Liniile de forță în jurul cărora se structurează spațiul fictiv din noul roman al lui Gabriel Chifu, Marea carte a uitării. Cronică, de autor întocmită, a unor întâmplări aproape reale petrecute într-un oraș aproape imaginar (Editura Cartea Românească, 2022), sunt trasate cu o mână sigură, din același interes manifestat de romancier față momentele cele mai tensionate ale istoriei și ale impactului ei asupra sorții oamenilor. Dinamica evoluției modelelor umane care se definesc prin calitatea prezenței lor în istorie este urmărită de autor în cadrul propice al unei realități date. Și situațiile cu care se confruntă personajele sunt cât se poate de reale, ele justificând subtitlul cărții, dar și precizarea autorului din pagina de gardă: „N-am descris ce s-a petrecut, am descris ce mi-am imaginat că s-a petrecut“. Este motivul pentru care prima preocupare a lui Gabriel Chifu este de a fixa starea, „timpul probabil“ și semnificația faptelor în ordinea succesiunii lor istorice. Punerea față în față a crudelor întâmplări din viața cotidiană cu litera manualului de morală, diferită de aceea a principiilor eticii și echității socialiste, definește de-a lungul romanului atât relația individului cu socialul, cât și raporturile pe care le stabilește cu sinele.
Conflictele iscate între personaje în disputa lor pentru supraviețuirea decentă sub dictatură generează și procese de conștiință, ceea ce impune romancierului necesitatea hibridării instinctului de conservare cu biografia și cu aspirațiile celor victimizați. Astfel, romanul Marea carte a uitării se constituie într-o profundă reflecție asupra confruntărilor tensionate dintre politic și moral sau sentimental, dintre putere și vulnerabilitate sau dintre adevăr și minciună. Vizând o frescă istorică și politico-ideologică, dar nu zugrăvită în tușe groase, prozatorul creionează conturul evenimențial, moral și psihologic al unei convulsionate jumătăți de veac românesc. Totul este realizat prin intermediul unor piste narative ingenios construite și al unor personaje credibile, pe fața cărora se încrustează din ce în ce mai profund cutele de expresie ale timpului istoric.
Romancierul urmărește în „saga“ sa necazurile și dramele a două generații de părinți și copii petrecute în cadrul a trei familii cu câte doi copii (Stoianovici, Costea și Teodorescu), ce se confruntă cu necesitatea înțeleasă (neechivalentă cu libertatea de tip marxist) de a se plia pe o textură a obligațiilor și a relațiilor impuse de comandamentele comunismului. Prima generație este născută în primii ani de grație după Marea Unire, iar cealaltă, în anii de greață ai Marii Terori staliniste. Intervalul de timp cuprins între 1961 și 2004 este urmărit de Gabriel Chifu cu atenție – prin datări precise ale nivelelor temporale, legate de an și chiar de zi –, în fiecare etapă din viața personajelor integrate în propria evoluție și în complexul relațiilor cu celelalte.
Raporturile de forță și de atracție dintre personaje sunt configurate prin intermediul unor tipare psihologice, temperamentale și comporta mentale proeminente, romancierul propunând tipologii care să ilustreze sensul de evoluție a unui proces istoric și trăsăturile unei epoci apuse. Componentele majore ale discursului narativ sunt structurate în jurul a trei nuclee coagulante: tribulațiile erosului (îndeosebi iubirea aproape paroxistică dintre adulterinii Olimpia Stoianovici și Bazil Costea), însemnele puterii (medicul stomatolog Slobodan Stoianovici, devenit după detenție ofițer de Securitate) și crepusculul unei lumi (localitatea dunăreană Ocasum, căreia i se schimbă de către edilii idilici ai orașului de două ori numele: Eratiu Mare și Chindia Mare).
Efortul lui Gabriel Chifu de întrepătrundere a Binelui cu Răul în cadrul unei perspective dialectice asupra devenirii societății românești postbelice este canalizat spre locul de întâlnire cu istoria vitregă al celor vinovați doar pentru că s-au născut când nu ar fi trebuit. Contrapunctul acestei sorți comune și reversibile a victimei cu călăul îl întruchipează cazul medicului stomatolog cu prenumele ironic predestinat Slobodan Stoianovici. Privat de libertate în mod abuziv și închis pentru mai bine de doi ani, acesta face compromisul vieții sale de a deveni ofițer de Securitate, motivându-l față de sine prin conjunctura dramatică de a încerca să-și trateze fiica bolnavă. Prin semnarea pactului faustic, Stoianovici intră într-o nouă matcă a existenței, care îi permite accesul la mecanismele Puterii. Mulat formei propriei măști, protagonistul se mișcă într-un spațiu guvernat de conjuncturile politico-ideologice și obține succese profesionale (securistice, nu medicale), potrivit liniei drepte mereu deviaționiste a partidului. Extrem de lucid, Stoianovici joacă mereu cartea adevărului său, una singură, între celelalte cărți cu care se trișează la masa de joc a istoriei, el fiind hotărât să nu se ridice de acolo învins.
Aspirația de a trăi altfel decât impun normele fericirii obligatorii reprezintă drama, dar și salvarea personajelor, întrucât ordinea lumii lor interioare se află într-o totală dezordine, produsă de experimentul comunist. Societatea postbelică însăși devine și prin cei născuți în fosta orânduire (oameni vechi în țară nouă), care caută soluții existențiale în dorința spre altceva, ca iluzoriu punct de interferență a raționalului cu undele parazitare ale absurdului propagat de ideologie. Iubirea pentru Olimpia Stoianovici marchează momentul schimbării profilului interior al lui Bazil Costea, aducându-i acestuia senzația impurității morale și ulterior remușcarea (moartea naivului fiu Mateiaș, în tentativa de a trece fraudulos granița, este văzută ca o pedeapsă venită de Sus). După ce s-a pus capăt cu greu iubirii devastatoare cu Olimpia Stoianovici, care îi pulverizase ființa în caruselul simțurilor, profesorul de franceză afectează ani buni scrierii unui eseu.
La polul opus al animozităților dintre Bebe și Dajana Stoianovici (venită doar din partea diabolicului băiat, care își ucide, simbolic, sora în efigie) se află legătura ombilicală dintre gemenii Monica și Dan Teodorescu, care se situează dincolo de „norma“ relației masculin-feminin. Prin proiecția în entitatea ființei lui Dan, Monica este tentată de posibilitatea descoperirii propriei structuri biologice. Marcat de absența tatălui, din care își face un idol, fragilul Dan rezolvă ecuația existențială prin lăsarea în voia a ceea ce se poate numi magnetismul singurătății, opus celui al relațiilor sociale. Diferit de geamăna Monica, el experimentează izolarea și munca onestă ca pe o modalitate de a-și depăși propria condiție androgină. Pe un alt palier narativ, urmărind evoluția pictoriței Dajana Stoianovici și a poetului Mateiaș Costea, romancierul se dovedește a fi un excelent observator al mediilor intelectuale și artistice supuse dictaturii.
Credința comună că o ființă există atât timp cât se simte legată de un trecut este dezmințită la sfârșitul romanului. Amnezia precede moartea și o face suportabilă, la hotarul dintre trecut și prezent, într-o țară a nimănui, la răscruce de vânturi, unde se confruntă, în fapt, viața cu moartea. Viața este firul conducător prin labirintul morții, între cele două realități existând o corespondență secretă a genezei reciproce. Toate încercările familiei Teodorescu de a se obișnui cu dispariția capului acesteia, prizonier din propria țară în lagărele sovietice, sunt marcate de un dramatic efort recuperator al trecutului. Nu atât ființa, imaginile ori faptele acestuia sunt „reactualizate“, cât vremea absenței lui.
Strădaniile lui Stoianovici de a-l repatria pe fostul maior regal (față de care avea datorii morale din timpul scurtei întâlniri în detenție) reușesc și, pentru a crea o surpriză de proporții celor trei familii reunite (cu excepția defuncților Olimpia și Mateiaș), este organizată o petrecere al cărei punct culminant îl constituie apariția acestuia după mai bine de cinci decenii. Dacă toate ar fi decurs așa cum ne-am fi așteptat, probabil că sfârșitul ar fi fost melodramatic, asemănător efectului realizat cândva prin seria de emisiuni „Surprize, surprize“. Așa însă, Gabriel Chifu imaginează un sfârșit și mai surprinzător, după cum ne-a obișnuit din romanele anterioare. Cuprins de amnezie, Emanoil Teodorescu nu mai știe limba maternă (vorbește doar în limba internaționalismului proletar), nu recunoaște nimic și pe nimeni, dar mai semnificativ este faptul că el îi contaminează pe cei prezenți cu virusul uitării. Destinele tuturor sunt destrămate și reconfigurate la nivel parabolic, dar și în ordine cosmică, datorită imaginației nestăvilite a romancierului. La sfârșit, evenimentele se produc dincolo de voința subiectivității auctoriale, care este prinsă în vârtejul ciudatei întâmplări și dispare, cât se poate de obiectiv, odată cu personajele.
Gabriel Chifu posedă știința relatării cu vervă (mai ales prin stilul indirect liber), etalează amănunte pline de interes istoric, rămâne sibilinic atât cât este necesar, risipind un abur misterios care învăluie figurile personajelor, și punctează dramatic fiecare nod epic al impresionantei sale narațiuni. Marea carte a uitării oferă, totodată, prilej de reflecție asupra condiției romanului și a autorului său, care relevă preferința lui Gabriel Chifu pentru un scris apt să propună cititorilor modele de conștiință decise a refuza realitățile sordide impuse de dictatură și de pactul cu Istoria. Romancierul reușește să ofere o admirabilă imagine veridică a unei epoci istorice (pe care o credem revolută), dialogând însă mereu cu contemporaneitatea noastră și lansând spre viitor mesaje cu conținut moral. Dimensiunile duratei umane sunt organizate în interiorul triadei memoria trecutului-instanța prezentului-mărturia în viitor. Pentru Gabriel Chifu, cunoscuta propoziție emisă de Marx potrivit căreia ne despărțim de trecut râzând nu exprimă decât o banală și neavenită figură retorică, iar romanul de excepție Marea carte a uitării o dovedește din plin.