La aniversară – Silviu Purcărete

Acum cîțiva ani, poate că în 2018, în plină noapte, după premiera lui Silviu Purcărete cu Bolnavul închipuit, de la Moscova, la Teatrul „Vakhtangov“, umblam de colo, dincolo, prin spațiile reședinței unde stăteam. Era trecut de miezul nopții, ne mișcam fără să vorbim, fiecare știa ce are de făcut, gesturile erau precise. Pregăteam un fel de cină tîrzie. Un motiv, de fapt, să mai stăm împreună. Silviu Purcărete, Dragoș Buhagiar, Vasile Șirli și cu mine. Mă tot gîndeam la această propunere melancolică a lui Silviu Purcărete, o perspectivă cumva tristă și ludică asupra piesei lui Molière. Un fel de întoarcere a feței de la public spre sinele artistului, sătul de intrigi, manipulări, prostii ieftine, de dedublare. Atmosfera era filtrată de mult mister, de taina din spatele scenei, spectatorii erau cumva martori la mișcarea din culise, din cabine, la încărcătura și tensiunile actorilor de dincolo de personaje. Toată cromatica în tonuri de alburiu risipea pe toată scena un soi de ceață amețită, care sporea neliniștile tuturor. Mi s-a părut un spectacol oarecum atipic pentru Purcărete. În mica bucătărie în care mîncam și stăteam împreună era o agitație discretă, mai degrabă ritualică, pentru a pregăti cîte ceva care să ne țină laolaltă stările. Ca să nu ne risipim pînă în zori. Pe un perete era montat un televizor conectat la ce se întîmpla în teatru. Se puteau vedea repetițiile, spectacolul în sine, cum se pune și se strînge decorul. Locul în care stăteam aparținea teatrului. Era un circuit închis. Ne-am așezat la masă. Mai mult tăcînd, prelungindu-și fiecare emoția subiectivă. Ridicînd ochii, la un moment dat, l-am văzut pe Rimas Tunimas stînd pe scenă, în decorul spectacolului, pe fotoliul lui Molière. Fericit și melancolic. Rimas Tunimas este unul dintre cei mai extraordinari regizori, lituanian, o personalitate puternică, fascinantă, un luptător, nu agreat pînă la capăt la Moscova, unde conducea acest teatru-simbol. După începerea războiului, a plecat. În semn de protest. Ani de zile i-a urmărit programul lui Purcărete, dorindu-și foarte tare venirea lui la „Vakhtangov“ și colaborarea cu trupa. Și asta de cînd a văzut la Budapesta Troilus și Cresida! A avut ceva motivație și răbdare! Atîția ani… Îl priveam. Fără să respir. Elementul fundamental al decorului din spectacol era acest Fotoliu al autorului. Al lui Molière. O identificare majoră cu personajul, cu tristețea lui, cu aerul neputinței pe care se străduiește să-l ascundă. Tîrziu după miezul nopții, un mare artist se scufundă în lumea lui Purcărete. Pe scena goală a rămas doar acest fotoliu. Parte pentru întreg. Un fragment dintr-un vis. Ceva concret dintr-o iluzie. Mi s-a părut că regizorul Rimas Tunimas face o călătorie spre interiorul său avîndu-l călăuză pe Silviu Purcărete. Cred că am poposit ceva în acest abandon, regăsindu-l pe artistul lîngă care iluzia și toate nebuniile ei sînt îngăduite: Silviu Purcărete.

Poate că noaptea aceea de la Moscova mi-a dat și mai multă putere să mă interesez aplicat, așa cum făceam deja de o vreme, de proiectele lui Purcărete prin lumea asta și să găsesc intervalul liber, să-l conving să vină în țară și să facă un atelier cu tineri actori români. Actori importanți, tineri cu experiență, foarte prezenți și vizibili în mișcarea noastră teatrală, actori dedicați și pasionați, care muncesc enorm, cu o seriozitate exemplară, actori inteligenți, cu caracter, deschiși, actori care nu au mai lucrat niciodată cu el. Tot ce am făcut în ultimii ani, la Festivalul Național de Teatru și nu doar, în sensul cercetării teatrale, al inițierii în universuri complexe ale creatorilor cu o umanitate solidă – laboratoarele cu Luc Percival, Carolyn Carlson, Yuri Kordonsky, Gabriela Carisso de la Peepingtom, de pildă, producția cu West side story, un musical în regia și coregrafia lui Răzvan Mazilu, Manifestul unei generații, cum l-am numit, cu douăzeci de tineri actori pe scenă, alături de Orchestra de Tineret, deja un brand de țară, dirijată de Gabriel Bebeșelea – drumul ăsta mi-a întărit credința că este cumva obligatoriu să poposim, din cînd în cînd, în ceea ce îi particularizează pe unii și creează seducția. Că merită să lupți pentru crezul acesta, în ciuda tuturor care consideră că li se cuvine orice, că ei sînt „cei mai“, „aleșii“ fără de care nu se poate, în ciuda injuriilor, a tonului agresiv, care îi descalifică, în ceea ce mă privește, pe toți cei care îl practică.

În prima parte a lunii iulie, optsprezece actori, unul și unul, Silviu Purcărete, Cristina Nicu Tudor, Zoe Bălan, Cristina Purcărete și cu mine am plecat la Sinaia. Împreună cu: Ionuț Vișan, Liviu Pintileasa, Ana Bianca Popescu, Alina Petrică, Paula Niculiță, Gabriel Răuță, Cătălina Bălălău, Ada Lupu, Sînziana Tarța, Ada Simionică, Dan Rădulescu, Silviu Debu, Conrad Mericoffer, Rareș Florin Stoica, Mădălina Ciotea, Andrei Elek, Istvan Teglas și Irina Antonie. Sinaia… Un loc cu semnificații în istoria noastră, dar și în biografia mea.

Am simțit că-mi retrăiesc tinerețea. Că retrăiesc perioadele cînd am stat lîngă sau în preajma lui Silviu Purcărete cînd lucra. Că mă eliberez de zațul turnat sistematic de unii și de alții în ibricul personal, că mintea se eliberează de deriziune, că intuiția se mișcă liber, ca și energia, ca și curiozitatea față de cuvînt, de fiecare nuanță din textul ales, Trei surori de Cehov, că punem împreună sub lupă, dirijați de Silviu Purcărete, orice detaliu, orice indicație, orice intrare, ieșire, subtext, temă, problemă, întrebări, neliniști. Așa face mereu cînd pregătește un spectacol, ceea ce nu era cazul nostru. Primul interval este un laborator. O căutare. O descoperire reciprocă, un act de eliberare și un accept de a merge împreună mai departe. Întotdeauna preia în spectacol exerciții de improvizație, descoperirile actorilor, le finisează, le urmărește, le dizolvă în sine, duce aventura dincolo de orice intuiție. Flexibil, consistent, discret, smerit, fără nici un fel de demonstrație a „puterii“. Liviu Ciulei avea această artă în a prelua o idee a actorului și a se duce cu ea, dacă îl convingea. Am redescoperit plăcerea imensă a lui Purcărete de a lucra și de a sta cu actori vii, inteligenți, care îl urmează căutînd să-l înțeleagă, nu fiindcă așa s-ar cuveni. Nu a existat nici un fel de contrîngere. A nimănui. Mi se pare că a existat un spațiu dincolo de timp, de vremuri, de putințe și neputințe, de noi înșine. Zile și nopți dilatate în care căutînd în cuvintele și în relațiile personajelor lui Cehov nu am mai știut exact unde ar fi granițele. Care sînt recipientele adevărului, ale locului, simțirile profunde, provocarea. Unul dintre actori l-a întrebat cald, într-o noapte, pe un nuntaș rătăcit, parcă, și bine turmentat, „ce caută“. „O idee“ a răspuns și i-a întors întrebarea. „Dumneata ce cauți?“. „Fericirea“, s-a auzit în toiul nopții. „Poate iluzia ei…“. Timpul a stat pe loc. Habar n-am dacă afară erau minus 200 de grade, dacă am uitat vreo furculiță pe undeva, dacă iubirea există, dacă trădarea poate să anuleze ființa, sunetele sînt mai aproape de Dumnezeire decît cuvintele, dacă urmărind Campionatul de fotbal de la Moscova am zărit și vreo sfoară care să înconjoare acest oraș ciudat, visul celor trei surori, aspirația lor absolută, dacă e posibilă cu adevărat plonjarea în tinerețe și trezirea amintirilor care să vibreze ca stelele pe cerul dimineților de la munte. I-am urmat pe actori și pe regizorul lor cu respect și cu iubire. Am plutit ca voalul mireselor dintr-un univers în altul și instinctele mele s-au ascuțit, m-am curățat de osteneală și praf, de dezamăgiri și tristețe, am înțeles-o pe Natașa și, mai ales, pe Verșinin. Am văzut, iar, cum Purcărete naște lumi la vedere. Simplu. Din nimic, ai zice. Cum spațiul de pe scenă se însuflețește cu obiecte de ici, de colo, care învie puse în alt context, încărcate de sens. Mi-am amintit cum a mutat biblioteca, celebră, a Teatrului Național din Craiova pe scenă și tot ce a urmat de aici în Cum vă place sau Noaptea de la spartul tîrgului. Am simțit tot ce m-a legat de el ca Artist. Cît îi datorez. Cum am explorat împreună cu el și cu lupele lui puse pe oameni și simțiri tărîmuri ireale în care mi se pare că doar Murakami m-a condus, cîndva. Silviu Purcărete este la fel de generos și de modest. La fel de curios să descopere actori, preocupări, să asculte întrebări, să încerce răspunsuri. Cu delicatețe, creînd, ca un Maestru intimitatea unei mici comunități. Are aceeași voluptate să înalțe vise pe cerul din noi ca orice zmeu adevărat pe bolta de necurpins.

La început de aprilie este ziua lui. Este un geniu. Cel mai smerit, modest și generos artist. Plin de umanitate.

Au trecut treizeci și ceva de ani de cînd îl însoțesc. Mă văd stînd pe scena Cazinoului din Sinaia. În liniștea de nedescris se aude, printr-o fantă a cortinei, cum vuiește focul.