Au fost Floriile pentru catolici. Cerul mohorît este lăsat peste mine, cu o lumină nehotărîtă, peticit cu cîteva găuri albastre, puternice, hotărîte. Gîndul meu s-a dus departe. La Bogota. Acolo am văzut același cer. Doar acolo. La capătul pămîntului. Aceeași lumină, același gri metalic. Aceleași spărturi printre nori. Festivalul de teatru, unul dintre cele mai ample și prestigioase din lume, a avut atunci o componentă importantă dedicată fenomenului românesc. În duminica aceea, îmi dădusem întîlnire cu George Banu și Marian Râlea la Muzeul Simon Bolivar. Ploua. Nu-mi amintesc dacă Marian a venit la vreme, nu-l văd prin camerele unde pășeam, tăcută, cu Biță. Eram doar noi doi. Fără să ne dăm seama, am început să ne murmurăm părți din conferința pe care urma să o ținem împreună despre istoria teatrului din România. Cu acest monolog interior abia șoptit am plecat spre Catedrala impresionantă. Frunze de palmier păreau că plutesc, desprinse de oameni, pe deasupra orașului, ca într-un ritual închinat vieții. Privind, am rostit Cătălina Buzoianu. Ajunsesem la partea despre domnia sa din prezentarea mea. Felul de a înnoda și a deznoda teatrul, semantica lui, perspectivele antropologice, semnele, dar și traseele din viața ei au fost definite și țesute mereu ca un ritual magic. Cu toate imaginile astea am plecat acum, tot într-o zi de Florii catolice, spre Teatrul Mic, la sala Gabroveni, din Centrul vechi al Bucureștiului. Mi-e dor. Ploua. Cînd m-am așezat pe locul meu, mi-am atins brațele. Abia atunci mi-am dat seama că am pe mine un dar primit de după plecarea Cătălinei, o delicată bluză din mătase. Nu am purtat-o niciodată pînă în duminica aceea. Și cum știu că nimic nu a fost întîmplător în viața mea, am înțeles că am chemat-o în gînduri ca să mă însoțească la un spectacol a cărui miză o intuiam, dar, poate mai important, un spectacol la teatrul unde Cătălina Buzoianu s-a identificat cu trupa, cu visele ei, cărora le-a îngăduit să plutească pentru ca apoi să le coboare în capodoperele pe care le-a pus în scenă.
Cînd ploaia se va opri, de Andrew Bovell în regia lui Radu Iacoban, este un spectacol puternic. Care m-a atins și m-a neliniștit. Prin performanța lui. Prin stilul britanic de joc. Printr-un tip de minimalism elegant și încărcat de sensuri, de soluții de joc. Care, în același timp, m-a făcut să simt acut ce actori extraordinari am urmărit: Ilinca Manolache, Ionuț Vișan, Andreea Grămoșteanu, Diana Cavallioti, Alina Rotaru, Cezar Grumăzescu, Virgil Aioanei, Viorel Cojanu. I-am urmărit cu sufletul la gură. După anumite scene mi-a venit să aplaud. Ca la operă. Cred că Teatrul Mic are acum una dintre cele mai semnificative și variate trupe din țară. Textul acesta dramatic, complicat, stratificat, cu o mișcare în timp, înainte și înapoi este o saga de familie intensă, stranie, cu o sumă de eșecuri întrerupte de cîte o lumină. Sau de un pește care cade din cer, în deșert. Este o radiografie crudă a iubirii nereciproce, ca în Cehov, a absențelor – din cuplu, din familie – a șocurilor care imprimă traume pe veci, a unor identități fragile, ascunse în subiecte tabu, în fraze repetitive, a neîmpărtășirii a ceea ce este de spus. Este un text oniric. În care personajele se pierd în propriile taine și frici la Londra, în 1959, 1965, 1968, în 1988, în Adelaide 2013, pe plajă la Coorong în 1988 și tot așa pînă în 2039, în Alice Springs. Am văzut prima oară montată această piesă la München, la Residenztheater, acum mulți ani, în regia lui Radu Afrim și scenografia lui Helmut Sturmer. Apoi, Afrim a lucrat textul, altfel, la Teatrul din Ploiești. Și cu totul altfel este citirea lui Radu Iacoban. Conceptul lui înseamnă traducerea ritmată a piesei, minuție, precizie, subtilitate, elaborare și, mai presus de orice, concentrarea pe fiecare actor din această distribuție extraordinară. Cu o singură excepție. Flagrantă: Andrei Brădean. Fiecare actor are o expunere asumată a fiecărui personaj, o urmărire exactă a tipologiei fiecărui personaj, a ceea ce îl face recognoscibil în țesătura suprapusă a poveștilor, a legăturilor, a ceea ce este redundant ca teme, replici, cuvinte, pasaje. Regizorul desface fiecare fragment, merge adînc în construcția lui, o profunzime îndelung studiată, așează solid situația pe scenă, o desface atent, știe cînd să se oprească ca misterul să rămînă. Să nu fie atins sau diluat. Pentru ca baza aceasta să nu atingă esența spectacolului, dar și a scriiturii australianului Andrew Bovell și să se lase dezvăluită în trepte, dureroase ca drumul dificil spre sine însuși. Nimic din ce este sofisticat în text nu este perturbat. Un anume tip de filosofie circulă, de aceea, ca un fluid intact ce își parcurge traseul în toate vasele comunicante care formează structura spectacolului. Provocatoare este decizia regizorului Radu Iacoban și a scenografului Tudor Prodan să renunțe la orice spațiu adiacent indicat de autor. Tensiunea intrinsecă a personajelor se amplifică în acest pătrat care măsoară durerea, căutarea, un du-te vino în deslușirea unor rătăciri de identitate, momente-tablouri cînd sînt prezenți, în același timp, actorii care interpretează același personaj la vîrste diferite. Cruzime și tandrețe. Totul este la vedere. Actorii intră din lateralele scenei, stînga, dreapta, ca dintr-un joc secund al tăcerii și al observației. Ei se urmăresc unii pe ceilalți de aici, se susțin, își prelungesc stările sau și le pregătesc. Este un dublu al careului în care cei ce nu joacă devin martorii zbuciumului existențial al celorlalți din acțiune. Ca, pe urmă, să-și interpreteze partitura de protagoniști. Mișcarea scenică a lui Ștefan Lupu mi-a amintit de Miriam Răducanu. De acel drum de la gînd, la gest. De mulțimea elementelor comprimate care înnobilează personajele, nuanțele actorilor. În foarte solicitante partituri.
„Atunci cînd ești în mijlocul deșertului și cerul e senin, dacă știi unde să te uiți, o să poți vedea planeta Saturn. Saturnul vine din greacă și înseamnă hoinar, e numele dat de romani zeului care și-a devorat fiul. Iartă-mă, fiule.“
Ce ducem cu noi? Stări, amintiri, obiecte, tăceri. Ce lăsăm celor de după noi? Căutarea a ceea ce sîntem. Cine sîntem? În mîna cuiva, a unui descendent, un geamantan. Și cîteva lucruri care ar fi semn pentru unul sau altul din lungul șir al celor care ne alcătuiesc. Mai are cineva nevoie de acest geamantan al unor identități care, poate, ne întregesc? Îl cară mai departe? Pe unde s-a pierdut iubirea? Cine a iubit? Cine a fost iubit? Cînd ne-am împietrit? Cînd am luptat disperați să nu se întîmple asta? Am luptat? Pe cine mai interesează? Mai citim acea carte a lui Diderot care ar putea să schimbe lumea? Ce valoare are adevărul? Ce este adevărul? De ce am ratat? Cine ne fură mințile? Și curajul să fim, să ne fie dor, să prindem în brațe peștii căzuți din cer? Cine citește desenul din covor?
Cînd am ieșit pe ușa teatrului, ploaia s-a oprit. Mai aud doar sunetele muzicii Aidei Sosic. Mă uit în sus, niciun pește. Mă uit pe cer, nu-l văd pe Saturn. Hoinăresc singură pe străzi pustii.
Teatrul Mic: Cînd ploaia se va opri de Andrew Bovell. Traducere: Radu Iacoban. Regia: Radu Iacoban. Scenografia: Tudor Prodan. Muzica originală: Aida Sosic. Mișcare scenică: Ștefan Lupu. Producător delegat: Arti Trandafir. Distribuție: Andreea Grămoșteanu, Diana Cavallioti, Ilinca Manolache, Alina Rotaru, Ionuț Vișan, Cezar Grumăzescu, Virgil Aioanei, Viorel Cojanu, Andrei Brădean.