Cele două cifre neverosimile care se „lipesc“ anul acesta de numele lui Nichita Stănescu (90 de ani de la naștere, care se vor împlini în 31 martie, respectiv, 40 de la moarte, în 13 decembrie) ne oferă ocazia de a reflecta, sper, mai temeinic la opera celui mai important poet român de după cel de-Al Doilea Război Mondial. Unii, prin publicațiile marginale, vor continua, nu mă îndoiesc, să răspândească povestiri apocrife care țin de legenda stănesciană. România literară,
însă, preferă să marcheze aceste cifre rotunde prin analize ale unor aspecte mai puțin frecventate de exegeza stănesciană, în pofida numărului în creștere de eseuri și monografii apărute în ultimii ani. Cele mai multe, din păcate, mediocre și străine de spiritul poetului „cu un maț de zeu“, cum îi plăcea lui însuși să spună. Mă voi opri, pentru început, la un segment din creația lui Nichita Stănescu care, deși cunoscut și amintit în trecere de mulți critici, nu a fost de fapt analizat până acum. Este vorba despre bogata producție de ocazionale, dintre care foarte puține au pătruns în volumele antume. Această analiză este provocată nu numai de evidența că Nichita Stănescu a fost, în literatura noastră postbelică, unul dintre marii risipitori de asemenea creații ocazionale. Ci și de întrebarea: în ce măsură aceste poezii, în principiu, lipsite de adâncime, sunt în măsură să ne spună ceva despre talentul autorului lor și despre mecanismele lui de creație? Nu-mi propun nicidecum vreo comparație – de factura celei propuse de Ion Negoițescu în Poezia lui Eminescu (1968) – între antume și postume, deși este limpede că posteritatea editorială a lui Nichita Stănescu e dominată de aceste texte ocazionale. Poetul nu a lăsat pe dinafara volumelor edite niciun proiect major. Dintre demersurile de publicare de inedite stănesciene, cel mai coerent este cel realizat de Anghel Dumbrăveanu, în special în cea de-a doua ediție a volumului Fel de scriere, apă – rută în 1998. În afara acestei culegeri, au mai văzut lumina tiparului, în publicații și în ediția academică, variante ale textelor deja cunoscute sau simple însăilări ludice, semnate de poet, însă nu neapărat realizate de spiritul său. O primă observație, lesne de formulat după lectura unui anumit număr de asemenea creații: scrise pe colțul mesei sau dictate fidelilor ascultători, ocazionalele lui Nichita Stănescu sunt rareori simple fulgurații ale unei inspirații efemere. Deși se cunosc – destul de curios, nu? – puține detalii despre procesul de elaborare a volumelor antume ale poetului, se poate deduce, din existența unor structuri recurente, că acesta își „gândea“ creațiile, procesul de dictare la care a recurs în ultima parte a existenței sale fiind doar un act de performare a unui text deja „scris“, chiar dacă „pe aer“, adică în gând. De altfel, într-un interviu mai puțin cunoscut, însuși Nichita Stănescu lăsa să se înțeleagă că își lucrează îndelung în minte poemele, înainte de a le da drumul să circule în lume, prin rostire. „Teatrul itinerant“, așa cum se definea el însuși, nu funcționa fără „text“ prealabil. Și, în orice caz, nu fără „regie“…
Am făcut această observație, pentru a semnala prezența între ocazionalele sale a numeroase poeme de anvergură, apte, la o adică, a figura alături de poemele edite, ca și a unor texte care – dincolo de strălucirea superficială și echivocă a improvizației – au o anumită încărcătură programatică, texte ce se interfațează în mod natural cu cele deja cunoscute. Aș cita, în prima categorie, texte ca Fiind și strigând, Pasărea Fönix a Serbiei, Decopitarea unui verb, Ființă sensibilă și relativ gânditoare, Mame sau Doină, iar în cea de-a doua, Fel de scriere, Cântecul, Viscol peste căpițe, Cântec, Descifrarea unei pietre scrisă cu rune, Visul unui cal, Îmi căzuse ochiul. Prezența și ponderea acestor texte vorbesc de la sine despre unitatea structurii lirice stănesciene și de fidelitatea poetului față de propriul proiect. Nichita Stănescu a fost, cu alte cuvinte, un risipitor „cu program“ și un spontan care își premedita reprezentațiile. Ceea ce face ca și unele dintre postume să se ridice la un nivel poetic ce amintește de volumele antume. Ce aduc nou ocazionalele, față de ceea ce știam deja despre poezia lui Nichita Stănescu, este, în primul rând, o notă tandră și relaxată, ca un soi de vedere către „curtea din spate“ a creatorului. Interesant este însă că, și când poetul se află – la propriu – în vacanță, spiritul lui rămâne treaz, atent la semnificațiile realului și la sensurile ce se ascund (sau se nasc) în spatele cuvintelor. Privind uimit statuile uriașe ale sculptorului Bogdan Bogdanović, la Belgrad, el scrie un lapidar Kameni uzdah – Suspinul de piatră: „Am primit cheia./ Am vorbit cu Bogdan./ Voi descuia pietrele!/ …și, vai, mie, și apele!“, iar la nunta unui prieten, cu doar două zile înainte de prematura lui dispariție, alcătuiește o fals-naivă orație matrimonială, în care notele funebre sunt evidente: „Să ningă peste noi cu miei doar astăzi/ Să ningă inima din noi/ Noi niciodată nu am fost noroi/ O spun și mieii care ning pe noi/ O, dulce, mult prea dulce tu, fecioară,/ Care mi l-ai făcut pe Iezus chiar din flori/ Ce zici că ninge mieii peste seară/ Și pe zăpadă că noi ningem amândoi…“ (Către…). Al doilea aspect care mi se pare demn de semnalat ține de sensibilitatea poetului. Bine camuflată în volume antume ca 11 elegii (1966), Laus Ptolemaei (1967) sau, dimpotrivă, mimată și pastișată postmodern în În dulcele stil clasic (1970), sensibilitatea sa reacționează, în fuga scrierii poemului ocazional, la sin – tagme fericite sau numai curioase, la nume, la taina prieteniei, la aspecte banale ale existenței, sub care cu – riozitatea și, aș zice, uimirea lui poetică scotocesc în căutarea emoției, a stării de poezie. Nichita Stănescu, chiar în afara procesului de creație, este – se vede din aceste ocazionale – însetat de poezie, pe care o caută febril, poate dintr-o nevoie subiacentă de puritate, de înnobilare a clipei bicisnice, dintr-o neaderență încă – pățânată la cotidianul trivial. Calea lui de evaziune nu este, însă, nici reveria romantică, nici cultivarea stărilor incerte, dar nici scufundarea în fantasmele obscure ale sinelui. Poetul fuge de real, cum spuneam, ridicându-l la demnitatea poeziei. Iată, spre exempl – ificare, Întoarcerea bricului Mircea în larg: „Mă, tu ești un pescăruș român./ Te-am ghicit după felul în care zbori,/ după strigăt și după cum/ reînvii când mori.// Și tu, mă, ești un val de-al nostru./ Te-am mirosit după goana/ cu care-ți azvârli peștii, izbind/ în aripa toamnei, cu coama.// Iară tu, scândură sărată și/ coajă de nucă vopsită –/ du-te, făă, în Bărăgan/ și te mărită!“. E de notat această stare de evaziune lirică, deși e greu de afirmat cu certitu – dine că Nichita fuge de realitatea politică sau de realitate, pur și simplu. Cert este că poetul proiectează asupra realului o remarca – bilă capacitate de dilatare și de sublimare. El șarmează, altfel spus, clipa, prin poezie, determinând-o să se deschidă.
Cei care încă mai cred că manifestările postmoderne sunt, în poezia lui Nichita Stănescu, niște apariții întâmplătoare, rezultând din jocul numerelor mari, ar face bine să-i citească ocazionalele. Aș semnala spre exemplificare un poem în care întâlnim, utilizate conștient și cu măiestrie, parodia, reciclarea stilurilor desuete și autoreferențialitatea: „Se înmuiase și se îndulcise/ hrana vacilor ucise/ și cu care se-ncordase/ când ningeau a mele oase/ de-mi cădeau de la strămoși/ doar vopsiții de cocoși/ sparți în cioburi și dantele/ prin sita de stele rele/ de cerneau doar fulgii albi/ pe cerneala celor dragi/ care-așteaptă lungi scrisori/ din argintul de ninsori/ care vin, dacă poftesc,/ sau nu vin și se-nverzesc/ prin lapoviță,/ prin topire,/ prin înfrângere.“ (Viscolul peste căpițe). Exemple de acest fel sunt numeroase printre poeziile întâmplătoare, semn că poetul nu era tocmai un intrus pe teritoriul peste care va păși, un deceniu și ceva mai târziu, poezia optzecistă, ci un straniu precursor. Nichita Stănescu nu și-a propus, firește, să devină un bun epigon al lui Ginsberg, Kerouac sau Ferlinghetti (poeți care cred că nici nu l-au interesat, de fapt, în eventualitatea că i-a citit: pe Ginsberg l-a cunoscut personal la Belgrad). El și-a construit propria poetică, una de stil înalt, pe care a exploatat-o cu dibăcie în mai multe direcții, purtat de setea sa de poezie. Emoționate și emoționante, textele ocazionale reprezintă o comoară ascunsă pentru cunoscătorii poeziei stănesciene. Analiza lor nu modifică, desigur, imaginea canonică a poetului, dar consolidează unele aserțiuni ale criticii literare și pot desluși, la o analiză aprofundată, neclarități ale genezei anumitor poeme, versuri sau metafore. Nichita Stănescu, chiar și după plecarea dintre noi, rămâne unul dintre cei mai iubiți poeți români ai tuturor timpurilor. Ca să împrumut o formulă de-a sa, chiar nemaifiind în carne și oase, poetul strigă către noi prin operă.