Reținem din capul locului în creația poetică a lui Mircea Bârsilă un balans al relațiilor cu lumea, într-un spectacol de ample volute imagistice care îl girează. Pe de o parte, o (uneori cochetă) afirmare a prezenței personale, pe de alta, o dăruitoare egalizare cu factorii materiei din preajmă: „Vedenii în care tristele domnișoare confecționate din material plastic/ (din vitrinele de la parter ale magazinelor pentru haine, aflate pe strada mea)/ îmi cer să le duc la o fântână sau la o cișmea, să se spele și ele,/ până la genunchi, pe picioare, la fel ca femeile de la țară când coboară,/ seara, în toiul verii, de la munca în viile de pe deal“ (Vise, reverii, vedenii). Dar și: „A fi un cal, pentru o clipă, în fața unui cal. A fi un bob/ de strugure, în dreptul unei vii“ (Elegie). În genere un soi de ultragiere încă rezonabilă, concluzia ținând de un echilibru: „Un ochi/ al meu e limpede și râde, iar celălalt: un clopot care plânge“ (ibidem). Treptat factorii negativi sporesc, ajungând la o violentă imagine a timpului devorator prin invocarea regnurilor: „Timpul: magnetică și nemiloasă/ risipire în sine, un fel de arbore înlăuntrul unui alt arbore,/ o leoaică apucându-și puii de ceafă cu dinții/ și ducându-i, grăbită, unde voiește ea,/ un taur înaintând ca un tanc spre juninca aflată la întâiul său rut“ (O coajă uscată de pâine). Timp ce se geometrizează cum un argument decisiv al primejdiei: „Timpul în sine însuși rotindu-se în cercuri/ concentrice, vorbindu-ne cu «tu» din unghiul, întunecatul/ unghi“ (ibidem). Astfel încât armonia existențială devine cu neputință. Pentru a da glas emoției impasului la care a ajuns, autorul face un pas înapoi către prima parte a vieții sale, în tradiționalul duh al poeziei rurale. Amintirea devine vizionară. Melancolicul său paradox, cel al mișcării imobile: „în acele momente mă simt un izvor ivit din pământ într-un peisaj silvestru/ unde susură încredințat că pădurea aleargă înapoi, în lungul firului său/ de apă, în timp ce el stă pe loc“ (O săptămână întreagă). În perspectivă retrogradă, ființa se filmează pe sine până la senzația miracolului: „Tot copil, dacă nu cumva visez. Sau dacă nu cumva/ sunt, într-adevăr, vrăjit. Stau de vorbă cu arborii/ în limba arborilor./ Stau de vorbă cu păsările, atât de frumos colorate – ale verii/ în dialectul acestor păsări“ (De vorbă cu arborii). Inocența fiind însă ornată cu înflorituri dilematice ale conștiinței de față: „Tot copil, chiar dacă-mi las, uneori, capul să-mi cadă la fel/ ca un măr, în poalele femeilor tinere. O lampă al cărei centru/ se ascunde în soare: copilăria. O lampă de demult, cu picior,/ și al cărei soare se preface a nu mă fi cunoscut niciodată“ (ibidem). Urmează o cvasipermanentă jelanie crepusculară a lumii dispărute al cărei filon constituie imboldul de căpetenie al inspirației. Cosmica explicație maternă: „«De ce este, mamă, lumina lunii mai slabă/ decât lumina soarelui?»/ «Pentru că luna este fată, îmi răspunde mama,/ iar fetele nu sunt la fel de puternice ca băieții».“ (Lumina lunii). Înfățișarea unui animal domestic dobândește o sugestie geografică, o vacă având „pete albe, unele mari cât un județ de pe harta atârnată/ la școală“ (Priana). Dar percepția plastică se abstractizează, tabloul idilic alunecând spre nonfigurativ, aidoma unei actualizări: „în ochii/ celor din morminte luna e o toacă. În locul soarelui ei văd,/ Întotdeauna, un ghem de roșii țipete abstracte“ (Declin). Spre a-și celebra solemn-interogativ eliberarea temporală, poetul își înalță privirea spre antichitate: „Unde-i – mă întreb – lumea de altădată: o lume în care femeile/ aveau o mai mare predispoziție, în comparație cu bărbații,/ pentru cele divine?/ Unde-s bărbații ce se credeau niște zei?“ (Saeculum).
Reversul trecutului nu întârzie astfel a-și face apariția. Decepția, apatia, anxietatea modernității intră în scenă în forță. La început cum un simbolic omagiu funerar adus trecutului sătesc: „O matinală nălucire cu un mort înconjurat de cei ce l-au iubit. (…) Un mort ale cărui lacrimi erau chiar lacrimile mele. Al cărui/ plâns era chiar plânsul meu“ (O dimineață neagră). Preaposibil reflex al complexului de inadaptat, autorul are la un moment dat impresia că a devenit obiectul unei amenzi absurde: „Singurul lucru – și cel mai inconvenabil – constă în faptul/ că toate amenzile/ aplicate, ori de câte ori imaginația sa este surprinsă trecând strada pe roșu,/ sunt trimise, întotdeauna pe numele meu“ (Rochia). Surprinzător preschimbată, natura însăși devine malefică: „Toate crengile verzi ne sunt împotrivă. Toate crengile uscate/ se cred surorile noastre, iar optimismul (cât ne este îngăduit, acum,/ când urcăm, una câte una, treptele anilor, de parcă am merge,/ legați la ochi, spre eșafod)/ are înțelesul unei agrafe de argint prinsă/ de sticla subțire a lămpii, ca să nu plesnească“ (Agrafe de argint). Socotindu-se un prigonit, un outsider, poetul își rulează depoziția în nu puține texte care-i circumscriu actualitatea morală. Suferința se consolează prin ea însăși grație accepției expresive de care poate avea parte, transcriindu-se în termenii cotidianului: „Sunt așa cum se cere în aceste vremuri demonice“ (Film interzis). Simptom al unei stări de lucruri critice, rugăciunea se vrea situată în irațional: „Fie că rugăciunile mele să-mi depășească, de fiecare dată,/ înțelegerea“ (Rugăciune). Dorința ultimă ar fi cea a deposedării de sine: „Scapă-mă, Doamne, de mine însumi cel care nu știe de ce a trăit până acum“ (ibidem). Ceea ce, ne dăm seama, nu e decât un spasm al vitalității dominante. Această creație cu un circuit sanguin energic unește de fapt printr-o lăuntrică acoladă mediul originar al autorului cu prezentul.
Personalitate robustă, cu o mare poftă a verbului, Mircea Bârsilă dovedește că după, să zicem, postura ancestrală tumultuoasă a primului Ion Alexandru și după, să zicem, cutezătorul joc neomodernist al lui Nichita Stănescu, e posibilă pentru poezia noastră și o a treia cale, una sintetică.