În trecutul european, trecerea de la oralitate la exprimarea scrisă s-a făcut treptat și a trecut prin diverse stadii. Într-o primă etapă creația orală s-a bazat pe reproducerea ei din memorie și difuzarea mai mult sau mai puțin apropiată de „prototip“. Dar o asemenea modalitate de prezervare a celor mai apreciate contribuții, devenite în foarte scurtă vreme anonime, a avut de făcut față unor tentații greu de învins: printre ele, imaginația transmițătorului și așteptările variabile ale publicului. Conștienți de aceste condiții și încercând să obțină versiuni invariabile, primii copiști preocupați de asemenea moștenire, disprețuită de unii dintre membrii elitelor școlarizate, dar socotită prețioasă de alții, au încercat să fixeze, cât mai aproape de ceea ce auziseră poeziile, bas mele sau proverbele (paremiologia) moștenite. Nici această modalitate nu s-a dovedit infailibilă, pentru că unele noțiuni erau înțelese și transcrise greșit, alteori copistul găsea potrivit să își înscrie propriul aport în pagină, și astfel s-au născut variante diverse, uneori de mare infidelitate față de ceea ce s-ar fi putut socoti de către puriști textul inițial.
Cum, după căderea Romei italice sub năvălirile migratorilor (în 476 e.n.), Imperiul Roman a continuat să existe încă o mie de ani în Răsărit, cu capitala la Constantinopol, în această metropolă de pe Bosfor, multe dintre cele mai importante opere literare, culturale și de înțelepciune s-au născut în această parte răsăriteană a creștinătății. Unul dintre cărturarii de neasemuită erudiție ai Bizanțului imperial a fost Photios al Constantinopolului (patriarh între 858 – 867 și 877 – 886). El a rămas cunoscut în istorie prin faptul că în timpul lui s-a produs prima schismă între Apusul și Răsăritul creștin (între 863-867), dar și prin Myriobiblon sau Bibliotheca, opera lui de căpătâi, o antologie de extrase din circa 280 de autori, deci păstrătoare a referințelor intelectuale ale vremurilor de până la el, selectate de o minte bine instruită și, prin poziția sa socială, deplin autorizată pentru un asemenea efort.
În limba română apare însă abia acum o lucrare a lui Photios, și nu cea mai faimoasă, pe care tocmai am pomenit-o. Dar este vorba despre una demnă de toată atenția. Cristian Ioan Dumitru a tradus Sentințe morale, alăturându-și tălmăcirea originalului în greacă bizantină, redactând necesarul studiu introductiv și înzestrând lucrarea cu binevenite comentarii și note. Interesul față de literatura sapiențială, gnomică, adică față de maximă, sentenții, zise memorabile, este atestat încă din Vechiul Testament. Nu putea fi decât firesc ca acest gust pentru înțelepciune să se perpetueze în creștinism și ca autori precum Ioan Stobaios (sec. al V-lea) să alcătuiască din excerpte din 500 de predecesori lucrarea sa Antologion, devenită ulterior un model pentru cei care s-au ilustrat în limitele genului. Dacă cineva nu pricepe de ce s-ar pasiona cineva de astfel de contribuții, nu-mi rămâne decât să atrag atenția asupra mult prizatelor volume cu teste de cultură generală, prin care unii vor să își asigure, în actualitate, cunoștințe largi fără a le aprofunda, ori să atrag atenția asupra domnișoarei delicate care m-a întrebat odinioară cum ar putea deveni erudită în trei zile.
Ei bine, pe baza acestui gen de interes s-a conturat în Evul Mediu o „cultură antologică“, căci e mai ușor să citești un număr rezonabil de pagini din marii iscusiți decât biblioteci cu lucrările integrale ale acestora și e întotdeauna binevenit să apelezi la nume consacrate în loc să te bizui pe ce spun necunoscuții. Cristian Ioan Dumitru remarcă faptul că „odată cu Renașterea macedoneană (secolul al IX-lea), crestomațiile, care nu mai erau limitate exclusiv la creații gnomice, ci cuprindeau comentarii biblice, cronici, sinaxare, poezie liturgică, scrieri dogmatice și omiletice, devin funciarmente un mod de a face cultură“. Poate chiar mai mult: ele impun lista scrierilor canonice și a autorilor autorizați.
Photios a fost un autor prolific de antologii. Cristian Ioan Dumitru calcă însă pe un teren cvasi-virgin, căci patriarhul nu a făcut încă obiectul unor cercetări sistematice în această postură. În investigația sa, editorul român constată strânsele raporturi literare dintre Sentințele morale și epistola aceluiași autor către țarul bulgar Boris-Mihail (866), care ceruse sfaturi teologice patriarhului după convertirea sa la creștinismul răsăritean (864). Se identifică astfel 25 de paralele de ordin formal sau ideatic, ceea ce arată în ce măsură o asemenea culegere de înțelepciune putea fundamenta o explicație de vârf a doctrinei teologice creștine provenind dinspre cea mai reputată sursă a timpului. Cercetătorul român datează Sentințele în 873 și constată prevalența unor teme (prietenia, calomnia, trădarea), tratate într-un stil cultivat și cu o măiestrie incontestabilă a mânuirii limbii. Sfaturile, pildele și parabolele lui Photios din secolul al IX-lea se citesc și astăzi cu folos și plăcere; nu mai puțin decât gândurile unor antici precum Seneca ori Marcus Aurelius ori Epictet și nici în răspăr față de istorioarele din Pateric ori din Limonariu. O ediție savantă cu merite în cunoașterea mai adecvată a operei lui Photios al Constantinopolelui și a uneia dintre scrierile mai puțin frecventate ale acestuia poate interesa și un public mai larg, dornic să înțeleagă vechea cultură a părții noastre de Europă și să verifice, prin parcurgere nemijlocită, cât din vechile pagini mai vorbesc minții și sufletului omului de astăzi. De ar mai fi avut timp, n-ar fi fost de mirare ca Nicolae Iorga să fi inclus culegerea printre „cărțile reprezentative“ din viața omenirii.