NARINE ABGARIAN s-a nascut în 1971 la Berd, în Armenia, într-o familie de intelectuali, bunicul patern fiind supraviețuitor al genocidului armean. A absolvit Universitatea Lingvistica de Stat V. Briussov din Erevan, din 1993 mutându-se la Moscova. S-a remarcat cu un blog pe care l-a ținut mai mulți ani. Textele sale despre o fetiță numită Maniunia au suscitat un mare interes, iar în 2010 a publicat prima carte pentru copii dedicată acestui personaj, pentru care, în 2011, i s-a decernat Premiul Național Rukopis Goda (Manuscrisul Anului). Au urmat Maniunia pioet fantasticeski roman (Maniunia scrie un roman fantastic, 2011) și Maniunia, iubilei Ba i procie trevolnenia (Maniunia, aniversarea lui Ba și alte peripeții, 2012). Culegerea de povestiri Semion Andreici. Letopis v karakuliah (Semion Andreici. Letopiseț în mâzgălituri, 2012) a fost aleasă cea mai bună carte pentru copii a deceniului în Rusia și i s-a decernat Premiul BABY-NOS în 2013. Romanele și volumele sale de povestiri au impus-o drept una dintre cele mai aparte voci ale literaturii ruse contemporane, printre care: Ponaexavșaia (Imigranta, 2011), Liudi, kotorîe vsegda so mnoi (Oameni care sunt mereu cu mine, 2014), carte nominalizată la Premiul Bolșaia Kniga, Zulali (2016), Liudi naoego dvora (Oameni din curtea noastră, 2016), Daloe jit (Să trăiești mai departe, 2018). A cunoscut succesul internațional odată cu traducerea în peste 20 de limbi a romanului Din cer au căzut trei mere (S neba upali tri iabloka, 2015; Humanitas Fiction, 2021), bestseller în Rusia, distins, în 2016, cu Premiul Iasnaia Poliana. În 2020 a publicat Simon, roman încununat cu Bolșaia Kniga – Premiul Publicului, devenit, de asemenea, bestseller. În 2015 lui Narine Abgarian i s-a acordat Premiul Literar Aleksandr Grin pentru contribuția excepțională la dezvoltarea literaturii naționale, iar în 2020 The Guardian a inclus-o pe lista celor mai buni șase autori contemporani europeni. (Editura)
Viața în orășelul armenesc Berd nu e ușoară. Locuitorii lui nu cunosc însă alta, și o primesc așa cum e, ducându-și zilele cum pot, cum au apucat din străbuni: muncesc, iubesc, detestă, suferă, bârfesc, se resemnează, au mici bucurii, sunt intrigați de misteriosul miros de mare ce vine din valea cu pereți de stâncă, o privesc cu îngăduință pe Sașia Vardanuș, nebuna satului, sunt superstițioși. Se adună la sărbători, la nunți, la înmormântări. Și, într-o zi, ceea ce-i aduce laolaltă e moartea zidarului Simon, meșter respectat pentru priceperea lui. Simon lasă în urmă o soție și trei copii, dar și câteva foste amante, prezente și ele la priveghi. Cât de fabuloase sunt aceste vieți, care încep să se depene într-un „înșiră-te mărgărite“ clocotitor, plin de chin, abisuri, umor și lumină. Pentru că ăsta e gustul cu care ne lasă, de fiecare dată, Narine Abgarian: oricât de adânci sunt suferințele, oricât de sfârtecătoare nedreptățile, oricât de bubuitor tăvălugul istoriei, totul mustește de omenesc, căldură și iubire, îmbrăcând aura unui basm vindecător. (Editura)
„Tragicomic și tandru, filozofic și trist, acest roman al lui Narine Abgarian merită cu siguranță să fie citit. Poate că la început pare simplu și sentimental, dar în realitate totul e mult mai complicat.“ (Ekaterina Pisareva)
„Narațiunea ne atrage într-un vârtej de povești de viață care nu lasă loc de judecată. În buna tradiție a prozei lui Narine Abgarian, sumbrul și tragicul se întrețes în acest roman cu umorul și bucuria.“ („Rossiiskaia gazeta“)
„Alcătuit din povești de viață răscolitoare, romanul lui Narine Abgarian este înțelept într-un sens aproape biblic.“ (Anna Delianidi)
Pe tatăl ei, Eliza nu și-l amintea – murise de tuberculoză când ea abia împlinise trei ani. Nu-l recunoștea în soldatul slăbuț, negricios, care zâmbea stingherit din fotografiile de pe front. Se supăra prostește când nu se găsea pomenită în cele vreo zece scrisori împăturite în triunghi, acoperite de la un capăt la altul cu scrisul lui mărunt și regulat. Și, deși rațional înțelegea că tata n-avea cum să amintească de ea pentru că la vremea aceea pur și simplu ea nu exista, era geloasă pe mama ei și, mai ales, pe surori. „Scrie-mi ce mai fac îngerașii mei“, „ai grijă de fete mai presus de viață“, „sărută-le din partea mea pe Ninocika și pe Mariamik, spune-le că tata le iubește“… Citind aceste rânduri, Eliza se încrunta fără să vrea.
Singura amintire vagă în care era prezent tatăl ei era o pată de lumină solară strălucitoare, în care un bărbat stătea aplecat deasupra pătuțului și îi spunea pe un ton cântat niște vorbe nedeslușite, dar drăgăstoase. Uneori Eliza îl visa, și în aceste vise el stătea întotdeauna cu spatele, și când ea încerca să-l ocolească pentru a-l privi în față, fie se risipea în văzduh, fie își acoperea chipul cu mâinile. Și mâinile acestea – cu palme late și unghii mari, întunecate pe margini, cu oasele ieșite în afară la încheieturi și cu degetele ușor încovoiate la vârf – le ținea minte pe dinafară și deseori le desena în neștire pe marginea caietelor, fiind mustrată repetat de profesori. De fapt, nu-i scădeau notele pentru asta, și nici din bunătate n-o făceau, ci pentru că nu aveau de unde – Eliza, spre deosebire de surorile mai mari, se dovedise un copil absolut needucabil. O țineau în școală din milă față de mama ei, care abia se descurca de pe-o zi pe alta, nevoită să aibă două slujbe: infirmieră și femeie de serviciu la școală.
Fetele mai mari, după ce au terminat strălucit gimnaziul, au intrat la distanță de un an una de alta la Școala Tehnică de Textile, și mama le trimitea în fiecare lună ceva bani și de-ale gurii, căci bursa lor precară abia dacă le ajungea, cu mari economii, pentru vreo două săptămâni.
De obicei, adunarea pachetului dura o zi întreagă: mama sorta cartofi, lăsându-i la marginea gropii pe cei ușor stricați, care să fie primii gătiți, iar pentru fete alegea invariabil tuberculii cei mai mari și mai sănătoși. Curăța porumbul, turna în săculeți grâu și fasole pătată, pregătea maia pentru pâine, tăia faguri de miere dulce, râcâia cu lingura pereții vasului de lut, mutând prețiosul unt clarificat într-un alt recipient. La zece ani, Elizei îi plăcea, prinzând un moment când n-o vedea nimeni, să desfacă un capăt al bocceluței cu mâncare destinate vreuneia din surorile ei și să scoată ceva pentru ea: un ou fiert tare, un pumn de prune uscate sau o chiftea rece, din cele făcute de mama ei din făină de porumb și coji de cartofi groase, ceea ce le făcea grele și uscăcioase, dar incredibil de sățioase. Așteptând până ce mama ei pleca la autogară, ca să trimită printr-un pasager pachetul și banii înveliți strâns într-un cornet – aproape întotdeauna erau cam jumătate din salariul ei –, Eliza se urca cu picioarele pe canapea, se învelea cu șalul de lână care mirosea a fum de sobă și a piele de oaie, în care când era mică o înfofoleau legându-i-l în cruciș când o lăsau să iasă afară, la joacă, și, încet, mestecând temeinic, mânca ce furase. Nu simțea cine știe ce plăcere, dar nici n-o chinuiau mustrările de cuget, căci socotea că luase ceea ce i se cuvenea după legea egalității în familie: dacă surorilor li se trimitea un pachet, atunci și ea avea dreptul la partea ei. Sub soba cu lemne, într-o oală de pământ bine acoperită ca să nu intre șoarecii, era chifteaua lăsată pentru ea și o mână de cașa de grâu, dar de acestea uita cu desăvârșire. După ce termina de mâncat ce furase, Eliza se ghemuia și rămânea așa, acoperită cu șalul până-n creștet, și asculta cu atenție zgomotele casei: icnetul bătrânesc al bârnelor afumate care țineau pe umerii lor tavanul jos, scârțâitul obloanelor de lemn, mieunatul vântului – aducând în pod frunze de toamnă uscate, el se juca cu ele, ba învârtejindu-le, ba împrăștiindu-le prin colțuri. Despre lecțiile nefăcute Eliza nici nu-și amintea, încălzindu-și cu respirația vârfurile degetelor veșnic înghețate până când se întorcea mama ei de la lucru. Dar la întoarcerea ei, istovită de așteptare, fetița deja dormea, cu mâinile băgate sub jachetă, și atunci, mâncând în grabă niște pâine și bându-și ceaiul neîndulcit, mama arunca în sobă câțiva bușteni, se întindea alături de ea și, îmbrățișând-o strâns, o încălzea cu trupul ei.
Chifteaua din făină de porumb o mâncau dimineața, împărțind-o cinstit în două. La micul dejun nu era pâine, dar mama tăia o felie dintr-un cerc mare de karavai de casă și, presărând-o cu sare grunjoasă, i-o dădea Elizei s-o aibă la școală. O mânca pe drum, mușcând cu poftă și mestecând repede, înecându-se de grabă și emoție. La școală pâinea i-ar fi putut fi luată: stolurile de adolescenți gălăgioși și fără minte, neștiind să-și gestioneze schimbările de dispoziție (cineva ar fi trebuit să le explice că nu e nimic rușinos în schimbările care se petrec în trupurile lor ce deveneau adulte), se repezeau la cei din clasele mai mici, mai ales la fete, agresându-i în pauze și terorizându-i fără milă. Acestui comportament i-a pus capăt noul director, un veteran ciung și aspru, care nu tolera indisciplina, pe care la început adolescenții au avut nechibzuința să nu-l ia în serios, lucru pentru care au plătit cu multe ore de clasă în plus. La sfârșitul celui de-al doilea trimestru, datorită severității lui, avea să se înstăpânească în sfârșit ordinea, dar până atunci mai era de așteptat.
Eliza ura școala, tratând-o ca pe un rău inevitabil, dar temporar. Ghiozdanul inform pe care mama ei i-l cususe din tot felul de cârpe îi atârna pe umărul slăbuț, lovindu-i ritmic genunchiul cu blestematul manual de matematică, din care nu înțelegea nimic. Lumea științelor exacte o împungea dureros cu coatele ascuțite ale semnelor și ale calculelor geometrice, și nici chiar cifra opt, cu talia ei subțiratică, nu-i stârnea vreo încredere cât de mică. Călimara din sticlă trebuia s-o ducă în mână – în ghiozdan, în ciuda construcției sale elaborate, se răsturna și se vărsa, pătându-i cărțile. Eliza nu-și învăța niciodată lecțiile, își făcea temele pentru acasă în grabă, împroșcând paginile cu numeroase pete de cerneală, iar la ore, proptindu-și bărbia ascuțită în palma desfăcută și mușcându-și de efort vârful cosiței împletite strâns, desena pe marginea caietelor palme bărbătești, redând cu precizie anatomică tendoanele care se desfăceau în raze de la baza palmei spre degete, oscioarele ieșite în afară ale încheieturilor și suprafața convexă a unghiilor. Maică-sa a fost bucuroasă la început, nădăjduind în talentul artistic al fetei, dar profesoara de desen, care începuse să facă lecții suplimentare cu Eliza, a amărât-o cu vestea că fiica ei nici aici nu catadicsea să învețe ceva.
– Nu înțeleg cum poate să deseneze mâini fiind atât de neinstruită, nu-și putea ascunde mirarea profesoara, apoi, luându-și seama, o bătea pe umăr cu compasiune pe mama ei: Nu-i nimic, să știe să deseneze nu-i cel mai important. Cu tot devotamentul și toată dragostea pentru fiicele ei, mama era severă și nedreaptă și le bătea cu nuiaua fie și pentru cea mai neînsemnată abatere. În ziua aceea, când Eliza s-a întors de la școală, după ce a lăsat-o plină de vânătăi, i-a aruncat niște vorbe amare și dureroase, care aveau să-i rămână întipărite în suflet pentru totdeauna:
– Idioată fără leac! Leit doica aia tâmpă a ta! Parcă nu eu, ci ea ți-ar fi mamă!
Eliza se născuse imediat după război, în 1946, și mama, supărată pentru că-și dorise băiat, vreme de câteva zile refuzase s-o ia în brațe și să-i dea să sugă, iar când a revenit la sentimente mai bune și s-a hotărât s-o facă totuși, fetița a apucat sfârcul umflat, dar imediat l-a scuipat dezgustată și a izbucnit în lacrimi amare – în aproape o săptămână se învățase cu laptele altei femei. Femeia aceea locuia în capătul celălalt al străzii lor, și tatăl ei sau una dintre surorile mai mari o ducea pe Eliza la ea de cinci ori pe săptămână. Cel mai des o ducea Nina, care o trata pe nou-născută ca pe o păpușă vie. Nu se îndura să-și lase acasă păpușa din cârpe, cusută de mătușă-sa din diferite petice și umplută cu paie, cu ochi din nasturi de lemn și păr din fire de lână, de teamă că reaua de Mariam o să i-o ascundă în vreun cotlon neștiut. De aceea, cerea ca păpușa să-i fie legată în spinare cu un batic, iar pe surioara ei înfășată strâns o lua în brațe, lipind-o de pieptul ei, și mergea cu pași mici, călcând cu grijă. După o lună Eliza a început să fie hrănită cu lapte de capră, iar de la șase luni a refuzat complet laptele, trecând pe piure de cartofi și cașă. De atunci n-a mai mâncat lactate de nici un fel, strâmba din nas până și la brânzeturile și băuturile din mațun acrit atât de iubite de armeni și nelipsite de la orice masă.
În ziua aceea, supărată, Eliza a fugit de acasă și până seara s-a ascuns sub bolta umedă a unei capele de piatră abandonate. Mergea uneori acolo să stea puțin – după școală sau când nu avea unde să se ducă. Ferestrele înguste ale capelei scânteiau slab, luminând podeaua de pământ neuniformă, bătută de veacuri, care păstra în ea urme întărite de încălțări sau tălpi goale de oameni, de copite ale animalelor domestice și labe ale câinilor de pază: pe vreme rea și pe furtună păstorii își salvau deseori turmele mânându-le sub bolțile joase, scăpate ca prin minune de numeroasele asalturi ale nomazilor, dar nu și protejate de atitudinea barbară a autorităților sovietice. Eliza nu știa nimic despre credință – adulții se străduiau să nu vorbească despre lucruri interzise, la școală nu se pomenea nimic despre asta. Dar, în ciuda aceste tăceri generale, capela nu era niciodată pustie duminica: oamenii mai în vârstă treceau pe acolo în amintirea vremurilor de demult, cel mai adesea dimineața, să aprindă o lumânare și să stea un pic în liniște. Tinerii treceau rar și, după ce aruncau o privire fugară bolților și micilor firide întunecate, o părăseau ușurați. Eliza nu-și putea imagina prea bine care era destinația acestei construcții cu cupole ascuțite și pereți înclinați, îmbrăcați în piatră de râu zgrunțuroasă, împodobită la colțuri cu hacikare1 de înălțimea unui om, pe care erau înfățișate niște cruci ajurate, sculptate cu migală de mâna unui meșter iscusit și împodobite cu rodii și viță-de-vie. Pe unul dintre aceste hacikare, cu brațele subțiri desfăcute parcă gata să-și ia zborul, era un bărbat cu cunună de spini pe frunte și niște adâncituri ciudate în palme și în picioarele așezate unul peste celălalt. Nu se îndoia că-l doare – asta spunea cât se poate de limpede expresia de pe chipul lui simplu, cu ochii închiși și buzele subțiri lăsate trist în jos, parcă desenat de o mână de copil. Eliza nu știa nimic despre omul acesta, dar ghicea instinctiv din postura lui frântă, din dorința de a zbura și neputința de a face asta o tragedie de o forță universală, de neînduplecat. Stătea îndelung în fața hacikarului, cercetându-l cu privirea, dar neîndrăznind să-l atingă. O singură dată, din dorința nebunească de a îndrepta ceva, cât de puțin, și-a umezit un deget și a șters adâncitura din palma mucenicului, dar și-a tras imediat mâna și n-a mai făcut niciodată asta, speriată de atingerea aspră a pietrei reci, iremediabil moarte.
După ce a plâns pe săturate, Eliza a ieșit din firidă, tremurând până la os, dar n-a părăsit imediat capela, ci a mers de-a lungul șirului de hacikare, oprindu-se în fața fiecăruia și privindu-l stăruitor. Zgomotul pașilor săi, amplificat de mai multe ori, reverbera în pereți și, ridicându-se, ecoul lui plutea îndelung sub cupola înaltă. Eliza a alergat de câteva ori înainte și înapoi, tropăind tare intenționat și ascultând vuietul de deasupra capului ei. Apoi, fără să-și dea seama ce face, s-a așezat exact în centrul capelei, astfel încât să fie cu spatele la hacikarul cu mucenicul, și, așteptând până se stingea ecoul pașilor, a început să povestească cu glas liniștit, parcă ei înseși, dar de fapt lui, ce o preocupa. Despre tatăl pe care nu și-l amintea decât ca pe o umbră transparentă deasupra pătuțului ei. Despre surori, cu care nu se legaseră relații de încredere din cauza diferenței mari de vârstă și, poate, și pentru că ele nu dădeau doi bani pe ea. Despre mama, care o bătea pentru că nu ieșise deșteaptă, „dar n-are nimic, că durerea trece repede și se uită“ – s-a grăbit Eliza s-o apere. Despre permanentele acuze de prostie – dar eu chiar sunt proastă –, a explicat ea cu îngăduință, întorcându-se pentru o clipă spre hacikar, și a adăugat, ca să nu lase speranțe deșarte: „Și așa o să fiu toată viața!“ Mucenicul o asculta, plecându-și pleoapele uriașe, cât jumătate de față, ochii îi erau umflați și se întindeau de la puntea îngustă a nasului până la tâmple, iar mâinile subțiri, îndoite ușor din coate, semănau cu aripile unei păsări neputincioase. „Și ce să fac“, trecea Eliza opintindu-se la ceea ce era esențial, „ce să fac dacă m-a hrănit altă femeie, și din pricina asta am ieșit proastă? Ea are o fată, Vardanuș. Dac-ai vedea-o!“ S-a întors din nou spre mucenic, luându-l ca martor: „E sașie și, se pare, proastă de tot: vorbește dezlânat și nu înțelegi ce spune, iar când se uită la tine, îi fug ochii-n lături, de parcă-i trage un magnet spre tâmple. O să am și eu ochii așa, dacă am ieșit la fel de proastă?“ a întrebat ea cu disperare, apoi a tăcut.
Răspunsul n-a venit, dar Eliza nici nu-l prea aștepta. Se auzise, și înțelesese că discuția de la suflet la suflet nu ajută, ci doar îți tulbură inima și mai tare. A început iar să plângă, amar, cu năduf, apoi, întrerupându-se brusc, înecându-se cu propria respirație și scâncind, și-a îndreptat fața spre lumina palidă venită dinspre fereastră și a pornit un cântec straniu și tânguitor, alegând cuvintele la întâmplare și înșirându-le în fraze lungi. Vocea ei – neașteptat de plină și frumoasă, parcă eliberându-se dintr-un cocon strâmt, și-a întins aripile și a zburat, umplând spațiul întunecat al capelei, și părea că izvorăște nu din gât, ci de undeva de sub coaste, de acolo de unde o lovise cândva dureros cu pumnul un adolescent fără minte. Amintindu-și de această întâmplare de mult uitată, Eliza a început să povestească în cântec cum de la lovitură i s-a oprit răsuflarea și i s-a întunecat privirea, cum s-a prelins în jos pe perete, crezând că moare, iar adolescentul, speriat de paloarea ei, s-a aplecat și a întrebat-o: „Ce-i cu tine?“ Ea stătea în capul oaselor, simțind răceala podelei chituite cu mastic, și, incapabilă să se miște, se uita cu groază la poalele ridicate ale rochiei și la marginea mototolită a ciorapului de bumbac, îndesată sub un elastic, și nu se gândea decât că o s-o vadă și alți elevi și o să râdă de ea. Iar el, urmărindu-i privirea, i-a îndreptat repede poalele, acoperindu-i ciorapii, și ea a putut în sfârșit să respire și, adunându-și forțele, l-a lovit cu gheata. El însă a sărit repede înapoi și, râzând, a tras-o de jos smucind-o de ceafă, a pus-o pe picioare, a bătut-o ușurel pe spate și i-a spus să plece. Când a terminat de cântat, Eliza a simțit mirată o ușurare și s-a gândit că poate să mai vină din când în când la capelă și să mai cânte despre ea, de vreme ce asta o liniștește. În drum spre casă s-a gândit că pesemne iar o s-o bată, de data asta pentru că stătuse pe drumuri până noaptea, dar gândul ăsta n-a speriat-o și n-a tulburat-o – dacă o bate, o bate, nu e prima oară, o s-o doară și o să uite. Dar a avut noroc – mama ei fusese reținută la spital și s-a întors când ea dormea, făcută ghem sub vechiul șal, cu mâinile reci băgate sub jachetă. Mama s-a întins lângă ea, trăgând pătura peste amândouă, și a vărsat lacrimi de jale, cu nasul îngropat în părul mirosind a frunze de toamnă și a fum al fetei, plângându-și soarta amară de văduvă și viața fără o geană de lumină, în care nu exista nimic altceva decât deznădejde fără sfârșit și muncă grea, istovitoare.
____________________ ________________________________________
1 Tip de monument arhitectonic armenesc, cu o cruce bătută în piatră (haci înseamnă „cruce“, iar kar, „piatră“). (N. a.).
Traducere din limba rusă de Luana Schidu
Volum în curs de apariție la Editura Humanitas Fiction, 2023, în Colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu.