Precum am văzut, în romanul cu acest titlu, Helmuth Holk, baron german căsătorit de mulți ani cu demna, fidela Christine, are obligații de curtean la Copenhaga. Fiind în misiune în Danemarca înainte de Crăciun, el petrece un început de noapte într-un castel cu Ebba, o tânără întâlnită la Curte. Castelul ia foc și Helmuth îi salvează viața Ebbei. În trenul care îi conduce, separat, spre Copenhaga, el se hotărăște să-și părăsească soția și să rămână cu amoroasa Ebba, convins că ea ar fi cu totul de acord.
Cum însă Ebba, tulburată, bolnavă după primejdia prin care a trecut, nu poate primi pe nimeni, Helmuth se întoarce acasă, în regiunea Holstein. În salon, lângă pomul pregătit pentru Crăciun, Christine îl privește, știe exact ce Helmuth simte și, pentru că el ezită, îi amintește că ceea ce îi aparține ei nu poate fi decât al ei. „Vreau un bărbat cu totul al meu, o inimă cu totul a mea. Nu pot să fiu o soție vara în timp ce alte femei joacă rând pe rând rolul soției iarna.“ Și conclude: „Spune drept, ai venit să vorbim despre despărțire.“ Tonul ei ritos îl exasperează pe Helmuth. Umbrele de regret dispar. Helmuth își anunță soția că, sătul de ograda sufocantă a vieții lor, vrea o lume luminoasă, armonioasă, unde, adaugă el, ciripesc privighetorile. Raiul pe pământ, privighetorile? se răstește Christine. În curând vor amuți și nu vei mai auzi decât o singură pasăre, din ce în ce mai amară. Rămas bun. Să nu-ți fie pedeapsa prea grea.
La Copenhaga, Ebba, care acum se simte mai bine, îl primește pe Helmuth și își exprimă politicos speranța că el a petrecut un Crăciun fericit lângă soția lui, despre care ea a auzit atâtea lucruri bune. Surprins, Helmuth vrea să știe de ce Elba e atât de distantă, ea care îl făcuse să simtă că e îndrăgostită de el. Cu un aer plictisit, Ebba îl pune la punct. Pe tine, Helmuth, natura te-a făcut un soț bun, dar în domeniile vecine, nu prea știi cum să te descurci. În amor, continuă ea, clipa contează și sigur că ne face plăcere, dar dacă cineva încearcă să-i eternizeze efectul sau, datorită ei, să formuleze pretenții, să considere că această clipă i-a dat dreptul la căsătorie, persoana în cauză, departe de a fi un erou al amorului, e un biet Don Quijote. Când Helmuth o acuză că pentru ea totul a fost un joc, o farsă, Ebba îi răspunde că de fapt el încearcă să ia în serios lucruri care ar fi trebuit să fie luate ușor.
Rănit, umilit, Helmuth va face o lungă călătorie prin lume și se va stabili pentru un timp la Londra, unde va afla că Ebba tocmai s-a căsătorit cu un Lord englez extraordinar de bogat. Prietenii de acasă încearcă să-l reîmpace cu Christine, care acceptă. Ceremonia reînnoirii jurămintelor de cununie are loc în plină vară, în biserica unde cei doi s-au căsătorit cu mulți ani în urmă. Toți cei prezenți sunt profund mișcați, dar parcă nimeni nu crede într-adevăr în această împăcare. Un timp, cei doi trăiesc liniștiți, dar fără bucurie. Oricât de prietenoasă Christine s-ar arăta, ea nu mai poate avea încredere în Helmuth. La o mică petrecere la ei acasă, o amică a fiicei lor cântă un lied în care personajul feminin, seara, se gândește la zilele trăite demult. Ai vrea să se reîntoarcă? o întreabă un prieten. Poate unele dintre ele, răspunde ea, dar
Cele mai dragi zile,
Nu doresc să se reîntoarcă.
După plecarea oaspeților, Christine repetă singură aceste două versuri.
În ultimul capitol al romanului, o săptămână mai târziu, are loc, în tăcere, înmormântarea Christinei. Ea plecase înotând de pe plaja de lângă castel și trupul ei fusese adus înapoi de valuri.
*
Ca și nuvela lui Henry James Fiara din junglă, romanul lui Theodor Fontane ne invită să medităm la drama neatenției, a neputinței celor prea plini de sine să-i înțeleagă pe cei din preajma lor. Calm, obsedat de propriul lui destin (imaginar), John Marcher nu-și dădea seama că May Bartram, lângă el, clipă după clipă, i s-ar fi dat lui și numai lui. Helmuth Holk, vanitos, impulsiv, irascibil, decide brusc să-și schimbe drumul vieții după câteva ore de aventuri neașteptate, fără să înțeleagă nici că juna Ebba, în brațele lui o seară, era departe de a-l iubi pe veci, nici că pentru Christine, soția lui de ani de zile, încrederea în cel de lângă ea era atât de esențială încât, așa cum ne amintește titlul romanului, rana provocată de purtarea lui nu s-ar fi putut vreodată vindeca.