Javier Prieto de Paula, născut la Salamanca în 1980, este profesor la Drept şi avocat al Baroului din Barcelona. Între anii 2005 şi 2017 a lucrat pentru prestigioasa firmă de avocatură Garrigues din oraşul Alicante, apoi a înfiinţat-o pe a sa (FILS), fiind recunoscut în breaslă de către publicaţia „Best Lawyers“ (2018) şi distins cu Premiul Juridic Internaţional ISDE-FIA (2010). El fin del mundo (Sfârşitul lumii) este prima sa incursiune în proza de ficţiune. Se constituie într-un şirag de nouă povestiri de factură diversă, unele ancorate în prezentul narativ, altele readucând în actualitate fapte, personaje şi locuri din trecutul ariei de influenţă a celor trei oraşe care i-au marcat vârstele şi constantele vitale. Titlul nu se referă la un cataclism cosmic, nici la vreo tragedie domestică cu reverberări interplanetare, ci la micile apocalipse cotidiene, banale, dar care schimbă realitatea celor direct implicaţi în cursul evenimentelor. Oferim traducerea povestirii El laberinto de Creta (Labirintul din Creta). El laberinto de Creta în lectura autorului se poate asculta pe: https://www.cuentacuarentenas.es/index.phpel-laberinto-de-creta.
Să fii miop și să ajungi la zece dioptrii este cât se poate de jenant. Dacă ești cochet, vei abandona ochelarii cu lentile superlative în spatele cărora ochii ți se ghemuiesc minusculi, de parcă s-ar teme de lume, și te vei supune docil dictaturii lentilelor de contact, care ascund defectul, însă nu afectează durata de folosire de către cel care recurge la ele.
Eram atât de convins de neșansa mea, încât m-am aventurat și am cerut programare la Institutul de Microchirurgie Oculară din Barcelona spre a cântări opțiunea de a mă opera odată pentru totdeauna. La data cu pricina, am comandat un taxi care m-a lăsat chiar la intrarea în clinica de oftalmologie. Era o clădire în stil avangardist care, înfășurată în ceața dimineții de decembrie, părea o navă de pe planeta Pluto, care aterizase brusc la poalele șoselei înspre Aigües. Odată ajuns acolo, m-am adâncit în fălcile bestiei, cu gândul că, dacă tot urma să mi se scormonească prin cornee, cu cât erau mai puțin pământești mâinile care îndeplineau sarcina, cu atât mai bine. După vreo douăzeci de minute într-una din multele săli de așteptare, au început probele pentru a determina dacă sărmanii mei ochi puteau să aspire la o existență pe cont propriu.
Scoateți-vă lentilele, vă rog. Vrem să vă măsurăm dioptriile cu exactitate – spuse amabil un asistent medical care mă condusese într-o cămăruță unde mirosea intens a curat.
Odată sfârșit demersul administrativ și deposedat de cârjele mele transparente, întorcându-mă din nou în prima sală, am regretat profund că nu-mi luasem ochelarii cu mine pentru a-mi ușura așteptarea dintre probe. Așa încât nu-mi rămânea altă alegere decât să rămân ca o stană de piatră și să nu ating din greșeală vreun buton al canapelei rabatabile unde ședeam, ca nu cumva să catapultez nava spațială înapoi pe planeta Pluto, sau, în cel mai fericit caz, ca nu cumva să dau de bucluc. Și tot chibzuind eu așa, apăru cineva și-mi indică cu voce de femeie că trebuie să merg la cabinetul numărul nouă unde sunt așteptat pentru un control de cornee. Păi că și pot să merg de capul meu, am bombănit, presupunând că proprietara vocii nu avea de gând să mă însoțească până acolo. Am ieșit pe coridor cu mare grijă, dar acolo m-a luat în stăpânire haosul: niște trupuri informe alergau de colo-colo, altele formau ciorchini care vorbeau în gura mare, deodată trecea o targă la Urgență, picături pentru pacientul de la cinci auzeam în urmă, iar în față, un spațiu diafan care părea intersecția altor multor drumuri care cine știe unde duceau. M-am apropiat de guralivi și, cu privirea în ceață i-am întrebat unde este cabinetul numărul nouă.
Păi acolo, unde scrie „cabinetul numărul nouă“ sub grinda aia – mi-a răspuns unul dintre ei, simțindu-se parcă neimportant fiindcă trebuia să dea un răspuns atât de evident.
Am tot rătăcit pe acolo, încercând să-mi ascund neliniștea în privirea pierdută și știind că pot să stârnesc disprețul celor care mă priveau. După câteva minute, am cedat în fața singurei posibilități de a ajunge la destinație: oprirea în fața fiecărei uși, asumându-mi riscul ca patetica mea odisee să poată fi intuită de oricare dintre cei care treceau pe acolo. După câteva încercări eșuate, o femeie mi-a pronunțat numele mic în timp ce-mi deschidea ușa în nas, ceea ce mi-a produs o plăcere invers proporțională cu numărul de dăți în care mi se închisese ușa, tot în nas. Mi-a spus că este doctorița mea și m-a poftit să intru, atingându-mi cotul pe furiș pentru a mă ghida, așa, ca din întâmplare, până la o altă canapea, la fel ca anterioara. M-a întrebat cum mă simt în dimineața aceea.
Totul e în regulă, dacă facem abstracție de greutățile pe care le întâmpină o persoană cu o infirmitate în căutarea cabinetului numărul nouă, i-am răspuns cu acel zâmbet din colțul gurii, care își face apariția atunci când îmi regăsesc pacea după o mare neliniște, pace la care a contribuit, firește, naturalețea cu care doctorița părea să nu se sinchisească de suferința mea și care mi-a trezit dorința de a-i împărtăși toate năpastele mele. Acum nu mai am decât grija dibuirii unei ieșiri din labirint: mi se pare că arhitectul celui din Creta a fost mai puțin răutăcios.
Ea a fost amuzată de critica mea amabilă și a intrat în joc.
O, îmi pare rău că nu te-a ajutat nimeni: probabil că e un obicei al casei să lași oamenii să aștepte pe la uși, nu se mai simte nimeni cu musca pe căciulă – a răspuns șăgalnic dându-mi de înțeles că puteam să fiu mai subtil atunci când mi-a deschis ușa. Adevărul e că această clădire este întortocheată, dar poți fi liniștit: nu sunt minotauri pe aici, cu excepția doamnei Dolors, femeia de serviciu de pe etaj care, în cel mai rău caz, se răstește la cei care-i lasă urme pe pardoseala lustruită.
Am ghicit-o cu părul blond, strâns, cu pielea albă și o siluetă enigmatică care te îmbia la concretizări ulterioare. Mi-a cerut datele personale și a remarcat faptul că eram născuți în același an, precizând însă, ce-i drept, că eu eram cu câteva luni mai mare. Mi-am dat seama că surâdea. Mi-a cerut adresa, iar eu, mai în glumă mai în serios i-am spus să mă anunțe din timp ca să apuc s-o trimit pe mama la o partidă de cărți cu prietenele. Ea a plusat fără șovăire, zicându-mi să nu-mi fac vise fiindcă înainte de a pune piciorul în casa unui bărbat, mai întâi trebuie să bea trei cafele cu el pe teren neutru, iar dacă respectivul locuiește cu maică-sa, cel puțin cinci sau șase. Nu mai aveam nicio îndoială că surâsul ei devenise neîntrerupt de-acum.
A trebuit să-mi fixez capul într-o mașinărie, cu bărbia sprijinită într-un fel de mulaj și cu fruntea prinsă în două chingi de piele, poziție dintre cele mai bizare care s-au pomenit vreodată. Ea s-a așezat exact în fața mea, de cealaltă parte a mecanismului, atât de aproape, încât genunchii ni s-au ciocnit. Am așteptat ca ea să se dea prima înapoi, dar nu am intimidat-o deloc cu provocarea mea psihologică, așa că amândoi am validat atingerea. Imediat după aceea, mi-a corectat cu grijă poziția capului și am simțit pe tâmple niște mâini reci care cu siguranță înregistraseră cum îmi creștea pulsul. Îmi orienta privirea cu lanterna, într-o parte, în alta, în sus, în jos, și în sfârșit cu ambii ochi spre vârful nasului, amuzându-se pe seama căderii mele în capcana de a-i oferi o privire crucișă. Simțeam în obraz respirația ademenitoare a cuvintelor ei până ce tăcu, concentrată spre un punct fix din ochiul meu stâng. În acel moment mi-am dorit să o sărut și m-am văzut renunțând la regula (altfel urmată îndeaproape până atunci) de a curta fără grabă. M-am văzut aruncându-mă în brațele ei cu ochii închiși strâns și buzele țuguiate. Desigur că cele două chingi de piele îmi frânau frenezia.
Șederea mea în acel loc luase sfârșit, iar gândurile nu se materializaseră în acțiuni. M-a anunțat că-mi pot pune din nou lentilele de contact. Cu forțele împuținate, am reușit să-i spun că, în sfârșit, aveam să văd culoarea ochilor ei, după ce ea îi examinase mult și bine pe ai mei. Când eram pe punctul de a cunoaște rezultatul halucinațiilor mele de miop, m-a pătruns o neliniște care m-a paralizat timp de câteva secunde, căci nu știam dacă vreau s-o văd clar și deci să-mi joc cărțile, adică nebunescul amor la dublu sau nimic. Când m-am hotărât să risc, ea îmi eliminase deja opțiunea de a compara realitatea și visul, ieșind pe ușă, nu înainte de a-mi împărtăși din mers și cu spatele la mine, că toată lumea e de părere că are niște ochi foarte frumoși.
Ceea ce a urmat este neinteresant: careva o atenționase pe doamna Dolors că trebuie să curețe cabinetul în care eu încă îmi puneam pardesiul, iar ea avansa netezind teritoriul, ținând mopul ca pe o armă.
În ce mă privește, nu mai sunt așa de sigur că vreau să mă operez; am luat însă obiceiul de a trece pe la centrul oftalmologic pentru ca să-mi vadă cineva din când în când corneea.
Prezentare și traducere de Cătălina Iliescu