„Constituția din 1923 și noi“
Am citit cu oarecare întârziere trei numere din „Dilema veche“ apărute la sfârșitul lui martie și începutul lui aprilie. Sunt un cititor consecvent al publicației de pe vremea când se numea doar „Dilema“, adică de acum 30 de ani. Regăsesc astăzi cu interes în fiecare număr semnăturile lui Andrei Pleșu, Sever Voinescu, Valeriu Stoica, Andrei Cornea, Rodica Zafiu, Andrei Manolescu, Stela Giurgeanu, Alin Fumurescu, Horia Corcheș și ale altora, mai puțin pe ale celor din paginile de critică literară, insensibile la literatura română actuală, preferând traducerile din opere nu totdeauna de prima mână. Dosarul din cel mai recent număr este consacrat unei teme importante: „Constituția din 1923 și noi“. În Argumentul care deschide dezbaterile, Sever Voinescu îl citează pe Petre Țuțea: „Constutuția liberală din 1923 nu e o operă, e o capodoperă. Un rege puternic, înfășurat într-un stat al normelor liberale: separația puterilor și libertăți câte dorește nea Niță, [care] nici nu poate duce atâtea libertăți.“ Ne amintim că, imediat după 1989, au existat comentatori, oameni politici sau juniști, care au vorbit despre eventualitatea reluării textului din 1923, cu unele, desigur, amendamente. Sever Voinescu observă: „Chiar dacă acea Constituție din 1923 nu a mai intrat niciodată în vigoare după 1947 (an în care a fost abrogată – nota mea), totuși mitul ei a rezistat. El este un ingredient al glorioaselor vremuri interbelice.“ Dezbaterea, la care participă Ioan Stanomir, Mihai Ghițulescu, Marius Bălan, Bogdan Iancu și Cosmin Cercel, toți eminenți specialiști în domeniu, este foarte instructivă. Mitul la care se referă autorul Argumentului este literalmente dizolvat. Nu, Constituția din 1923 nu numai că nu corespunde standardelor actuale, dar e departe de a fi fost atât de liberală cum o considerau Petre Țuțea și, pe urmele lui, atâția alții. Argumentele semnatarilor sunt infailibile. Stărui o clipă asupra rubricii hebdomadare a lui Codrin Liviu Cuțitaru. Într-un articol intitulat Despre „dinamicele“ literare, autorul susține nefericita teză la modă, pe care am combătut-o de câte ori mi-a ieșit în cale, ultima oară sub pana boantă a lui Cristian Moraru, referitoare la căderea în desuetudine a criticii estetice („când criticul funcționa ca o «anexă» a textului literar“!) și a înlocuirii ei cu formele „mult mai sofisticate“ ale criticii de tip scholarship. Profesori universitari de literatură amândoi, Cuțitaru și Moraru au studiat în SUA în anii 1990, unde s-au molipsit de lepra corectitudinii politice. Și iată-i importând-o în România. Odată cu ea, Cuțitaru s-a mai molipsit și de teoria, tot americană, a creaționismului. Într-un articol dintr-un număr anterior al revistei, profitând de o conversație a lui Andrei Pleșu cu Peter Sloterdijk pe tema „existenței lui Dumnezeu“, Cuțitaru crede de cuviință să proclame demontarea „mitului naturii prezumtiv candide a creaționistului“. Și încă: „Creaționismul leagă subtil așa-zisele «coincidențe» ale ființării într-un sistem al cauzalităților expugnabile… Pe acest palier al cunoașterii, fenomenele capătă sens, derulându-se după legile unei matematici (ontologice) superioare.“ Adio, Darwin, cu evoluționismul lui cu tot, bazat pe „accidente“, pe „coincidențe“, pe „salturi inexplicabile“, pe „rupturi“ și pe „excepții multiple“! „…Revenit de la studii din America, mărturisește neocreaționistul nostru, dezvoltasem o oarecare inaderență la stereotipurile mentalitare românești […] Mă iritau în egală măsură mirosurile de ștevie fiartă și…“ Să continui? Printre alte lucruri care-i miros urît, se numără critica literară retardată din România, cum am văzut. Mă tem că e vorba de altceva: de lipsa mirosului. Thibaudet spunea despre criticii fără miros că seamănă cu ogarii bătrâni care urmăresc vânatul în direcția opusă celei în care a căzut. (N.M.)
Coincidențe?
Nu de mult, au avut loc în viața politică europeană două evenimente cu un evident caracter provocator. Premierul Ungariei a fost filmat în public purtând la gât un fular pe care era desenată harta Ungariei Mari, incluzând teritorii care aparțin României (Transilvania), Ucrainei, Poloniei și Slovaciei. Președintele Federației Maghiare de Fotbal, care este și vicepreședintele UEFA, a anunțat că Ungaria a primit din partea UEFA încuviințarea de a folosi la meciurile internaționale, reprodusă pe bannere, harta cu pricina. UEFA a protestat printr-un comunicat în care spunea că n-a primit nicio solicitare în acest sens și că nu se pune problema s-o aprobe, mai mult, că Federația Maghiară va fi penalizată dacă o va expune pe stadioane. Fake news curat! Dar nu inocent. Și nu singurul gest revendicativ din partea unei țări care n-a recunoscut Tratatul de la Trianon din 1920 și nici (fără s-o poată declara oficial la vremea lui) pe acela de la Helsinki din 1975. Mai de curând, o membră a Senatului României, vestită pentru actele și declarațiile ei naționaliste intempestive, nomen odiosum, a propus un proiect de lege care prevede „anexarea“ de către statul român a teritoriilor de care a fost lipsit după Al Doilea Război Mondial, aflate în Ucraina. Proiectul a stârnit oarecare vâlvă pe posturile de televiziune (probabil și pe internet), dar n-a fost luat în serios. Sigur, senatoarea cu pricina nu merită să fie luată în serios. Doar că gesturile ei provocatoare se repetă, după un scenariu bine pus la punct, și duc toate în aceeași direcție: vizite la Ambasada Rusiei în plin război în Ucraina, mesaje de simpatie pentru Putin, invinuiri la adresa Ucrainei, care, vezi bine, a înscenat masacrele de la Buchea, Mariupol și din alte localități ca să convingă Occidentul să-i trimită arme. Sare în ochi asemănarea dintre fularele lui Orban cu Ungaria Mare și proiectul de lege vizând reîntregirea României Mari al senatoarei cu pricina. Nu mai trebuie să insist. Când a intervenit în apărarea proiectului, autoarea lui a susținut teza că, în limbajul diplomatic, anexarea e rezultatul unei negocieri pașnice. A uitat de atâtea exemple din istoria modernă. Care ar fi sublime, dacă n-ar lipsi cu desăvârșire. Dicționarul român indică sinonimia între alipire sau adăugire și ocupare cu forța, când e vorba de teritorii. Iar cel francez (în definitiv, termenul românesc este împrumutat din franceză) indică sinonimia dintre aceleași și colonizare. Dacă era atentă la ce face Putin, nu la ce spune, senatoarea ar fi observat că anexarea este totdeauna o ocupare cu forța sau o colonizare, implicând un război sau ca urmare a unui război. Să fie o coincidență similitudinea dintre fularele lui Orban și proiectul legislativ al senatoarei? Mai degrabă este o potrivire ideologică. Marile spirite, de dincolo și de dincoace de Tisa, se întâlnesc inevitabil.