Alert, documentat și tehnic, romanul Paraclis 1980 al lui Flaviu George Predescu se construiește prin pivotarea a două planuri narative în jurul ideii memoriei identitare. Prozatorul îmbracă miezul evocator al figurii arhitectului Eugeniu Iordăchescu (Eusebiu Iordan), salvator providențial al bisericilor bucureștene în anii sistematizării comuniste, într-o meditație asupra Puterii și o avertizare asupra clivajelor sociale și ale uitării de sine.
Atacurile împotriva patrimoniului nostru cultural și spiritual nu s-au oprit, din păcate, în timpul distrugerilor sistematice ceaușiste. Spectrul lor continuă să amenințe și astăzi. Oglinda în care se decantează, treptat, metehnele regimurilor succesive scoate la suprafață tensiuni între mai multe feluri de Putere. Simbolul Puterii statale îl reprezintă Ministerul, „fortăreață“ kafkiană opacă față de beneficiarul colectiv de jure. Împărțit în feude, imperiul ministrului constituie habitatul romanesc al unei caste distinctive prin arta disimulării și setea neadormită de parvenire. Valuta care circulă pe holurile instituției este Puterea, ce se capturează și se păstrează, machiavellic, prin orice mijloace. Baricadate în spatele palisadelor de hârtie, camuflate în „comitete și comiții“, sub limbajul de lemn, personajele din vârful organizației recrutează în taberele unui război tăcut, de culise.
De o parte a mesei se găsesc reformiștii, aduși „la pachet“ de către „Diplomatul-ministru“. Intelectuali bine intenționați, dar roși de vanitate și de pofta măririi, ei se dovedesc prea naivi, prea puțin abili pentru a rezista în hățișul de intrigi croit de angajații cei vechi, care păstrează controlul. Reprezentantul seniorial al înaltei societăți dâmbovițene, Diplomatul este evacuat, pe nesimțite, din basmul Puterii chiar de prietenul său profesional, care îl aruncă într-un scandal mediatic. Scutierul ( consilierul ) său, reformistul sincer Paul George Ionescu, este înlăturat tocmai pentru onestitatea și tentativele sale de eficientizare. El cade în plasa „sentimentului contrafăcut de putere“ pe care i-l oferă juna Anemona Bulgaria, la sugestia superiorului ei, pentru a fi ulterior concediat și obligat la plata unor daune.
Tabăra rivală se compune din slujbași plafonați, care își doresc Puterea pentru ea înseși. Stăpânul lor de facto este Arvinte C. Emanoil, un Dinu Păturică de rit nou, lipsit de scrupule. Secretarul de stat acționează de la început contrar îndatoririlor sale : îl izolează pe Diplomat, îl manipulează și „urmărește tehnic“, îi sustrage, una după alta, atribuțiile, îi montează scandalul delapidărilor și pe cel al dărâmării Schitului Maicilor.
Din fericire, Autorității prezentate astfel i se opune cea de a doua Putere, care iradiază din bisericuța aflată în vecinătatea Ministerului, pe care „îl domină“. Semnificația ei pare a deschide canale de comunicare, unește, înmulțește Binele sub forma revoltei împotriva abuzului, a omeniei (humanitas) convertite în cumsecădenie și conștiință morală. Perseverența în Rău a lui Arvinte C. Emanoil și a „Dulăilor“ săi, ilustrată mai ales în chestiunea distrugerii lăcașului pe care Ceaușescu îl iertase, primește riposta Binelui prin prietenia care îi leagă pe Paul George Ionescu de Pompiliu și de Diplomat. Liderul moral și profesional al rezistenței este directorul Iordan, al cărui portret se agregă din flash-uri scurte, pe versantul textual concurent, dintr-o operă detaliată cronologic. Prin ochii arhitectului, decada a opta se compune, parcă, din bucăți de Apocalipsă : cartierul Uranus dispare, studenții strâng, de pe trotuar, fragmente de frescă Tattarescu, călugărul culege, dintre ruine, relicve într-un sac. Avizat de ministrul Construcțiilor asupra „prăpădului“ ce se pregătește,„inginerul Raiului“ se obligă să ascundă obiectivele vizate de buldozerele Politicului: evenimentul translării „Paraclisului“,„pe cadru purtător“, în 1982, marchează începutul victoriei. În 2007, profesorul pensionat se vede nevoit să inițieze, iarăși, proiecte de salvare. Ca și în tinerețe, se ciocnește de zidurile nepăsării, ignoranței și ticăloșiei, resimte asaltul neputinței, sentimentul inutilității. Unele manifestări ale Răului nu se opresc doar prin schimbarea conducerii, dorește el să transmită. Stăruinței Răului este necesar să i se răspundă cu fermitate, prin cultivarea Binelui. Printr-o defensă cinstită, purtată cu nădejde, în fiecare zi.