Despre Nichita Stănescu s-a afirmat, nu o singură dată, că nu a deținut o conștiință creatoare care să-și fi pus amprenta pe toate detaliile operei. Însă, în ciuda precarității conceptuale, evidentă în publicistica lui, putem descoperi, chiar și în părțile cele mai aleatorii ale poeziei sale, până la neinspirata ultimă fază, „orală“, posibile nuclee originare din care emană o multitudine de sensuri coagulante. Dincolo de neobișnuitul har al improvizației și de abilitatea cu care se mișca în spațiile imaginarului, Nichita Stănescu a posedat și o viziune coerentă asupra lumii sale poetice. Chiar dacă asemenea centri tensionali sunt diseminați cu neglijență păgubitoare în diferitele părți ale operei, aceasta nu înseamnă că o anumită ordine ar lipsi. Se pot urmări de-a lungul operei stănesciene câteva elemente constituente ale unor arte poetice apte să contureze nucleul unei viziuni care, câștigând în complexitate pe parcursul creației, se va putea regăsi, în datele sale fundamentale, în diversele momente ale ei.
Dacă autorul Operelor imperfecte a fost tentat mai mult de ideea nedesăvârșirii decât de aceea a perfecțiunii, aceasta nu înseamnă că nu a fost încercat și de nostalgia unității creatoare. El a întreprins, odată cu scrierea sau cu dictarea fiecărei poezii, un demers care s-a împlinit prin câteva arte poetice (dintre care mă voi opri, în rândurile de mai jos, doar la Lecția despre cub, la Lecția despre cerc, cu preponderență, și la Către Galateea). Așa s-ar putea explica intenția sa, nedusă la sfârșit, de a da la iveală un ciclu de șapte volume în care să experimenteze poeticitatea simultan cu poieticitatea, dar și numeroase arte poetice subsumate stării de poezie. Conștiința poetică stănesciană nu a fost frământată de ideea poeziei finite, gata constituită spre a fi dezvăluită prin scris, ci de însuși actul intim al zămislirii de sine al poeziei, care își întemeiază sensurile în chiar momentul scrierii ei. O astfel de poezie se năștea „din mers“ (uneori chiar și la modul propriu), odată cu încercarea de transformare a succesiunii ordinei cuvintelor în artă a cuvântului.
Este interesant de reținut amănuntul că originalul și spontanul autor al necuvintelor avea din naștere un ușor defect de vorbire, mascat cu abilitate de o rostire tărăgănată, prin tragerea și adunarea cuvintelor, unul după altul, în timpul exprimării puțin anevoioase. Excelentul orator însuși mărturisește că, „din pricina timidității mele, pe care, după patruzeci de ani, am reușit să mi-o înfrâng, pot părea uneori insolit, iar defectul unei vagi bâlbâieli native mi-l exagerez uneori atât de mult, încât îl transform într-un stil, dacă nu cumva chiar într-o modă“ (Antimetafizica, Nichita Stănescu însoțit de Aurelian Titu Dumitrescu, Editura Allfa, București, 1998, p. 139). Această insesizabilă deficiență ar fi un argument în favoarea lansării ipotezei că piatra – aflată în centrul meditației stănesciene despre ființă și limbaj – ar putea deveni un etalon pentru „încordarea înțelesurilor între ele“ în cazul acestui poet suferind de un ușor „complex al lui Demostene“. Metaforic vorbind, Nichita Stănescu a luat demosteniana piatră logopedică în gură, grație căreia și-a ameliorat dicția exprimării poetice.
În poemul Biografie, care deschide volumul Lauda somnului, Lucian Blaga, „mut ca o lebădă“ în prima copilărie, dădea glas închiderii benefice în cercul vetrei strămoșești: „Închis în cercul aceleiași vetre/ fac schimb de taine cu strămoșii,/ norodul spălat de ape supt pietre./ […] Cu cuvinte stinse în gură/ am cântat și mai cânt marea trecere“. Deși nu posedă acutul sentiment blagian al comuniunii cu cei care se odihnesc sub pietre de mormânt, autorul Laudei omului își revendică dreptul la timp și se arată neliniștit de marea trecere, exprimând-o tot prin cuvinte stinse în gură.
Cele două arte poetice care deschid și închid volumul Operele imperfecte au fundament litosferic: bucata de piatră și întinderea de nisip (ca efect al eroziunii pietrei). Însușirea lecției despre cub rămâne marcată, în viziunea lui Nichita Stănescu, de o ratare conștientă a perfecțiunii – rană ce este provocată cu „dalta de sânge“. Pata de sânge care vorbește lasă urme ale imperfecțiunii pe figura cubului întrevăzut și sculptat în bucata de piatră. Se pune aici la îndoială gestul canonic al sculptorului de a căuta perfecțiunea geometrică potrivit preceptelor clasice, el ignorând imperfecțiunea înscrisă în datul genetic al existenței înseși, simbolizată de rană. Imediatețea suferinței nu rămâne pentru artist doar trupească, dâra sangvină aspirând la condiția redempțiunii sale prin ivirea operei.
Sfărâmând, în virtutea profundei conștiințe artistice, colțul cubului, dar urând în continuare, baudelairean, mișcarea ce deplasează liniile, „poetul-sculptor“ resimte, în situația executării mișcării de rotație din Lecția despre cerc, o neliniște provocată de limitele închiderii prin încercuire. În arta poetică finală a volumului Operele imperfecte, trasarea cercului prin „mișcare-adăugată la mișcare“ (cuvinte împrumutate aici din Lauda omului) pune capăt simetriei statice, deoarece este efectuată pe suprafața nisipoasă instabilă. Bolnav de diviziune și neliniștit de imparitatea și indivizibilitatea numărului Unu, care este funciarmente inapetent la structura duală a lumii, „poetul-desenator“ taie în două cercul trasat pe nisip. „Des-centrarea“ creației stănesciene ține tocmai de această circumferință nesigură a cercului cu centrul înfipt în nisipurile mișcătoare. Parafrazând o cunoscută cugetare pascaliană, aș putea spune, exagerând puțin, că sfera operei lui Nichita Stănescu – atât de împrăștiată prin existența a numeroase inedite, încât nici acum nu s-ar putea aduna într-o ediție critică definitivă – are centrul pretutindeni, iar circumferința nicăieri.
Asemănătoare unor coroane princiare, jumătățile de cerc tăiate cu bățul de alun par a iradia o aură de sorginte maiestuoasă, înaintea cărora trebuie să te apleci, plin de servitute, să stai în genunchi și apoi să cazi pe brânci, în prosternare. Cuprins de nostalgia perfecțiunii, „poetul-desenator“ deplânge gestul profanator al tăierii în două a cercului și își manifestă căința față de nedesăvârșirea operei, izbind nisipul cu fruntea. Lecția despre cerc ar putea figura un ritual inițiatic, de săvârșire parcă a unui mister din vechime, cu ajutorul magicului băț de alun. Utilizat în practicile magice, alunul este simbol al răbdării și al constanței în experiențele ale căror roade se lasă îndelung așteptate. Se știe că în vechime căutătorii de izvoare și de comori foloseau nuielușa de alun. (În treacăt fie amintit, potrivit zodiacului galic, Nichita Stănescu este născut sub semnul Alunului, despre care se spune, printre altele, că este un bun vrăjitor sau magician.) În lumea închisă a cercului, ce evoluează în sine, producându-și autotelic propriile acte, totul pare a urma un traiect inevitabil prin unirea începuturilor și a sfârșiturilor continue. Este un motiv pentru care „poetul-desenator“ hotărăște secționarea în două a „cercului vicios“. A desena un cerc cu scopul de a i se cere iertare, a se prosterna în fața unei figuri vrute a fi perfecte, pe care el însuși a trasat-o pe instabilul nisip – iată în ce constă măreția gestului superb de recunoaștere a înfrângerii propriului orgoliu creator.
Obosit să tot traseze cercuri, precum arhicunoscutul Arhimede, în căutarea sub stratul nisipos a izvorului creației atât de fluide și de fragile în esența ei, „poetul-desenator“ se gândește să împrumute postura pygmalionică, dar luând în răspăr mitul galateic. În Către Galateea, poetul redevenit sculptor dorește să se lase născut de starea de poezie, fiind conștient că va trăi atât timp cât va dăinui și opera lui, realizată dintr-un material mai durabil și mai frumos decât piatra: marmura. Doar prin creația plină de pathos este cu putință adevărata naștere și de aceea el își atribuie condiția de „nenăscut“. Fascinat de mirajul nașterii creatoare, „poetul-sculptor“ își invocă opera – întruchipare a ființei iubite, dar și a misterioasei existențe poetice – să-l creeze ca ființă autentică. După cunoașterea „teoretică“ impecabilă a artei sale și a universului pe care dorește să-l ia în stăpânire sub auspiciile imaginației, opera odată creată se desprinde de el (mitul manolic este pe aproape). Conștient de acest fapt, își cere de la „ființa“ Galateei (care nu mai este o statuie inertă), tot cu genunchiul pus pe pietre, nașterea artistică.
De-a lungul celor trei arte poetice stănesciene – Lecția despre cub, Lecția despre cerc și Către Galateea –, pe care le văd dispuse în triada teză-antiteză-sinteză (dacă tot i s-a dedicat lui Hegel Omul-fantă…), opera se arată a fi succesiv cizelată, deconstruită şi refăcută cu chip ființial. Nichita Stănescu „litografiază“ viziunile într-o geografie lirică identitară cu aspect pietros (teza), apoi nisipos (antiteza) și tânjește la nemurirea strălucitoarei marmure (sinteza). În pofida rezistenţei, piatra de încercare se vede pusă, după sfărâmarea colțului de cub, sub semnul măcinării şi al transformării în ţinut nisipos. Decorul poemului Lecția despre cerc este tributar reliefului deșertic și capătă, în fața nedesăvârșirii, aspectul unei mineralogii a neliniștii și apoi a resemnării. Stabilitatea fundamentelor litosferice nu poate împiedica un tremur lapidus, aşa încât Nichita Stănescu nu s-ar putea autocaracteriza, precum colegul de generație Florin Mugur: „Sunt doar un abur pe un trunchi de piatră“. În faza sintezei, trupul însuflețit al Galateei va avea bătăile inimii la unison cu ritmul impus de inima creatorului dornic să rămână și în inima posterității.
În urma posibilei experiențe triadice descrise mai sus, Nichita Stănescu devine conștient de nedesăvârșirea Operei, a cărei formă nu este nicidecum bolovănoasă la căderea ei în lume. În urma strădaniilor deloc sisifice ale unui poeta faber desenator și sculptor, dintr-un bolovan coboară pasul de domnișoară al unei poezii galateice, care ar putea să șchiopăteze doar din cauza sărutului pygmalionic al tălpii. Acolo unde nu este încâlcit în noduri și semne ale decalajelor valorice, firul discursiv de înaltă tensiune al creației lui Nichita Stănescu este asigurat, în dinamica înaintării spre un anumit sens, de prezența unor poeme excepționale. Originalitatea nu le este stoarsă din piatră seacă, ele având un miros de „piatră proaspăt spartă“ și un strigăt „dintr-o limbă moartă“.