Prozator din generația marilor scriitori americani postbelici (John Williams, Kurt Vonnegut, Thomas Pynchon, Philip Roth), Donald Richard DeLillo (n.1936) e deja tradus și la noi cu câteva romane: Omul căzător, Punctul Omega, Mao II, Arta corpului. Violențele politice, condiția ambiguă a scriitorului și a artistului, teroriști și atentate, servicii secrete și evadări intelectuale – iată câteva dintre temele lui Don DeLillo, tratate de fiecare dată astfel încât satira post-modernă să sublinieze, de fapt, un reper clasic: fragilitatea umană în fața malaxorului crud al istoriei. White Noise (1985) continuă bornele imaginarului marca DeLillo, doar că „realismul“ urban al anilor ’80 e proiectat într-un fel de proză S.F. la limita distopiei, cu evidente elemente de thriller. Nu că proza americană postbelică ar fi dus lipsă de asemenea mixturi narative, greu de încadrat într-un gen și greu de calibrat cu precizie la surse și influențe (îl amintesc aici doar pe Paul Auster, între alții).
Zgomotul alb e, din multe puncte de vedere, un roman „de campus“ și totodată o cronică a vieții domestice americane de la mijlocul anilor ’80, deși un timp anume nu e deloc precizat, se poate intui doar din decoruri, evenimente și obiecte. Există computere (nu știm, însă, cât de performante, probabil într-o etapă de pionierat a lor, asta dacă nu cumva naratorul a vrut „să piște“ un pic viitorul tehnologic al anilor 1990), există uși automate și reclame radio-tv omniprezente, apar obsesia alimentelor sănătoase sau măcar corect marcate pe etichete, cea a vieții sănătoase, a parenting-ului, a cumpărăturilor consistente de pe rafturi, a selectării gunoiului și a stimulativelor psihice și neuronale. Eroul romanului e Jack Gladney, profesor universitar în Blacksmith, la College-on-the-Hill, unde predă cursuri despre Hitler și nazism, specialitatea lui absolută. Căsătorit cu Babette, ea însăși un fel de influencer ținând lecții private despre viață și bun gust, Gladney are grijă de cei patru copii ai familiei (unii proveniți din căsătoriile anterioare ale ambilor soți) și se străduiește (fără prea mare succes) să învețe germana de la un prieten, căci știe că nu te poți legitima până la capăt drept specialist în Hitler fără așa ceva. Un eveniment neobișnuit tulbură viața pașnică a orășelului de provincie, pitit între dealuri și păduri, cu marketuri bine aprovizionate, autorități competente, locuri de jogging, cămine studențești, parcuri și căsuțe cochete. Un nor toxic alb, ciudat, se ridică pe cer, la un moment dat, rezultat al unui accident feroviar cu vagoane cisternă, o ceață misterioasă care produce manifestări stranii printre oameni: iritații ale căilor respiratorii, senzații de déjà-vu și stări de contemplație catatonică (cei afectați capătă obiceiul să privească îngândurați pe geam, departe), episoade de clarviziune, tulburări de memorie și ingerări ale unor substanțe necunoscute care, odată intrate prin aer în organism, trimit cel mai probabil la moarte într-un timp nedeterminat. Din ziua accidentului, orășelul deasupra căruia persistă norul intră în trepidațiile unei apocalipse iminente: se moare subit, zboară mereu elicoptere care supraveghează și avertizează, se aprind proiectoare care scrutează cerul, se fac exerciții dese de alarmare și prevenire, echipele de pompieri și polițiști ies pe străzi îmbrăcați în costume de protecție specială, oamenii sunt sfătuiți să stea mai mult în case, să-și facă investigații medicale și să evite zonele unde concentrația toxică i-ar putea afecta puternic. Atunci când lucrurile încep să scape de sub control, survine chiar și o evacuare a locuitorilor în locuri mai sigure, unde sunt găzduiți de imense săli de sport, dotate cu tot ce trebuie pentru un trai temporar în comun.
Privite de naratorul-personaj prin rutina propriei familii (Gladney e cel care povestește), întâmplările iau treptat turnura unei drame existențiale generate de descoperirea unei teribile frici de moarte. Ambii soți la început o ignoră, o reprimă (toți vor muri, toți oamenii mari din istorie au avut-o, aproape nimeni nu s-a-ngrijorat de asta niciodată) și o justifică (doar oamenii needucați se tem de moarte, susține Babette), dar mai apoi, când frica se instalează definitiv și-i face să se-ntrebe mereu cine va muri primul și cine va avea grijă de copii, o administrează diferit. Descoperind la analize că a fost infectat de norul toxic, Gladney se refugiază în studiu (limba germană i se pare, prin dificultatea ei, numai bună de panaceu intelectual), în discuții interminabile cu amicii și copiii și-n în viața de la universitate (organizează o conferință internațională pe tema „Hitler“). Soția, în schimb, alege să urmeze în secret o terapie experimentală cu pilule dintr-o substanță neomologată, Dylar, prin care un șarlatan de origine asiatică încearcă, într-o clinică bine camuflată, să inhibe neuronal frica de moarte în rândul pacienților amatori să participe. Totul se complică atunci când soțul împreună cu una dintre fete descoperă tubul cu pilule ascuns în toaletă și își confruntă soția, obligând-o să-i povestească despre terapie. Șocul său e amplificat și de mărturisirea aventurii extraconjugale pe care pretinsul medic o are cu Babette, ca un fel de completare a tratamentului cu stimulentul despre care nici măcar specialiștii chimiști cei mai buni nu pot spune ce e sau ce efecte poate avea. Ce are acum de rezolvat profesorul Gladney? Eliminarea unui adversar erotic care-i distruge familia și tihna cotidiană? Extragerea soției din experimentul periculos și anunțarea autorităților? Încercarea de a intra și el în joc, testând pilulele și adormind temerile? „Zgomotul alb“ și cețos al morții capătă proporții și se ramifică, ajungând să stăpânească nu doar cerul din Blacksmith, ca un nor întins, misterios și necunoscut, ci și sufletele oamenilor obișnuiți care, prizonieri ai fericirii urbane de fiecare zi, nu și-au pus acut niciodată problema propriului sfârșit.
Printr-o poveste de viață americană aparent obișnuită, cu o narațiune confesivă convențională, romanul lui Don DeLilllo ne reamintește de precaritatea vieții umane, criticând subtil societatea consumeristă și meschină. Dincolo de această parabolă post-modernă a răului ascuns bine în pliurile realității și a fricii de moarte pe care acesta o întreține (e una dintre angoasele omului modern, urbanizat și civilizat, până la urmă, nu?), cartea subliniază din nou vizionarismul simptomatic al literaturii. Nu de mult am trecut cu toții printr-o pandemie care a secerat vieți și ne-a făcut să ne reevaluăm prioritățile. Ea a fost pentru toți oamenii un fel de „zgomot alb“, un teribil fenomen tăcut și fatal, pe care, iată!, DeLillo l-a intuit ficțional cu mult înainte, cu manifestări frapant de similare. L-am depășit, dar nimeni nu garantează că nu-l vom reitera, sub alte și alte forme. Prozatori mari ca DeLillo au mereu grijă să ni-l pună în față, în forme provocatoare și perfect asimilabile estetic.