În primele pagini ale capitolului 23 (Încep să descopăr America…) al memoriilor sale, pe care s-a apucat să-l redacteze în decembrie 1984, Eliade scria: „Parcă încep să înțeleg de ce priveam, adineauri, atât de emoționat pe fereastră. Chiar în fața mea, la câțiva metri, coboară scara de lemn a casei în care am locuit în primul an, din octombrie 1956 până în mai 1957, iar, alături, privirile mi se opresc la ultimul etaj (al doilea), pe terasa apartamentului nostru, pe care l-am închiriat cu vreo douăzeci de ani în urmă. Mi se pare că am ghicit just: am înțeles de ce mă fascinau aceste două case vecine, cu scările de lemn vopsite în roșu sângeriu, coborând în aceeași grădină, până mai acum câțiva ani aproape complet adumbrită de ramurile bătrânilor arbori; într-un anumit fel, reprezintă începutul și sfârșitul șederii noastre în Chicago. Căci în cinci-șase luni, vom părăsi apartamentul din 5711 Woodlawn Avenue și ne vom stabili definitiv (după douăzeci și șapte de ani) la Paris…“1.
Perspectiva asupra primei și a ultimei lui locuințe în campusul Universității din Chicago îi era oferită de fereastra biroului său, orientată spre sud. Peste alte câteva paragrafe, ieșind în hol, schimbă perspectiva înspre nord: „…priveam pe fereastra care se deschidea spre strada 57 și m-am trezit zâmbind: de cealaltă parte a străzii se zărea așa-numita ‘Coach House’, căsuța atât de pitorească în care locuisem în anii 1959-1961. Mi-am dat deodată seama că, în ultimii douăzeci și șapte de ani, petrecusem o bună parte din viața noastră la Chicago într-un perimetru de cel mult 100 de metri pătrați…“2.
Chestiunea „așezării“ lui Eliade în Chicago merită atenție specială, fie și numai ca o compensare a absenței oricărui semn menit să marcheze locul unde și-a trăit ultima parte a vieții. De-a lungul anilor, mai multe voci au cerut punerea unei plăcuțe pe casa lui și / sau pe clădirea în care a avut biroul. Nu s-a putut. Alții, pentru merite mult mai mici (și fără să fie profesori) s-au ales cu ditamai placa, a doua zi după ce au ieșit la pensie. Poate ca o compensare, colegii lui de la Divinity School au instalat o mică efigie în sala în care își ținea seminarul. (Am avut onoarea de a fi invitat să vorbesc acolo la câteva seminare ținute de Christian Wedemeyer.) Singura placă memorială rămâne cea de pe mormântul său din Oakwood Cemetery, pe East 67th Street, la vreo doi kilometri mai la sud. Dar chiar și acolo, proiectul ridicării unui monument funerar s-a dovedit a nu fi realizabil.
Nu mai e nevoie să intrăm în toate detaliile pentru care memorializarea lui Eliade a ajuns să fie problematică. Așa cum se știe, de pe la începutul anilor 1970 (pornind de la reacții de frustrare față de reacceptarea sa – parțială – în România socialistă), savantul de la Chicago devenise ținta unor dure și, în general, deraiate critici ideologice având ca obiect simpatiile politice din tinerețe. Cioran îi spunea: las’ că va trece și această campanie. Eliade i-a răspuns: nu, va ține o sută de ani.3 Avea, probabil, dreptate, dar niciunul dintre noi nu va trăi până în 2070 pentru a o putea verifica.
După căderea comunismului, când Eliade s-a întors pe deplin în România, aceste critici au dobândit noi mobiluri și o platformă internațională mai amplă. Cum, în opinia unora, se „demonstrase“ suficient și irefutabil că ar fi fost fascist și antisemit, lucrărilor academice în care se aduceau dovezi și argumente contrarii li se răspundea, nu doar prin alte lucrări academice, ci, mai ales, prin articole destinate publicului larg, în unele dintre cele mai vizibile ziare și reviste. Nu știm dacă a fost un efect secundar al spectacolelor jurnalistice sau o altă etapă a „campaniei de o sută de ani“, dar la un moment dat aceasta a ajuns, s-ar spune, în „faza pe plăcuțe“. Însemnele memoriale instalate pe locuințele lui Eliade din Paris, Lisabona și Cascais au fost, pe rând, vandalizate, iar unele chiar distruse (furate). Doar la București – și la Techirghiol – nu s-a întâmplat acest lucru. Cel puțin nu avem știre despre așa ceva. Nu ne-ar mira însă ca vreun „justițiar“ al „memoriei“, lipsit de ocupație în ultima vreme, să-și tragă inspirația chiar de la acest articol.
*
Articolul nu-și propune să trateze pe larg chestiunea locuirii lui Eliade la Chicago, ci doar să fie o legendă a fotografiilor alăturate.Casele la care se referă în memorii sunt cele mai importante, dar nu epuizează harta mutărilor sale în campusul Universității. Lăsând laoparte scurtele tranziții, celor trei li se adaugă alte două locuințe, reprezentând excepția de la acei o sută de metri pătrați.
Toate sunt însă situate în apropierea biroului lui Eliade, aflat la ultimul etaj al Meadville Lombard Theological School (South Woodlawn Avenue, nr. 5701), în centrul părții din spate, chiar la capătul scărilor.4 Clădirea neogotică a acestui seminar, inițial universalist, apoi unitarian, mutat la Chicago în 1912, se construise în anii 1929-1930. În 1943 a intrat, alături de alte două seminarii – Chicago Theological Seminary (congregaționalist) și Disciples Divinity House (D.O.C.) – într-o Federated Theological Faculty coordonată de Divinity School a universității, care va dura până în 1960, colaborarea între cele patru instituții continuând apoi sub forma unor acorduri mai puțin formale. Ultimul decan al federației, între anii 1955 și 1960, a fost Jerald C. Brauer (1921-1999), care era și decan al Divinity School.5 Așa se explică faptul că Eliade primise birou în Meadville și nu în Swift Hall, sediul lui Divinity School.
Mai multe clădiri achiziționate de seminar în proxima-i vecinătate – construite la începutul secolului, în general de către profesori ai universității – formau „campusul“ lui. În unele dintre acestea li se va oferi să locuiască soților Eliade.
Primul an universitar, din octombrie 1956 până în iunie 1957, l-au petrecut într-o casă numită „Channing House“ (S. Woodlawn Av., nr. 5707), chiar lângă seminar. Au locuit la cel de-al doilea etaj, într-un mic apartament mansardat.6 Restul casei era ocupat de familia teologului James Luther Adams (1901-1994), care însă tocmai fusese numit profesor la Harvard Divinity School. Imediat după plecarea Eliazilor, va fi cazat acolo profesorul Ichirō Hori cu familia sa, iar în anul academic 1958-1959, profesorul Shōson Miyamoto, pe care Eliade îl cunoscuse deja cu prilejul călătoriei în Japonia. De-a lungul vremii, va plasa în mansardă pe unii dintre vizitatori (precum cuplul Păunescu-Buzea, în 1970).7
Cea de-a doua jumătate a anului 1957 soții Eliade au petrecut-o în Europa. La întoarcere, din ianuarie până în iunie 1958, au închiriat, prin intermediul unei prietene, un apartament într-un bloc (S. Kimbark Av., nr. 5551) aflat la circa 300 de metri mai la nord de seminar: vreo cinci minute de mers pe jos.8
În anul universitar 1958-1959, Joseph Kitagawa, care primise o bursă în Japonia, le-a pus la dispoziție apartamentul lui dintr-un bloc (S. Woodlawn Av., nr. 5512) situat tot la aceeași distanță la nord de seminar, dar pe o stradă paralelă, de partea aripii sale vestice.9 Soții Eliade au locuit acolo din octombrie până în mai, când au plecat la Paris.
La întoarcere, în octombrie 1959, cum Meadville le promisese apartamentul care va deveni domiciliul lor stabil la Chicago, au început să-și cumpere – pentru prima dată – mobilă. Însă ocupanții acestuia s-au hotărât să-și prelungească șederea. Cu titlu provizoriu, li s-a dat atunci mansarda unei „cochete căsuțe“ din apropiere (East 57th Street, nr. 1214), numită „Coach House“ pentru că, în trecut, fusese garajul de trăsuri și cabriolete ale unui bogat proprietar.10 Eliade nu trebuia decât să treacă strada ca să ajungă în biroul lui.
Provizoratul a durat aproape patru ani, până în iulie 1963, când au putut, în sfârșit, să preia apartamentul de la ultimul etaj al „Ryder House“ (S. Woodlawn Av., nr. 5711). Situată între „Channing House“, la nord, și „Arthur J. Mason House“, la sud – în care-și avea sediul Hillel Foundation –, casa fusese construită în anul 1901. Arhitectul ei, Dwight H. Perkins (1867-1941) era unul dintre reprezentanții importanți ai stilului Prairie School, influențat de idealismul Romantismului și de filosofia transcendentalistă a lui Emerson. A fost descrisă ca fiind „frugală“ și „simplă până aproape de limita calviției“, simplitatea ca o căutare a celor esențiale fiind principiul de bază al școlii căreia îi aparținea Perkins.11 Eliade îi recunoștea o „sobră frumusețe“. Chicago Historic Resources Survey i-a identificat, totuși, stilul ca fiind Gothic Revival. Iar în Registrul Național este consemnată sub numele primului proprietar, „R.H. Wiles House“, cel care o și comandase.
Robert Hall Wiles (1851-1907) a fost un avocat și important om politic republican în statul Illinois.12 Soția lui, Alice Russell Bradford (1853-1929), absolventă și ea a Cornell University, e cunoscută pentru ampla activitate socială pe care a desfășurat-o. Un interesant detaliu: în anul 1893 a fost șefa unuia dintre comitetele de organizare a World’s Columbian Exposition, în cadrul căreia, așa cum se știe, s-a desfășurat World’s Parliament of Religions.
Apartamentul soților Eliade, fără să exceleze în dimensiuni, era totuși foarte confortabil pentru nevoile lor. S-au mutat la 12 iulie, cu câteva zile înainte de a pleca în vacanță. Au rămas acolo până la sfârșit, fără a se mai transfera la Paris, după cum plănuiau în ultimii ani ai vieții. Christinel a murit chiar în acea casă, în 1998, după ce vânduse apartamentul din Place Charles Dullin.
Când am ajuns pentru prima dată la Chicago, în primăvara lui 1999, la un an de la moartea ei, casa era nelocuită. Din câte am aflat, de-a lungul următorului deceniu a mai avut niște locatari. Când am revenit, în primăvara anului 2011, era tot nelocuită. În acel an universitatea a cumpărat-o de la Meadville Lombard Theological School și a destinat-o să găzduiască nou înființatul Henry Paulson Institute, pentru care s-a întreprins și o completă renovare a ei.13 După ce institutul s-a mutat în centrul orașului, casa a devenit, în septembrie 2018, sediul unui departament administrativ al universității, Campus and Student Life Office. În martie 2022 a fost botezată „Behar Family House“, după numele unor recenți donatori.
E prea mult, oare, să ne întrebăm de ce nu s-ar fi putut numi „Eliade House“? Contribuția adusă de savant Universității din Chicago, în cele trei decenii în care a slujit-o, nu se poate măsura cu dolarii unui episodic binefăcător? Cum istoria botezărilor după donatori ne arată că ele durează cât durează, poate într-un viitor care va fi mai puțin ingrat cu Eliade, casa aceasta îi va purta totuși numele.
*
Numele său îl poartă, așa cum se știe, o catedră a Divinity School, creată încă din timpul vieții lui, în mai 1985: „Mircea Eliade Distinguished Service Chair of the History of Religions“. Timp de peste trei decenii, până în anul 2018, a fost ocupată de Wendy Doniger (n. 1940), o apropiată colaboratoare a lui Eliade (și mai tânără tovarășă, cum se recunoștea pe atunci). Ea poartă în continuare titulatura „Mircea Eliade Distinguished Service Professor Emerita of the History of Religions“.
Anul trecut, Brook A. Ziporyn (n. 1964) a fost numit „Mircea Eliade Professor of Chinese Religion, Philosophy, and Comparative Thought“ și va ține prelegerea inaugurală în 3 aprilie. Faptul că un savant precum Ziporyn a acceptat această onoare arată că acuzațiile politice care n-au încetat să i se aducă lui Eliade par să fie date uitării. Și că rămâne în urmă epoca tristă, când alți membri ai universității nu se jenau să imagineze posibilitatea unei „repatrieri“ totale a sa în România, cu tot cu Mircea Eliade Papers.
Cel puțin pentru încă un deceniu nu va fi doar cimitirul cel care păstrează memoria lui Eliade la Chicago. Totuși, această memorie nu se mai leagă de istoria religiilor, disciplina pe care a ilustrat-o și în care a crezut ca într-un nou umanism. Când Doniger primise catedra a fost considerată primul „Mircea Eliade Professor of History of Religions“. Decanul de atunci, Franklin I. Gamwell (n. 1937), exprimase satisfacția conducerii Divinity School că ea este cel dintâi profesor care poartă titlul. Să sperăm că, în urma schimbării tematicii catedrei, nu va fi și cel din urmă.
După pensionarea lui Bruce Lincoln (n. 1948), elev și fost asistent al lui Eliade, acesta nu mai are urmași direcți la Divinity School. Chiar și catedra lui a suferit o schimbare similară: și-a păstrat, după transfer, onomastica, dar și-a modificat tematica, istoria religiilor ajungând pe ultimul loc. Cu o singură excepție, nu cred că în prezent disciplina mai e privită acolo în vechea tradiție a școlii de la Chicago. Poate monografia ei, de la începuturi (prin 1890) până în 1990, pe care o pregătește Christian Wedemeyer, va pune lucrurile într-o perspectivă mai limpede.
Nu putem, totuși, să nu ne întrebăm: Oare îi este dat lui Eliade ca singurul semn fizic al permanenței lui acolo să fie în cimitir, asemenea atâtor altora al căror nume rămâne neștiut? Fără îndoială, opera și întreaga lui moștenire intelectuală reprezintă cel mai mare monument al său, la care una sau mai multe plăci memoriale nu prea au ce adăuga. Dar tocmai pentru că nu se poate memorializa casa din Chicago – cea în care Eliade a trăit cel mai mult –, lucrul acesta trebuie să rămână în mințile, inimile și, nu în ultimul rând, în glasurile noastre. Oricât timp va fi nevoie să treacă – chiar și alți 37 de ani, chiar și până la sfârșitul acelei autiste „campanii de o sută de ani“ –, atât cât va rămâne în picioare e menită să fie „Eliade House“.
________________
1 Mircea Eliade, Memorii, 1907-1960, Editura Humanitas, București, 2004, p. 470.
2 Ibidem, pp. 470-471.
3 Monica Lovinescu, Jurnal, 1996-1997, Editura Humanitas, București, 2005, p. 338 (28 aprilie 1997 – conversație între Eliade și Cioran relatată de Simone Boué; data neprecizată, dar foarte probabil după 1977).
4 Îi datorez profesorului Bruce Lincoln indicațiile privind biroul lui Eliade.
5 În 2011, când Meadville Lombard Theological School s-a mutat în centrul orașului, vechiul sediu a fost vândut universității, pentru a deveni în anul următor un centru educațional denumit Neubauer Familly Collegium for Culture and Society.
6 M. Eliade, Memorii, op. cit., p. 472. Pentru reconstituirea traseului locativ al lui Eliade, am folosit și însemnările inedite din jurnalul manuscris păstrat în Mircea Eliade Papers (Special Collections Research Center, University of Chicago Library), alături de corespondența nepublicată, la care nu mai fac trimitere aici.
7 V. câteva amintiri în M. Eliade, Jurnal, II, Editura Humanitas, București, 1993, pp. 294-295 (16 decembrie 1977). Din anul 2013, după renovare, casa a devenit sediu pentru The University of Chicago Institute of Politics.
8 M. Eliade, Memorii, op. cit., p. 483.
9 Ibidem, pp. 493, 494; Jurnal, I, op. cit., p. 340 (13 noiembrie 1959).
10 Memorii, op. cit., p. 498; Jurnal, I, op. cit., p. 332 (9 octombrie 1959).
11 Jean F. Block, Hyde Park Houses. An informal history, 1856-1910, The University of Chicago Press, Chicago, 1978, p. 85 și pl. 68.
12 W.L.T., Robert Hall Wiles expires suddenly, „Freeport Journal-Standard“ (Freeport, Ill), 1 April 1907, p. 6.
13 The University of Chicago Woodlawn Avenue Plan Sub-Area O, 2012-2016. Plan for University of Chicago-owned properties in the 5700 block of South Woodlawn Avenue and 5757 South University Avenue, [Chicago, 2012], pp. 14-17; Update to The University of Chicago Woodlawn Avenue Plan Sub-Area O, 2017-2021, [Chicago, 2017], pp. [10-11], ambele accesibile pe site-urile Universității, pe care nu le mai citez.