinții se ocupă la fel de grijuliu, precum fostul fotbalist Iorgulescu de fiul lui ucigaș, expediat în Italia la tratament și rămas neatins de autoritățile române care l-au condamnat în lipsă la ani grei de închisoare. Asta da, dragoste părintească, dar ce folos dacă nu este și educație. Sau este una pe măsura celei primite de părinții cu pricina.
Cu profesori demotivați, cu elevi dezinteresați și cu părinți abuzivi nu se poate face școală cu adevărat. Consecințele pentru societate nu sunt greu de constatat.