Joanna Rakoff este autoarea volumului Anul meu cu Salinger, best-seller internațional și o carte mult discutată, la vremea apariției sale, în Statele Unite. De altfel, ea are și o ecranizare. Anul meu cu Salinger – tradusă de Cornelia Marinescu, de curând, la Editura Trei – este punctul de pornire pentru acest dialog despre autoarea cărții, dar și despre unul dintre marile personaje literare ale ultimului secol, iconicul J.D. Salinger, autorul atât de cunoscutei De veghe în lanul de secară, cel pe care Joanna Rakoff a avut privilegiul de a-l cunoaște în mod direct.
Cristian Pătrășconiu: Să începem așa: putem afirma că viața dumnea voastră este împărțită astfel înainte și după întâlnirea dumneavoastră cu J.D. Salinger?
Joanna Rakoff: Cred că aveți dreptate să afirmați aceasta. Salinger însuși și întreaga mea experiență redată în volumul Anul meu cu Salinger m-au schimbat fundamental; dintr-o copilă care voia să lucreze în domeniul artei, să devină scriitoare, într-un adult care lucra efectiv în domeniul artistic, care putea face toate alegerile și se putea considera pe sine artist sau scriitoare, mai degrabă decât studentă în domeniul literelor.
A fost mai ușor să trăiți un an cu Salinger decât să scrieți despre anul dumneavoastră cu Salinger?
Ambele experiențe au fost dificile, însă în moduri diferite. Mi-a fost greu să renunț la munca mea de agent al lui Salinger pentru că eram foarte competentă în ceea ce făceam; eram foarte obedientă, respectam toate indicațiile, eram genul de studentă eminentă, cu ambiții mari, dar care nu era bună la toate. Chiar îmi dădeam cu stângu-n dreptul la majoritatea sarcinilor pe care le primeam. A fost impresionant și în multe feluri foarte provocator să accept acest post – practic, era primul meu loc de muncă în adevăratul sens al cuvântului. Am descoperit că habar nu aveam ce presupunea postul, ce era o agenție literară, ce sarcini urma să îndeplinesc eu – nu știam nimic. Am acceptat slujba și am ajuns să stăpânesc acele atribuții, dar mi-am dat seama că am, cu adevărat, aplecare către profesia de agent literar. În primul rând datorită personalității mele, pentru că-mi place să stau liniștită și să citesc, dar sunt și o persoană socială, îmi place să vorbesc cu oamenii. Sunt entuziastă în legătură cu ceea ce citesc. Mă pricepeam să promovez operele literare ale oamenilor în reviste. Întâmplător, eram bună și la partea juridică – mă pricepeam și să închei contracte, lucru la care nu e competentă toată lumea. Am descoperit că eram bună la ceva, eram foarte bucuroasă. Am trei copii și constat cât de mult se bucură când le vine ușor să facă un lucru. De exemplu, cea mică, care e în clasa I, e chiar foarte bună la matematică, deși nu se aștepta la așa ceva. Toată lumea îi spune cât de bună e la mate, iar ea răspunde că e, pur și simplu, o materie ușor de învățat.
Pentru dumneavoastră, a fi agent literar – al lui J. D. Salinger, între alții – era ceva ușor de învățat…
Pentru mine a fost o revelație să descopăr că mă pricepeam la activitatea de agent literar și îmi imaginam cu ușurință că pot rămâne să lucrez la agenție o viață întreagă, asemenea șefei mele. Era o muncă foarte ușoară, dar care mă și entuziasma, de aceea mi-a și fost atât de greu să plec de acolo, mai ales că toți îmi spuneau că n-ar trebui să plec. Părinții mei cu siguranță credeau că nu ar trebui să plec, și prietenii mă sfătuiau același lucru; nimeni nu credea că ar trebui să plec, cu excepția mea. A fost o decizie dificil de luat – așa e mereu când toată lumea din viața ta consideră că este o decizie greșită. A fost un lucru tare greu de făcut.
Apoi ați scris cartea despre cum l-ați cunoscut pe Salinger…
Am scris Anul meu cu Salinger 14 ani după ce am plecat de la agenția literară și acest nou proiect a fost dificil într-un cu totul alt fel. A fost greu, deoarece, ca scriitoare, nu scrisesem niciodată despre mine. Sunt romancieră, scriu ficțiune și, înainte de publicarea primului roman, îmi câștigam traiul lucrând în presă. Scriam critică literară și profiluri literare. Adoram să mă cufund în viața altcuiva și să scriu despre alți scriitori. Deosebit de rar mi se întâmpla să scriu vreun eseu personal. De multe ori mi se solicita, iar eu refuzam. Sunt o persoană destul de discretă și nu-mi vine ușor să mă expun în fața celorlalți. Mă simt foarte jenată, nu sunt deloc în largul meu, mi-e rușine să scriu despre anumite lucruri despre care știam că trebuie să scriu. Eram rușinată de cât de implicată devenisem în chestiunea fanilor lui Salinger. Mi-era rușine de ce ieșise la iveală legat de prietenul meu din facultate. Reprezenta o parte importantă a poveștii, din perspectiva mea. De un an de zile încercam să scriu cartea și nu am reușit să sparg gheața și să mă aștern pe scris până nu mi-am permis eu mie însămi să scriu și partea de intrigă despre prietenul meu din facultate. Să fiu onestă cu privire la greșelile pe care le-am făcut. Odată ce am depășit acel blocaj, a început să curgă scrisul la carte. A fost un proiect greu în felul lui, dar aș spune că deblocarea s-a datorat faptului că mă amăgeam singură, spunându-mi că scriu un roman, chiar dacă nu era așa, deoarece totul se întâmplase în realitate. Din acel moment, n-a mai fost dificil, a decurs totul chiar plăcut. Am scris șase luni la carte, zi de zi, implicată cât se poate de mult: a fost una dintre cele mai bune perioade din viața mea.
Cum l-ați cunoscut, de fapt, pe J.D. Salinger?
La început l-am cunoscut la telefon. Pentru aceia care nu mi-au citit cartea, eu eram asistenta agentului literar al lui Salinger. Când am dat interviul pentru acel post, nu doar că am mărturisit că habar nu aveam cu ce se ocupa o agenție literară, dar nici nu știam că Salinger era client al agenției respective. Ca element de context, am dat interviul pentru post în 1995 și am început lucrul în 1996. Apăruse internetul, însă majoritatea oamenilor nu aveau conexiune la domiciliu. Situația era foarte diferită față de ce se întâmplă în prezent, când, ca să te pregătești pentru un interviu de angajare, cauți numele firmei pe Google și afli într-o clipă totul despre ea. Ei bine, pe vremea aceea nu era cu putință. Puteai să vorbești cu prietenii, în caz că știau ce este o agenție literară. Eu cunoșteam câteva persoane care lucrau în domeniul publicisticii, dar de cealaltă parte, la edituri. Prin urmare, m-am prezentat în totală necunoștință de cauză la acel interviu de angajare. La scurt timp după ce am obținut postul am descoperit că Salinger era client al agenției și, mai mult decât atât, era clientul șefei mele. Doar că ea îmi spusese că nu voi intra deloc în legătură cu el.
Nici Salinger nu intra în legătură cu multă lume..
Așa e. De altfel, el era cunoscut publicului larg ca fiind un fel de sihastru. La agenție, se știa că nu lua contact cu angajații care se ocupau de promovarea lui. Dădea el telefon la agenție odată la câțiva ani ca să discute despre declarațiile privind drepturile de autor, în general chestiuni strict profesionale și comerciale. Se zvonea că lucra la o nouă carte, dar eu nu cred că era cineva în agenție care să fie convins de asta. Colegii credeau că marele autor doar fuge de ochii publicului și se uită la televizor cu soția sau se ocupă cu lucruri banale. S-a întâmplat ca anul în care am ajuns eu la agenție să fie un an foarte diferit pentru el, pentru că hotărâse să publice o nouă carte; a sunat la agenție chiar în prima mea zi de lucru. Și, cum el începuse, dintr-o dată, să ia legătura frecvent cu agenția, am început să discut cu el la telefon destul de des. La 6 luni de la venirea mea acolo, asupra șefei mele s-a abătut o mare tragedie, a lipsit luni întregi de la birou și mi-a revenit mie sarcina să păstrez aparențele cum că ea încă ar lucra acolo. Salinger suna lunea, iar eu pretindeam că ea se află într-o ședință. Așa se face că am ajuns să discut îndelung cu el, întrucât avea o sumedenie de întrebări și de neliniști. Publicarea unei cărți era ceva de maximă importanță pentru el, astfel că voia să dețină controlul asupra fiecărui detaliu. Ajunsesem să fiu un soi de pseudo-terapeut pentru el, cert este că vorbeam mult cu el la telefon.
Cum era ca persoană? Cum îi suna vocea?
Vorbea destul de șoptit. Într-un stil destul de neobișnuit. Așa, cumva trunchiat. Vocea lui suna de parcă ar fi avut ceva în gură și avea obiceiul să mai țipe în telefon. Când am vorbit prima oară cu el, nici n-am reușit să-l înțeleg. Țipa și vorbea sacadat. După ce am închis, a venit la mine managerul agenției respective și mi-a explicat că Salinger era parțial surd. Auzul îi fusese grav afectat de explozii în timpul petrecut pe front în cel de-Al Doilea Război Mondial; de altfel urma să-i tot slăbească, cu timpul. Soția lui, care era asistentă medicală, îi instalase un telefon special cu amplificator, doar că el refuza să-l folosească. Mama, în vârstă de 82 de ani acum, se află în aceeași situație: nu vrea să folosească telefonul cu amplificator peste aparatul auditiv. Acum înțeleg. Era vorba de mândrie. Așadar, Salinger avea un fel aparte de a vorbi, dar, odată ce se simțea în largul lui să discute cu cineva, vocea lui suna mai normal, și totuși avea un fel de accent de modă veche, de om nobil. Dacă ați urmărit vreun film precum Philadelphia Story sau știți cum se exprima Catherine Hepburn – în America, îl numim accent din înalta societate, seamănă cu accentul bogătașilor de prin anii 1920. El vorbea puțin în felul acesta. Să știți că n-am vorbit niciodată despre asta până acum. De-a lungul timpului, m-am întrebat, în sinea mea, dacă asta nu avea legătură cu sentimentele lui contradictorii despre faptul că era pe jumătate evreu și că lumea îl percepea ca fiind evreu, deși mama lui provenea dintr-o familie de irlandezi catolici. Familia lui se declarase evrei. El crescuse în partea de est a Manhattanului, învățase în tot felul de internate și ar fi vrut întotdeauna să fie perceput mai puțin ca evreu decât era, de fapt. Voia să treacă drept un domn distins și avut din cartierul newyorkez Mayflower.
Când l-ați simțit cel mai apropiat de dum neavoastră?
Cred că cel mai apropiat îl simțeam când făcea lucrul acela neobișnuit – când se interesa de mine. Spre deosebire de majoritatea clienților agenției… Stați: trebuie din nou să vă explic contextul. Agenția avea o sumedenie de clienți. Și șefa mea avea o mulțime de clienți. Eu vorbeam tot timpul cu diverși clienți, cu unii chiar și de mai multe ori pe săptămână, mai ales dacă scriau în reviste. Niciunul nu mă întreba nimic despre mine. Cred că-mi cunoșteau numele. Acum sunt și eu clienta unei agenții literare și știu că un client bun se poartă frumos cu asistentul agentului, deoarece asistentul este cel care face multe pentru a-i promova lucrările. E ceva ce știu scriitorii. Deci îmi știau numele, dar niciun scriitor nu mă întreba cum îmi merge, ce mai fac. Rar se întâmpla să fiu răcită și vreo scriitoare să-mi recomande să beau ceai fierbinte cu lămâie. Una singură mi-a spus asta, în timp ce Salinger chiar se interesa de mine. Era cu adevărat atent atunci când stăteam de vorbă. El mă întreba ceva, eu îi răspundeam cât de succint se putea – șefa îmi spusese să nu abuzez vreodată de timpul scriitorului. Când a început să-mi pună întrebări, eu îi răspundeam automat „Da“ sau ceva monosilabic, apoi el continua cu întrebările, așa că părea nepoliticos să nu-i răspund, chiar dacă șefa îmi indicase clar să nu care cumva să fac conversație cu el. Salinger se lega de câte vreun lucru mărunt spus de mine și intuia ceva mult mai vast despre felul meu de a fi, ceea ce m-a șocat cu adevărat. El, unul dintre cei mai celebri scriitori din lume, era dornic să discute cu mine despre viața mea. Acestea erau genul de momente în care mă simțeam mai apropiată de el.
De exemplu?
De exemplu, un moment important descris și în carte a fost când mi-a cerut opinia. Nici măcar șefa nu mă întrebase vreodată ce cred eu, dar el voia să afle părerea mea despre o editură mică la care urma să-și publice noua carte. M-a întrebat dacă știu acea editură, ce părere am despre ea (încă mai există pe piață). I-am spus că eu cunosc editura, deoarece publică, în principal, poezie, iar eu citesc unii poeți apăruți la ei. Salinger s-a mirat că citeam poezie și m-a întrebat și dacă scriu și eu poezii. Într-un fel, intuise că scriam. Știți, foarte puțini oameni citesc poezie în SUA, iar cei mai mulți dintre ei scriu poezie, la rândul lor. I-am confirmat. El considera că oricine este interesat de poezie la modul serios trebuie să citească poeți. Editura respectivă era respectată, dar nu ultra celebră. Trebuie să fii foarte pasionat de poezie contemporană să le citești publicațiile. Salinger era foarte entuziasmat să afle asta. Voia să vorbească cu mine despre poezie și literatură de fiecare dată, mă ținea la telefon. Erau foarte plăcute acele momente cu el, mă întreba ce cred eu, apoi deducea câte ceva despre mine din răspunsul meu. Dacă eu aș spune că citesc de la editura pentru poeți, presupun că o persoană obișnuită m-ar întreba ce poeți sunt publicați acolo, nu despre mine. Salinger era bine-cunoscut drept narcisist, preocupat doar de el însuși, dezinteresat sau indiferent la lumea din jur, însă eu l-am descoperit ca fiind chiar contrariul, era sincer interesat de oameni. Îi păsa cu adevărat de șefa mea. Voia mereu să afle ce se mai întâmplă cu ea, a observat când a început să lipsească de la birou. Ea lucra de multă vreme acolo, iar când eu am început să-i spun lui Salinger că șefa e fie într-o ședință, fie plecată la prânz, el și-a dat seama că ea nu e niciodată disponibilă. Nu a luat-o personal („Oare de ce nu vrea să vorbească cu mine?“), ci se întreba ce se petrece, dacă s-a întâmplat ceva rău. Mi s-a părut o persoană foarte amabilă, caldă și păsătoare.
De ce ați ales să le răspundeți admiratorilor lui într-un stil mai mult decât formal și protocolar?
Tot pentru cei care nu au citit cartea: la agenție primeam săptămânal sute de scrisori și aveam sarcina să le răspund potrivit unui șablon. Mi s-a precizat explicit să nu intru în discuții personale cu admiratorii scriitorului, dintr-un motiv precis. În anii 1960, Salinger primise amenințări cu moartea și tot felul de mesaje înfricoșătoare de la cititori, situație care a mai continuat câteva decenii. Ideea era că nu știi care era vreo persoană instabilă emoțional; toți acei admiratori erau foarte pasionați de Salinger și nu trebuia să pătrund pe un tărâm personal cu ei. Unele scrisori erau ceva ce nu-mi fusese dat să citesc până atunci. Eu îmi închipuiam că un admirator ar scrie ceva de genul „Dragă scriitor, vă admir opera, sunt un admirator înfocat. Îmi puteți da un autograf pe acest exemplar sau pe o fotografie cu dvs.?“ Or, acelea erau niște scrisori foarte elaborate, aproape ca niște nuvele. Multe erau scrise în stilul lui Holden Caulfield. Multe erau redactate în stilul literar al lui Salinger – admiratorii îi imitau stilul scriitoricesc. Foarte multe scrisori erau într-un stil deosebit de personal, intim, asemenea unei confesiuni. Multe scrisori descriau situații extrem de dificile de viață și de moarte: copii care muriseră, experiențe de război sau de lipsuri atroce, gânduri de singurătate extremă sau de suicid. Toate păreau să exprime faptul că romanul lui Salinger era singura operă culturală, iar personajele lui erau singurele cunoscute de cititori care să li se pară autentice, care să-i facă să se simtă ca și cum n-ar fi ei complet ciudați sau dezaxați. Opera lui Salinger le mergea drept la inimă. Mi s-a părut greu să le trimit un răspuns prefabricat multora dintre acești oameni. Erau extrem de mulți care ne scriau, să zicem vreo 300 de scrisori pe săptămână. La vreo 270 le puteam trimite un răspuns formal fără să mă doară sufletul. Și mai rămânea un procent mai redus – deși tot însemna o mulțime de scrisori! – la care mi-era greu să nu răspund elaborat. Puneam acele scrisori și le țineam cu lunile, cu gândul să le răspund frumos mai târziu. Mă gândeam că, dacă aștept puțin, o să-mi dea ghes să le răspund și acestora ca majorității, apoi îmi dădeam seama că nu le pot trimite o scrisoare standard. Am început, ca un experiment, să modific răspunsul acela formal și m-am trezit că le scriu admiratorilor lui Salinger scrisori într-un stil foarte personal. Mi se părea o pedeapsă să le trimit un răspuns-stas. Bine, am aflat ulterior că îi pedepsisem prin simplul fapt că primiseră o scrisoare din partea mea, în loc de la Salinger personal.
Vă amintiți să-i fi răspuns vreunui admirator român al lui Salinger?
Cu siguranță am primit scrisori și din România. Nu rețin să fi expediat o scrisoare personală cuiva din România, însă cu siguranță am făcut-o. Erau numeroase scrisori din România și din țările învecinate. Se pare că opera lui Salinger produce ecou extraordinar în unele țări. Cititorii din multe țări simt afinitate față de viziunea lui asupra lumii, iar România este una dintre acele țări.
Așa este. El este, în continuare, o referință pentru mulți tineri și scriitori. Ce s-a întâmplat la întâlnirea dumneavoastră cu el?
Când l-am întâlnit personal?
Da.
Mi se spusese că n-o să calce vreodată pragul agenției. Dar a venit, cu puțin timp (vreo lună, poate chiar șase săptămâni) înainte ca eu să părăsesc agenția. Întâlnirile lui erau învăluite în mister, deoarece începuse să circule vorba că vine, oamenii își anunțau prietenii, astfel că era înconjurat de admiratori pe stradă. Poate exagerez puțin, dar intrau în agenție oameni din afară care puteau ridica mari probleme de siguranță pentru el. Eu nu știam că urma să vină. Lucram la biroul meu într-o zi, când am văzut un domn în vârstă care se apropie de sediul nostru cu pași nesiguri, de parcă nu știa unde merge. Renovasem clădirea de curând. Sediul avusese o anumită arhitectură până cu scurt timp înainte de a începe eu să lucrez acolo. Salinger nu mai trecuse de ani buni pe acolo, nu știa ce se întâmplase, așa că m-am grăbit să-l ajut. M-am gândit că era o nebunie, Salinger însuși venea să vorbească cu șefa mea. Dar, până să ajung eu la el, șefa deja mă prezenta lui, am dat mâna, i-am spus că mă bucur să-l cunosc personal, în sfârșit. Era foarte amabil. Aveam în biroul meu toate acele scrisori, în special una pe care o mai păstrez și astăzi, trimisă de ceea ce îmi închipuiam că este un adolescent din Carolina de Nord. Îi scrisese în stilul lui Holden Caulfield. Părea să aibă o cădere nervoasă dacă nu-i răspundeam personal. Suna a copil dulce, nevinovat, adorabil. Aveam teancul acela de scrisori în sertar la mine, iar cele speciale stăteau deasupra. Mă gândeam ce-ar fi dacă i-aș înmâna acele scrisori, pur și simplu sau dacă i le-aș strecura în buzunar. Își agățase pardesiul în cuier, am ezitat și nu i le-am pus, pentru că știam că ar fi urmat să fiu dată afară din agenție. Știam că ar fi însemnat trădare la adresa șefei mele și a agenției, așa că nu i-am dat scrisorile. În ecranizarea cărții, i le dau. Scenariu la care a fost foarte interesant să lucrez. De ce este J.D. Salinger atât de diferit, de singular, de neobișnuit?
De ce este opera lui atât de diferită față de a altor scriitori? Cred că sunt mai multe explicații care se întrepătrund – și, da, aveți perfectă dreptate, el este o adevărată personalitate adulată, obiect al unei astfel de fascinații și unei astfel de atașament din partea cititorilor. Din punct de vedere personal, cred că refuzul lui de a participa la mecanismul culturii tabloide și la fluxurile și obiceiurile mass-media l-au transformat în eroul oamenilor, de-a lungul anilor și din ce în ce mai mult. În ochii lor, el rezistă la strălucirea corporativă și la cultura media, nu se lasă lingușit de niciun admirator, nu-i pasă de ce crede nimeni, nu caută atenție, nici nu le dă cititorilor ce doresc. Odată cu evoluția platformelor de socializare, societatea noastră a ajuns să fie obsedată de celebrități, de expunerea vieții lor în public, astfel că alegerea lui de a fi discret l-a făcut și mai fascinant, l-a transformat într-un erou. Mi s-a spus ani la rând că tinerilor nu le pasă de Salinger, că nu reacționează la De veghe în lanul de secară, că e un roman depășit, sexist, misogin, prostesc, lipsit de importanță. Mi-au scris profesori de engleză care-mi mărturiseau că nu mai predau acel roman, pentru că nu le place sau cred că elevilor nu le va plăcea. Habar n-am dacă este adevărat. Nu pot judeca. Țin diverse discursuri prin țară, ocazii cu care constat că tendințele s-au schimbat enorm și că liceenii, studenții, tinerii sunt interesați de Salinger mai mult decât oricând. Am avut un eveniment la un colegiu, de curând, și copii dintr-o clasă foarte numeroasă veneau să-mi spună care e cartea lor preferată. Credeți-mă, mulți dintre ei au spus că este De veghe în lanul de secară. Cert este că 90% dintre ei îl adorau pe Salinger. Interesant. Am impresia că opera lui este preferată acum de o nouă generație tocmai datorită poveștii lui personale. Desigur, cealaltă componentă a popularității lui distincte este însăși opera lui. Din punctul meu de vedere, opera lui Salinger poate fi încadrată în două categorii. Avem De veghe în lanul de secară și, apoi, toate celelalte scrieri ale lui. Pentru că acel roman este scris într-un stil diferit față de nuvele și povestiri. Are un narator bombastic, la persoana I. Există și excepții, însă majoritatea povestirilor sale sunt mai discrete, exprimate într-un stil mai distant de naratori la persoana a III-a. Devin tot mai baroce, cu timpul, însă povestirile de la începuturile carierei lui te cufundă în imaginație, pe când, în De veghe…, cititorul este alături de narator clipă de clipă. Sunt cititori care se declară admiratorii celor Nouă povestiri, alții ai lui Franny și Zooey, alții preferă De veghe…, iar altora le place tot ce a scris el. Eu cred că De veghe în lanul de secară diferă stilistic față de alte opere.
Nu ține și de modă, de o anumită modă?
Nu cred. Îmi place să mă gândesc din perspectivă istorică. La momentul la care a fost publicat romanul De veghe în lanul de secară, în Statele Unite, cărțile aflate în topul vânzărilor, cele care constituiau un adevărat univers literar, erau destul de conservatoare, încă influențate de scriitorii din epoca victoriană și din cea edwardiană, precum Henry James, Edith Wharton. Aproape totul era scris la persoana a III-a, de la distanță, cu multe pasaje descriptive. Mulți dintre scriitorii populari la vremea aceea sunt considerați învechiți, precum C.P. Snow, Catherine Anne Porter – marii scriitori și marile cărți din perioada aceea. Îi cunosc bine, deoarece părinții mei erau destul de înaintați în vârstă când am venit eu pe lume, deci am moștenit multe cărți din anii 1950. Când a fost publicat De veghe în lanul de secară, a fost ceva revoluționar. A fost ceva fără precedent. Nu era deloc scris în stilul fluxului conștiinței. Era un narator la persoana I care punea autoritatea la îndoială într-un mod foarte profund, foarte revoltat – un stil care avea să devină normă, în Statele Unite, în anii 1960, dar nu la începutul anilor 1950. Gândiți-vă că ne aflam după al Doilea Război Mondial, totul era conservator, era epoca lui Eisenhower, toată lumea respecta regulile și se bucura de ce are, toți se declarau fericiți. Acela era contextul și de aceea a avut un asemenea impact romanul lui Salinger. Și chiar dacă nu trata acest subiect, atmosfera și stilul romanului exprimau intens furia și confuzia oamenilor în legătură cu al Doilea Război Mondial, cu Holocaustul, cu distrugerile din Europa. Și întreg acel sindrom al stresului posttraumatic, deși încă nu primise această denumire, pe care îl resimțeau soldații. Romanul îl exprimă, poartă în toate acele pagini multă din furia resimțită de Salinger pe front. La ora actuală și de-a lungul anilor, acea furie și confuzie, lipsa de încredere în autorități; sentimentul acela de iubire intensă față de frați ori semeni care nu știu ce să facă; acea dorință puternică de conectare – toate sunt cât se poate de actuale, poate mai prezente în societate decât atunci, de aceea cred că această carte va face mereu ecou în conștiința cititorilor. Tocmai asta l-a pus la un nivel distinct la momentul publicării. A urmat o perioadă când lumea l-a considerat perimat, un soi de dinozaur, însă acum – și de fapt, de câțiva ani buni – revine interesul față de stilul lui. Multe cărți devenite foarte populare în Statele Unite se înscriu, indubitabil, în tradiția lui Salinger, ca ton și stil literar, dar și ca narațiune care se întinde pe o perioadă scurtă și care exprimă furia și confuzia față de ce se petrece în lume, ceea ce cred că simte toată lumea la ora actuală. Pare că se apropie sfârșitul lumii, la fel cum se întâmpla cu Salinger în 1950.
Este cartea dumneavoastră Anul meu cu Salinger un fel de oglindă?
O oglindire a vieții mele?
Da.
Surprinzător, adevărul este că nu este o reflectare a vieții mele. Înainte să scriu Anul meu cu Salinger, nu prea citisem memorii, pentru că nu mă interesau. Citeam și eu, ca toată lumea, ficțiune, non-ficțiune narativă ca jurnalismul serios. Am crezut că memoriile reprezintă o oglindă, aproape ca un jurnal, înainte de a scrie cartea. În anul care a urmat semnării contractului, când mi-era greu să scriu, mi-am propus să înțeleg cum ar putea arăta niște memorii, ce posibilități erau. Am descoperit, întâi de toate, că există numeroase memorii prost scrise, iar acelea sunt, într-adevăr, asemenea unei oglinzi: s-a întâmplat asta, și asta, și asta. În memoriile prost scrise, singurul personal real este naratorul. Persoana vede memoriile ca pe o autobiografie. În memoriile de calitate, naratorii sunt ca un obiectiv prin care vezi lumea. Ajungi să cunoști naratorul nu uitându-te insistent la el, cel care declară „Uite cine sunt eu, uite cum m-am simțit“, ci prin felul în care îți arată, îți descrie oamenii din jur și în care încearcă să înțeleagă lumea. În cele mai bine scrise memorii, există ceva ca un arc în construcția personajului, o poveste ca într-un roman. Am înțeles acest lucru și, după un an de documentare în privința memoriilor, am știut cum trebuie să arate, cât să fie asemenea unui roman. Mi-am dat seama că în multe memorii s-a pus problema ce anume trebuie eliminat din cele petrecute în realitate. Ai, într-adevăr, un arc sau un fir narativ; ești constrâns să elimini mult, dar mi-am dat seama și că trebuie să nu minți. Totul trebuie să fie adevărat, doar că uneori trebuie să scoți personaje. Și eu a trebuit să renunț la o mulțime de personaje, pentru că nu puteam descrie 25 de personaje care lucrau în birou cu mine. Am un milion de prieteni, însă a trebuit să-i scot din poveste pe majoritatea. „O vreau pe Susan. Rămâne și Lisa…“. Trebuia să-i prezint cititorului doar câțiva prieteni importanți, sub forma unor personaje condensate. Așadar, memoriile nu sunt o oglindă. Ce aș vrea să înțeleagă cititorii despre memorii este că reprezintă o formă de artă, la fel ca romanul. Nu sunt o reprezen tare mimetică a personalității tale și a evenimentelor care s-au petrecut, ci sunt ca o sculptare personală a unei opere de artă în jurul a ceea ce s-a petrecut în realitate.
Salinger era un prieten bun sau unul dificil? Ar fi el un prieten bun ori unul dificil în zilele noastre?
Pentru mine?
Pentru oricine. Pentru mine, pentru dumneavoastră, pentru alții…
Scuze, vreau să lămuresc. Întrebați dacă este un prieten bun sau unul dificil sau vă gândiți la ambele variante în același timp?
Precizez: Salinger este un prieten bun sau, dimpotrivă, unul dificil pentru cititorii de astăzi. Opera lui este un tovarăș sau un aliat pentru citi tori în lumea în care trăim? Desigur: și pentru mine, și pentru dumneavoastră? Acesta este sensul întrebării mele.
Da. Cred că este un prieten bun pentru zilele noastre. Cred că poveștile lui redau într-un mod mult mai subtil o mare parte din dezacordul cognitiv și din confuzia față de traiul în lumea globalizată în care ne aflăm, la fel ca furia și confuzia lui în privința Holocaustului și a războiului. Cred că oamenii de pretutindeni au simțit aceeași furie și confuzie în legătură cu nuanțe ușor diferite, deși, practic, reprezintă aceeași tematică. Cred cu tărie că opera lui Salinger este un aliat bun pentru vremurile noastre și că el, ca individ, are multe să ne învețe despre ce înseamnă să fii om și despre cum să-ți trăiești viața. Chiar dacă nu ești de acord cu el, chiar dacă ești genul de om prezent pe Twitter și pe Instagram 24/24, e important să te gândești: cine e omul acesta care respingea întreg acel circ mediatic la vremea lui, căruia nu-i păsa că ziariștii voiau să-i ia interviu ori dacă reușește sau nu să vândă multe exemplare, pentru că așa voia să-și trăiască viața, în mod discret.
Întrebarea ascunsă (și ultima): lumea actuală este pe potriva lui J.D. Salinger? E o lume în care s-ar fi simțit (sau nu) confortabil?
Adică dacă lui i-ar fi greu să trăiască în lumea noastră, dacă el ar fi un tânăr din zilele noastre? Cu siguranță ar avea mult de furcă, având în vedere cum arată societatea actuală. Pe de altă parte, putem să ne întrebăm din nou dacă opera lui are relevanță pentru oamenii din vremurile noastre. Cred că da. Categoric are.
