Ceea ce poate fi definită drept o cronică de familie, Marea carte a uitării (Cartea Românească, 2022), recentul roman al lui Gabriel Chifu, relevă, cel puțin la prima vedere, aceeași ambiție cu cea a lui Petru Dumitriu, dar fără cedările și parti pris-urile ideologice ale acestuia din urmă, de a oferi o imagine de ansamblu a unei epoci, de a-i capta mediumnic spiritul, ca Zeitgeist. Romancierul își alege ca punct de plecare o mică localitate din sud-vestul României botezată cu un nume roman, Ocasum, care evocă asfințitul, redenumită Eratiu Mare, în care putem citi invers Mare(a) Uitare. Are în vedere câteva familii care au legături între ele și le urmărește evoluția cu începere din data de 5 noiembrie 1961. Există o cronologie precisă, asemeni celei care articulează ținerea unui jurnal, uneori și cu precizarea orei, urmărirea îndeaproape a firului evenimentelor fiind secondată de o atenție minuțioasă asupra mișcării sufletești a personajelor. Există aici o fină supralicitare a memoriei, de la memoria istorică coborând până la întemeierea orașului Ocasum până la memoria istoriei personale, a istoriei de familie. Atât cu istoria cu majusculă, cât și cu istoria mică a fiecăruia dintre cei care nu au „făcut istorie“, nu s-au ridicat la demnitatea personalităților istorice, romancierul face la final tabula rasa. Familiile pe care romancierul își așează lupa aparțin lumii burgheze provinciale, dar forma mentis a adulților ține de perioada interbelică. Aceste familii includ un stomatolog, Slobodan Stoianovici cu soția sa Olimpia, fiul lor Bebe și Dajana, fiica lor care suferă de o afecțiune a inimii, Bazil Costea, profesor de franceză cu soția sa Aurelia și fiii lor, Radu adolescent în aceeași clasă cu Bebe și Matei, copil, plus doamna Teodorescu al cărui soț, Emanoil, maior în Armata Regală, este deținut politic în închisorile comuniste, fiica sa Monica care devine arhitectă și fiul ei Dan, elevi de liceu. Sunt în total 3 familii însumând 12 personaje pentru că și maiorului încarcerat i se rezervă un rol esențial, iar în jurul acestor personaje gravitează alte câteva precum securistul Balaban sau prim-secretarul județului, tovarășul Dumitrache.
Putem urmări poveștile de familie împletindu-se, crescând împreună, alcătuind o țesătură al cărui desen se schimbă mereu, dar sesizăm totodată că toate aceste trasee destinale sunt legate unele de altele într-un mod secret: Olimpia devine amanta profesorului Bazil, dentistul din deținut politic devine ofițer de Securitate, Bebe își investește resentimentul într-un război împotriva întregii lumi etc. Această temă a destinului recuperabilă din tragedia greacă devine una dintre temele romanului, loviturile de teatru sunt tot atâtea momente care dezvăluie articulațiile secrete ale unei vieți, sensul ei profund, proiectul ei. Romancierul subordonează istoria cu forțele pe care le mobilizează, cu absurdul aparent al unor mișcări acestei puteri a destinului de a-și găsi drumul, de a scurtcircuita trasee care par clar trasate. Există și o altă modalitate a lui Gabriel Chifu de a utiliza personajele, ele sunt inserate în istoria unei epoci, o propun unei mai bune înțelegeri, îi fixează reperele, însă există ceva în plus în romanele sale, iar acesta nu face excepție. Prozatorul își gândește personajele ca pe o serie de ipoteze pe care le testează, le duce până la ultimele consecințe, le valorifică întreg potențialul fără a le programa tezist. Bebe este un astfel de personaj care face constatarea brutală că lumea în care trăiește este structural coruptă, iar principiul ei de funcționare este răul, astfel că singura rațiune de a fi este distrugerea ei, întorcând răul împotriva răului, dar și a tot ce mișcă, pentru că binele nu există cu adevărat. Acest mod de funcționare își are drept corespondent minciuna sistematică, personajul propunându-și să nu spună niciodată adevărul. Acest comportament este însă construit fără știința personajului pe calapodul lumii în care trăiește: filosoful polonez Leszek Kolakowski remarca în Principalele curente ale marxismului că esența lumii comuniste este minciuna. Astfel, romancierul a imaginat în acest tânăr o esență a lumii noi în care acesta evoluează. Este însă acest personaj un exponent al lumii comuniste? Un cinic învederat care-și descoperă vocația născută dintr-un fond resentimentar? Nu există o cauzalitate simplă, ceea ce declanșează metamorfoza malefică a adolescentului Bebe nu reprezintă motivația circumstanțială a acestei mutații, o adevărată metanoia, chiar dacă epoca facilitează astfel de reconvertiri spectaculoase. Altfel, există în personajele lui Gabriel Chifu logica unei demonstrații, o reflecție condusă cu ajutorul ficțiunii, testarea unei versiuni pe care antropologia o poate aproxima și studia prin sintagma consacrată de „om nou“. Prin aceste personaje plasate în contextul unei epoci este gândită epoca însăși nu în ireductibilul ei, ci în orizontul de posibilitate pe care-l deschide.
O temă recurentă în romanele lui Gabriel Chifu și pe care o regăsim aici este și aceea a sfârșitului lumii, a apocalipsei, ilustrativ în acest sens fiind romanul Ploaia de trei sute de zile. Preocuparea pentru sfârșit, ca sfârșit al unui tip de lume sau chiar ca sfârșit al istoriei, este recuperabilă din romanul european contemporan, de pildă Particule elementare, Supunerea ale lui Michel Houellebecq. Prozatorul român urmărește dizolvarea lumii care dispare din cu resorturile ei intime, cu conflictele ei intestine, cu pseudovalorile pe care le vehiculează, cu particularitățile și formele de sociabilitate care o animă etc. În cazul de față, lumea interbelică este înghițită și devorată de lumea creată prin ingineriile sociale comuniste, face implozie, se prăbușește în propriu-i neant și, nu în ultimul rând, lumea este lovită de o amnezie deplină, ștergerea memoriei aducând odată cu ea și ștergerea istoriei. Un posibil sfârșit al istoriei ne propune cu acest roman Gabriel Chifu, o resetare căreia nu-i mai urmează nimic. Prin urmare, avem de-a face cu un roman crepuscular, dar desfăcut de nostalgiile teodoriene, de exfolierea aproape biologică a țesutului urban la Mircea Cărtărescu, de vetustețea locurilor unde nu s-a întâmplat nimic al literaturii lui Mihail Sadoveanu.
În Insuportabila ușurătate a ființei a lui Milan Kundera, naratorul afirma că toate marile figuri ale istoriei, cu haloul utopiilor sângeroase cărora le-au dat naștere, inclusiv marile personalități culturale care au marcat civilizația europeană în diferite epoci se vor transforma în kitsch, fapt care precede dispariția lor din memoria colectivă. „Înainte de a cădea pradă uitării, vom fi transformați în kitsch. Kitschul e stația de legătură între ființă și uitare.“ Deriziunea este ultima stație înaintea uitării, dar ea are semnificația unei căderi mai profunde decât abdicarea morală, decât pertractările cu privire la sensul existenței și opțiunile destinale într-un climat ostil, absurdist, toxic, decât eșecul unor utopii sau dezastrul unor momente nefaste din cuprinsul diferitelor istorii naționale. Romanul lui Gabriel Chifu oferă un efect de perspectivă asupra unor destine care, chiar dacă particulare, le simțim generalizabile sau mai precis ridicându-se la exemplaritatea unor situații existențiale. Există aici un fapt tulburător pe care în eseul său, Refuzul total al moștenirii sau Iannis Xenakis, antologat în volumul O întâlnire, Milan Kundera l-a numit „caracterul fatal al finitudinii“. Reflecția romancierului ceh surprinde posibilitatea trăită, nu doar gândită în momentul invadării Cehoslovaciei de către Uniunnea Sovietică în 1968, ca țara sa să dispară înghițită de o altă cvilizație, civilizația rusă. Sfârșitul istoriei, da, dar nu pentru toată lumea, ci pentru o națiune, pentru o civilizație înglobată de o alta. Ce a rămas din civilizația interbelică românească, ce i-a supraviețuit? Ce s-a întâmplat cu spiritul acelei lumi care se adăpostește în câteva personaje și lucrează în ele? Romanul răspunde unor interogații care circulă și în spațiul istoriei ideilor, privitoare la moștenirea de dinaintea comunismului, dar și cea comunistă. Răspunsul dat de Gabriel Chifu, privește nu aceste lumi care au fost, ci aceea în care ne aflăm, și cu toate că amnezia nu este o temă a romanului, ea reprezintă forma tulburătoare și subtilă pe care romancierul o conferă sfârșitului.