Se spunea, într-un banc de acum câteva zeci de ani, că astfel interpretând cele cinci cercuri ultra cunoscute ar deschide tovarășul Nicolae Ceaușescu Olimpiada, a nu știu câta, care s-ar petrece în România Socialistă. O-urile întrepătrunse sunt simbolurile celor cinci continente care participă, în general, la olimpiade, iar el le-ar fi luat drept litere.
Dar România Socialistă nu mai e, acum suntem în România democrată și la orizont nu se vede nicio olimpiadă care să vină prin părțile noastre. Dar tare mă tem că acela care – dacă totuși fericitul eveniment s-ar întâmpla odată pe-aici – ar fi chemat să-l deschidă (pe eveniment!) n-ar fi cine știe cât de departe de inteligența, deloc artificială, ba chiar foarte naturală și caracteristică pentru mulți contemporani de-ai noștri, atunci ca și acum, a Geniului Carpaților. Pentru că, dacă ăla era doctor pe la nu știu câte universități din patrie și chiar din alte patrii, în ciuda faptului că nu putea demonstra cu acte o școlarizare mai lungă de vreo patru sau cinci (4 – 5!) clase, ai noștri, de azi, cu excepții, firește, sunt doctori cu patalamale și școlarizare mai lungă, pe hârtie, la diferite vârste, numai că, dacă se uită cu atenție doamna aceea, ziarista cea curajoasă, la tezele lor, dincolo de faptul că nu descoperă niciun fel de contribuție originală, cum s-ar cere la o teză de doctorat, le vede țesăturile de citate nemărturisite, adică plagiate.
Dacă spuneai bancul cu cele cinci O-uri într-un mediu mai popular, acum, să zicem, cincizeci de ani, te puteai trezi cu priviri mirate și chiar interogatoare, adică: și? Pentru că lumea „se prindea“ și atunci ca și acum, la fel de greu la chestii care-i distrau doar pe unii, cu mințile mai deprinse cu asemenea reacții rapide. Așa e și cu plagiatele astea. Dacă aude ceva despre ele poporul (sau „Boborul“, cum îi zice comisarul din Republica de la Ploiești, „bravul Stan Popescu“) și, mai ales, după ce i se explică ce vasăzică asta, ridică din umeri a: mofturi! Adică și mai mult: ce, să iei bucăți din alte cărți e ca și cum ai fura pâine, ouă, unt sau mere? Că doar alea, cum le ziceți voi, cidatele sau citadele, nu se mănâncă, nu se îmbracă, nu poți face focul cu ele iarna sau măcar vara în bucătărie, așa că ce!
Lumea-i diversă, doar țipă după diversitate atâția noi corecți (zău?) politici. Nu trebuie să fim foarte siguri că ăia care aplaudau de-și rupeau palmele în sala mare, cică a Palatului, altele aveau ei în sufletul lor, vorba altui amic caragialian, Pristanda. Cât despre „Sala Palatului“, cum să aibă Palatul Regal așa o sală! Ca-n bancul vechi de tot, de prin 1950, în care un candidat la intrarea în Partidul Comunist se întorcea acasă respins, iar nevasta îl lua la întrebări, că de ce adică. El răspundea: păi, m-au întrebat cine sunt ăia din tablourile de pe pereți (pe-atunci biroul politic al PMR își afișa chipurile pe pereții claselor sau ai altor locuri cât de cât publice – n. mea) și eu le-am spus că e tovarășu’ Dej, Petru Groza și Maiestatea Sa Regele. Iar nevasta de colo: cum să stea Maiestatea Sa Regele între golanii ăia?!
Prin urmare, sau deci, ca să fiu mai la modă: diversă a și rămas lumea noastră, pe care nimeni nu face niciun efort s-o mai unifice, măcar cultural, măcar s-o învețe să citească, dacă altfel nici vorbă. De aia nici nu trebuie să ne mirăm că sunt atâția care zic că era mai bine cu Ceaușescu decât cu ăștia noi. Că măcar pe ăla îl înțelegeau și ei când bâlbâia câte-o „magistrală cuvântare“ (Știți: Care-i cea mai lungă magistrală? Magistrala cuvântare. Notă: banc apărut după ce se făcuse metroul cu nu știu câte magistrale de câteva stații. Păi cum să-i spui liniei 1 de la Paris, sau liniei nord de la Londra, dacă astea-s magistrale?).
În cartea sa, Sfânta Rusie, Alain Besançon vorbește despre potemkinada care a rămas, ba chiar s-a întărit, după alungarea (prin crimă) a țarului, în Rusia Bolșevică. Li se prezintă occidentalilor, primari de mari orașe și alți inși cu titluri comparabile celor cunoscute vizitatorilor, când ei nu sunt decât niște fake-uri umane. (A. B. nu folosește termenul.) Or, la noi nu-i cam tot așa? Sigur, păstrând proporțiile: nu chiar toți sunt proveniți din caghebeul nostru local, dar au doctorate la fel de valabile ca și titlurile rușilor din povestea lui Alain Besançon. Și competențe tot cam pe-atâta (atâtea?).
Cât despre plagiate, furturi, îmbogățiri și curse București-Tokyo cu escale la Sibiu și retur Tokyo-Sibiu-București sau poate Tokyo-București-Sibiu și retur București, ce să mai vorbim?
O O O O O!