Debutând cu versuri în revista „Echinox“ din anii studenției la Filologia clujeană, Olimpiu Nușfelean și-a canalizat talentul, după absolvire, înspre proză. Publicând în 1980 romanul La marginea visului, urmat în acei ani fertili pentru generația sa de alte două cărți de proză. Abia în 1995 își revendică ipostaza poetică, adunându-și versurile în culegerea întârziată Libertate de noapte. Înzestrat cu disponibilități multivalente, scriitorul bistrițean se orientează din 2011 spre eseu, publicând Tentația scrisului. Volumul recent Om în mers constituie a treia apariție eseistică, alcătuind o culegere omogenă, pe tema relației dintre om și cuvânt. În textul introductiv, care dă titlul cărții, eseistul argumentează metodic interdependența dintre ființa bipedă și limbajul natural, omul fiind „produs și emitent al acestui limbaj.“ Combinând teoria (prin referințe critice de teoria cunoașterii și semantică) cu exprimarea metaforică, impregnată de lirism, în manieră impresionistă, autorul afirmă că limbajul „are comportamentul unui om în mers“, reliefând preeminența limbajului literar ce „are o ‹corporalitate› foarte bogată în sensuri“. Afișând condiția unui hermeneut maleabil, eseistul subliniază importanța cuvântului creator (care îl implică pe scriitor). În secvențele următoare, interesantă este distincția operată între criticul literar și eseist în timpul lecturii. Primul urmărește „valorizarea operei“, pe când eseistul „nu ia opera ca un obiect de studiu“, ci ca „un obiect de lectură“, inițiind astfel „noi percepții“ în sensul „trăirii textului“.
Olimpiu Nușfelean își valorizează „intuiția eseistică“ în acest volum începând cu aplicația despre structura basmului și a formulelor basmice ce „anunță experiențe de viață depline, irepetabile“ și impun „primordialitatea cuvântului“ față de ficțiunea povestitorului. În acord cu parafraza filosofică din titlul eseului, Povestesc, deci exist!, se afirmă că povestea/cuvântul „precedă realitatea“, iar discursul încărcat de semnificații al povestitorului, impregnat metaforic, îl sensibilizează pe cititor, „îl umple de sentiment“. În paginile următoare, privirea iscoditoare a cititorului liber, aparent fără normative critice, analizează detalii controversate din istoria literaturii române sau descoperă sensuri profunde ignorate în comentariile critice. În primul caz este ilustrativ eseul despre natura conflictuală a lui Macedonski: polemizând cu Alecsandri, publicând sarcastica epigramă la adresa lui Eminescu, acuzându-l pe I.L.Caragiale de plagiat. În cazul alternativ, este ingenios analizată viziunea eminesciană din Atât de fragedă (chipul eminescian al femeii rescris în contingentul desacralizat) și din prozele La aniversară ori Geniu pustiu (chipul poetului reflectat în oglinda narativă).
În mod firesc, eseurile substanțiale, de largă aplicație analitică, sunt generate de opera unor scriitori ardeleni canonici. Din perspectiva selectivă a lui Olimpiu Nușfelean, sunt vizați clasici și moderni exponențiali: Ioan Slavici, George Coșbuc, Liviu Rebreanu, Ion Agârbiceanu și Lucian Blaga. Călătoria eseistică în geografia literară natală se deschide printr-o minuțioasă analiză contextuală desprinsă din romanul Mara, demonstrând simbolistica „ferestrei sfărâmate“ ca „imagine poetică“ și inaugurare a altei existențe pentru personaje. În Poetul înfășurat în cuvinte fericite prioritară este re-actualizarea creației lui Coșbuc, minimalizată prin unele opinii ale lui Maiorescu sau Călinescu. Întrucât „poetul țărănimii“ așa numit s-a racordat la spiritul vremii: „Cucerește spațiul liric autohton împotriva tendințelor, în priză directă cu istoria momentului și cu gustul tradițional al publicului.“ Cu amploarea unui studiu aplicat sunt eseurile despre creația rebreniană, de la proză până la corespondența cu Fanny Rebreanu. Modalitatea originală de analiză a textului constă într-un gen de re-povestire subiectivă în căutarea sensurilor ascunse, cum se întâmplă în cazul prozei scurte Proștii. Modalitatea este adoptată și în explorarea „poeticii subterane“ din nuvela Calvarul, susținută cu argumente teoretice. Un relief aparte – cu incursiuni confesive și sugestii teoretice – este configurat în eseurile consacrate lui Blaga. Pornind de la „desacralizarea lumii în care trăim“, ilustrată în poemul Paradis în destrămare, eseistul dublat de exeget, apelând la mituri biblice, ajunge la motivul identificării „cu celălalt“ în poezie: „poetul este unul care ‹își împrumută› identitatea, care se împrumută mai multor identități, trăiește mai multe alterități.“
Nutrind convingerea că „existența scriitorului este o lectură continuă“, Olimpiu Nușfelean finalizează Om în mers prin câteva comentarii critice despre jurnale intime sau despre memoriale de călătorie (Radu Petrescu, Marin Preda, Ana Blandiana). Completate cu disocieri despre eseistica recentă (Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici) și prin două profiluri de critici literari: Nicolae Manolescu (Desenul critic), Eugen Simion (Criticul în epica ideilor). Cartea despre om și cuvânt sau despre rostirea creatoare apare ca un ansamblu coerent de considerații structuraliste, semiotice, semantice, psihologice și sociologice, pornind de la premise originale.