Cărți noi
La Editura Vinea, cu titlul Mon enfer, apare un elegant volum de poezie, care conține o selecție din creația lirică a poetului Aurel Pantea, transpusă în limba franceză. Cartea face parte dintr-un proiect editorial amplu, Bucarest-Paris, huit livres de poésie pour la France, 2020-2021. Alături de antologia lui Aurel Pantea, celelalte titluri sunt semnate de M. Blecher, Benjamin Fondane, Gellu Naum, Emil Botta, Mariana Dumitrescu, Dorina Brândușa Landén și Carmen Secere. Versiunea în franceză a versurilor lui Aurel Pantea este realizată de Marcela Hădărig.
Tot de la Editura Vinea, semnalăm un alt volum de versuri, și acesta impecabil grafic, aparținând chiar coordo natorului editurii, poetul Nicolae Tzone: titlul culegerii, neobișnuit de lung, reprezintă el însuși o mică compoziție, ca un început de poem: Dunăre kilometrul 510. O poveste de viață, de moarte și de naștere cum nu au mai fost și nici nu vor mai fi altele. Cartea nenăscutului.
Menționăm și alte plachete de versuri care ne-au reținut atenția: Oniris de Emilian Iachimovski (Editura Oscar Print); iată câteva versuri: „Mă sinucid lunar fără să mor,/ în inimi care dau spre mare,/în trupuri ca niște ulcioare/ cu ierburi din vasul de ofrandă.// În voci care înveșmântează cuvintele,/ ca niște lenjerii de-argint ale tăcerii,/ când lacrima mai strălucește încă/ pe un obraz pe care tristețea l-a crăpat.// Eu sunt doar lumânarea vieții mele/ arzându-mă pe mine./ Voi ști sau nu voi ști că fumul fost-am eu?“ Și, în fine, Așteptând gloria de Mihail Gălățanu (Editura Tracus Arte). Reproducem și din acest volum câteva versuri: „Înger care merge cu clasa la absolvire. Când lucrurile/ sunt toate/ simple, proaspete și frumoase.// Când lumea este așa de orbitoare/ lumina peste dânsa se cerne,/ ca peste o nubilă, abstractă floare./ Lumină plină de patimă e lumea. Sclipitoare. Lumină/ peste prund e lumea…“
Am primit și două volume de proză, pe care ne face plăcere să le semnalăm: Privind în aceeași direcție împreună, un roman de Gabriel Gafița, apărut la Editura Cavallioti, cu o tematică specială. Să vedem cum prezintă editura această proză: „Romanul de față este încă o povestire de dragoste, dar între doi bărbați. Cititorul va descoperi, poate spre surprinderea sa, că diferențele între o iubire homosexuală și una heterosexuală sunt nesemnificative: intensitatea sentimentului este aceeași, intrigile comportamentale, conflictele, scuzele și pretextele sunt asemă nătoare, suferința rupturii este comparabilă, fericirea sentimentului ajuns la împlinire atinge aceleași minunate înălțimi.“
Iar Lucia Verona, la Editura Tritonic, ne propune o carte de proză scurtă, Anticariatul: „…Voiam un volum pentru primul Gaudeamus de după virus și am găsit o soluție: s-au adunat aici texte din cele mai diverse, scrise cu ani în urmă sau alaltăieri, unele mai lejere, cu umor, altele în care umorul coexistă cu drama sau la vie en rose devine noir, unele de sine stătătoare, altele extrase din câte un roman, povestiri publicate deja în volume sau aflate la prima apariție. Toate (sau aproape toate) au măcar o umbră de mister. Ca obiectele dintr-un anticariat.“
Am remarcat și un volum de eseuri: Om în mers de Olimpiu Nușfelean, apărut la Editura Limes, ca proiect editorial sprijinit de Consiliul Județean Bistrița-Năsăud, prin Biblioteca Județeană „George Coșbuc“ din același județ. Ni se pare meritoriu faptul că anumite autorități locale susțin literatura de valoare și, desigur, exemplul celor din Bistrița ar trebui urmat de forurile din întreaga țară. Atunci, starea literaturii contemporane ar fi negreșit mai bună. Am reținut din acest volum pledoaria lui Olimpiu Nușfelean pentru eseu, specia literară pe care o practică aici: „Dacă, potrivit lui Roland Barthes, de pe la 1850 scriitorul a devenit «o conștiință nefericită», eseul încearcă să recucerească/ să reîntemeieze acea fericire pierdută, repunând literatura în cheia fericirii, prin bucuria receptării acesteia. Eseistul nu doar spune ceva despre o carte/ o operă, ci se spune și pe sine, ca un scriitor, dar nu eludează paternitatea scriitorului, așa cum preotul, în rostirea sa, nu eludează paternitatea Creatorului….“
Sub egida revistei Caiete Silvane au apărut două cărți semnate de Viorel Mureșan: Monede în aer, un remarcabil volum de versuri („îmi scriu versurile numai la lumină de fulger// doar atunci se pot vedea în frunzișul întunecat/ silabele cele mai coapte/ gata să cadă/ în hățișul de spini/ unde mă aplec pe vârfuri să le adun// ar fi nedrept să se piardă clipa/ când perechi de ciocârlii/ îmi ies din urechi/ să-și scuture cerul greu de pe aripi“) și Poarta de fildeș, un volum care ni-l prezintă în ipostaza convingătoare de cronicar de poezie și critică literară. Lectură plăcută! (Cronicar)
Marcel voinea, schiță de portret
Aflu că a încetat din viață Marcel Voinea și nu-mi vine să cred. Am fost foarte apropiat de el. Am fost și sunt un admirator al artei lui, mi s-a părut dintotdeauna că acest plastician are o pregnanță expresivă extraordinară în toate ipostazele sale: și ca pictor, și ca grafician, și ca sculptor. Creațiile sale sunt puternice, vizionare, pline de o vădită îndrăzneală a imaginației și îi provoacă privitorului o emoție neliniștitoare.
Eram atât de atras de lucrările lui fiindcă rezonam cu el ca formă de sensibilitate artistică: găseam de fiecare dată în operele sale plastice un element indicibil de natură literară, fie că era un sâmbure epic sau o poveste întreagă, fie că era o metaforă memorabilă, fie că erau niște semne simbolice extrem de grăitoare. Și, sigur că da, până să ajungă la starea de zbor, ca să zic așa, el învățase foarte bine să pășească pe pământ. Adică, precum toți artiștii veritabili, era un meseriaș desăvârșit, trudise să deprindă temeinic arta realistă, știința reproducerii fotografice, dar și știința anatomiei și a tainelor sufletești. Era conștient că numai pe temelia unui clasicism solid însușit își poate îngădui să fie un inovator cu șanse de reușită. Și a fost. A reînnoit forme și culori, a creat imagini însuflețite, care se țin minte și care ne îmbogățesc universul lăuntric de reverii, de lumi utopice sau distopice.
Îl prețuiam și ca om, ca prieten. Băileștean get-beget, n-avea de fapt nimic de oltean în el. Decât, poate, neastâmpărul creator, energia creatoare, cu care era din plin înzestrat. Altfel, nu era deloc extrovertit, vorbea puțin, era discret, singuratic și grav în purtarea sa de zi cu zi și n-avea nimic din tipologia sudică, glumeț-ușuratică. Și, mai ales, te puteai bizui pe el. O vorbă de-a lui era vorbă, niciodată vorbă goală, totdeauna rostită cu acoperire în fapte. Iar în înfățișarea lui trupească, Marcel Voinea îmi lăsa impresia că e făcut din piatră sau din stâncă, materia pe care el o cioplea cu atâta meșteșug și talent.
Acum, că a plecat fizic dintre noi, el continuă să fie prezent pentru mine în întruchiparea sa exponențială, perenă, cea care contează, prin operele sale. Pe când eram redactor la Ramuri, am colaborat cu el excelent, pentru a configura grafic revista. Mi-a și ilustrat mai multe cărți. Am în casă și câteva lucrări de la el. Le privesc și-l descopăr viu. Le privesc și mă încarc cu un fel de enigmatică lumină, cu forță vitală. Astfel, prin arta sa, Marcel Voinea trăiește în continuare și mă înrâurește, benefic. (G.C.)
Întrebări la care răspunsul este nu
Într-o intervenție a sa la una dintre adunările generale de alegeri desfășurate în țară, Varujan Vosganian ne-a atras tuturor atenția asupra unor cifre oficiale din bugetul de stat: astfel, în anul 2015, Ministerului Apărării Naționale i-a fost repartizată suma de 10 miliarde de lei, iar Ministerului Culturii, suma de 6oo de milioane de lei. Iar în anul 2023 alocările bugetare pentru MApN au atins pragul de 40 de miliarde de lei și cu credite de angajament pot să fie cheltuite până la 72,5 miliarde de lei. Pe când Ministerului Culturii i-a fost atribuită suma de 1,3 miliarde de lei și, cu credite de angajament, 1,45 miliarde de lei. Dacă alocările mari pentru sectorul militar sunt de înțeles, date fiind responsabilitățile asumate în cadrul NATO (mai cu seamă în vreme de război la granițe!), fondurile reduse destinate culturii n-au cum să nu ne mâhnească.
Că situația culturii nu este cum ne-am dori-o știm prea bine, căci ne izbim de greutăți la tot pasul. Dar există vreun domeniu în care lucrurile merg mulțumitor? Poate neglijăm noi, astăzi, în România, domeniul cultural, dar, în schimb, am construit șosele bune și ne bucurăm de ele? Nu, ne-am deplasat în aceste zile prin țară și am verificat încă o dată: acest sector e plin de neajunsuri și de întârzieri fără scuză. Atunci, poate căile ferate sunt în regulă și compensăm astfel? Întrebare desigur retorică. Și aici răspunsul, același, e cunoscut – situația e jalnică: trenuri hodorogite, cu viteză de melc, gări dărăpănate ca după un dezastru, accidente tot mai dese și mai întristătoare. Dar poate am reușit să consolidăm și să restaurăm blocurile de locuințe și clădirile istorice în București și în alte orașe? Nu, nici asta. Dar poate avem un transport public urban civilizat în Capitală și un trafic auto lejer, nestresant? Nu, nu, desigur. Dar poate am reușit să înconjurăm capitala de o centură ocolitoare de tip autostradă și să fim astfel și noi în rândul lumii? Nu, nu. Dar poate am reușit să construim sisteme de irigații care să ne asigure o producție agricolă predictibilă, dincolo de capriciile vremii? Nu, nu. Dar poate am reușit să ne-ngrijim de sănătatea populației, construind în acești treizeci de ani spitale moderne? Nu, nu, nu. Dar poate suntem fruntași la reforme sociale, legislative? Nu. Dar poate am reușit să înregistrăm succese în plan extern, am intrat în Schengen, călătorim fără vize în Statele Unite? Nu, și aici am dat greș. Dar poate am digitalizat și am debirocratizat instituțiile publice? Nu, nu, nici atât. Dar poate am reușit să avem o școală performantă, cu elevi deștepți și dornici de învățătură, care ne dau speranțe în privința viitorului, dacă prezentul ne dezamăgește? Nu, nu, nici vorbă. Crește violența în școli, crește consumul de droguri și, da, crește analfabetismul funcțional. Elevii deprind să citească, dar nu se pot concentra, nu pot desluși înțelesul celor citite. Ceea ce, pe un interval de timp de câteva generații, este absolut pierzător pentru un stat.
Să ne oprim din această serie de întrebări al căror răspuns este negativ. Să sperăm că se găsește cineva în stare să descopere binele. Ne-am bucura. Deocamdată impresia e că, în orice direcție am privi, ceea ce vedem nu ne încântă. (G.C.)