E de mirare din ce se iscă, în zilele noastre, o „querelle des Anciens et des Modernes“ („o cherelă“, cum obișnuia să spună, cu o perseverență demnă de o cauză mai bună, o doamnă critic literar). Una din cele mai înfierbântate controverse a fost provocată recent de privilegierea de către lanțul de magazine Auchan a sistemului prin care cumpărătorii își scanează singuri produsele. S-au conturat, imediat, două tabere: conservatorii și progresiștii. Primii deplâng dispariția casierelor, ceilalți salută o inițiativă care ar reprezenta un semn de modernitate. În ce mă privește, ca românul imparțial, sunt tentat să evit un răspuns tranșant și să spun: depinde. Nu e o fatalitate, cum pretindea cineva, să nimerești casierițe prost dispuse, acre, care dau impresia că abia așteaptă să scape de tine. Mi s-a întâmplat nu o dată să dau peste niște doamne zâmbitoare, amabile, cu care poți glumi și care îți urează la plecare, cu o gentilețe autentică, „o zi plăcută“, Dar ceea ce se petrece la casele de la Auchan (și de la alte mari magazine) ține de un fenomen mai complex: e vorba de a evita contactul uman, de a reduce cât mai mult situațiile când două sau mai multe persoane se pot afla față în față. Pandemia a dus fenomenul la paroxism, dar tendința e mai veche. Tot mai numeroși sunt cei care consideră că e preferabil să muncești stând acasă, fără alt interlocutor decât ecranul laptopului. Am fost siderat, mărturisesc, citind declarațiile unor universitari care făceau, în perioada pandemiei, dar și după, apologia cursurilor online. Cum e posibil, mă întreb și acum, să refuzi contactul direct cu studenții, să nu vrei să simți vibrația sălii și să preferi comoditatea stearpă a fotoliului de acasă? Și apoi, dacă „trendul“ e munca la domiciliu, ce se va întâmpla cu zecile de mii de metri pătrați de birouri care se construiesc în mai toate orașele mari? Își vor găsi oare cumpărători? Și, de fapt, de ce ar fi nevoie de mii de metri pătrați? Iată un exemplu nostim, dar edificator. Pentru o firmă din Franța e în cel mai înalt grad valorizant să aibă sediul social într-un loc prestigios, pe Champs-Élysées, de pildă. Să ne imaginăm așadar că o firmă are sediul oficial la numărul 104, pe Avenue des Champs-Élysées. Or acolo, chiriile fiind exorbitante, firma a închiriat doar o cămăruță la mansardă, unica dotare fiind un telefon cu robot. Operațiunile propriu-zise se desfășoară în birouri aflate în zone mai ieftine sau… acasă. Nu inventez nimic, e o practică obișnuită.
A-ți scana singur produsele, ca să revin la punctul de plecare, înseamnă a presta o muncă pe care o făcea altcineva care era și remunerat în consecință. Intrăm aici într-o altă contradicție. Tendința generală este de a-l scuti pe individ de eforturi, nu de a-l supune la munci suplimentare. Exemplul care îmi vine imediat în minte este cel al mașinilor autonome: nu mai stăpânești automobilul, te lași purtat de el și e greu de spus ce poți să faci în timpul acesta (butonezi telefonul, e varianta cea mai probabilă). Robotizarea e, în ochii multora, viziunea ideală a lumii de mâine, în care va domni inteligența artificială. Se va naște, probabil, un nou slogan: noi nu muncim, dar nici nu gândim.
Pledoaria pentru modul tradițional de a conduce automobilul m-a situat deja, sunt convins, în categoria bărbaților conservatori și patriarhali (unde mai pui că sunt și alb, și hetero…). Fără consecințe neplăcute deocamdată, dar alții au pățit-o, așa cum am văzut la inflamata „querelle“ ce a însoțit nominalizările la premiile UNITER. A răspuns cu mult umor și inteligență Silviu Purcărete și, din fericire, au fost și alte voci care s-au exprimat în același sens. Dar o astfel de dispută apare adesea acolo unde nici nu te aștepți. Exemplele sunt nenumărate, aleg unul recent, așa cum este prezentat pe site-ul Causeur. E vorba de emisiunea de televiziune intitulată Quotidien la care au participat – în ziua de 9 martie – ministra Sporturilor din Franța Amélie Oudéa-Castéra și jurnalista feministă Maïa Mazaurette. Doamna ministru a subliniat de la bun început însemnătatea dezbaterilor societale și a dimensiunii etice a sportului. Pentru jurnalista feministă, această introducere a fost mană cerească: a orientat instantaneu discuția către chestiunea gravă și vitală a „masculinității toxice“. Să nu se înțeleagă, a adăugat ea, că toți bărbații sunt toxici: nu, dar „există în rolul masculin tradițional elemente care sunt toxice, precum violența, indiferența sau disprețul față de femei“. Au urmat mai multe exemple de acțiuni „viriliste“ și violente, cum ar fi demonstrația războinică a jucătorilor de rugby din Noua Zeelandă, faimoasa Haka, prin care ei se mobilizează și, totodată, își intimidează adversarii. Alt exemplu considerat revoltător: jucătorii de tenis care, înfuriindu-se, dau cu racheta de pământ și o fac bucăți (jurnalista nu a văzut, desigur, clipul publicitar în care Simona Halep se înverșunează și face zob o rachetă). Dar dacă până și în tenis găsești exemple, în sporturi precum rugby, fotbal și altele asemenea masculinitatea toxică e la ea acasă.
Să ne întrebăm, așadar, precum Cernîșevski: ce-i de făcut ? Soluții există, ne asigură Maïa Mazaurette, și ne sugerează câteva. Astfel, e de dorit ca bărbații să fie împiedicați, pe cât se poate, să se afle … între bărbați și să se lase antrenați în competiții în care trebuie să se înfrunte (ceea ce le stimulează instinctele animalice). Ce fel de competiții vor fi acelea, nu știm. După cum e bizar că jurnalista uită că și femeile se înfruntă în diferite sporturi, și adesea cu o agresivitate care i-ar face invidioși pe masculii toxici. În final, doamna ministru ține să sublinieze că nu trebuie să neglijăm niciun aspect, chiar dacă ne pare banal: în curtea școlilor, în recreații, observă ea, numărul de pași pe care îl fac băieții e de trei ori mai mare decât pașii pe care îi fac fetele, și asta fiindcă băieții joacă fotbal, iar fetele sar coarda. Concluzia doamnei ministru: „Trebuie să combatem stereotipurile“. Un îndemn pe care câțiva primari ecologiști ai unor orașe franceze l-au anticipat: au scos asfaltul din curtea școlilor și au făcut acolo grădini de zarzavat, pentru ca și fetele și băieții să se deconecteze îmbinând plăcutul cu utilul.
Și când te gândești că sunt unii care minimalizează sau chiar neagă utilitatea studiilor de gen…