Rare sunt cărțile în care memoria să nu joace un rol decisiv. E o
evidență că reconstituirile, refacerile, actualizarea trecutului prin
exercițiul aducerii aminte constituie baza creației. Cum s-ar
putea scrie o proză altfel decât făcând apel la depozitul de
informații furnizate de memorie, parte constitutivă a ființei
raționale? În noul său roman, Marea carte a uitării (Editura Cartea
Românească 2022), Gabriel Chifu propune un pariu pe cât de îndrăzneț, pe
atât de spectaculos. Departe, însă, de a fi un element coagulant, o componentă
pozitivă a identității umane, memoria
echivalează în cazul de față cu un blestem.
Ca într-o capsulă inoxidabilă, aceasta păs –
trează urmele unui trecut ce se dovedește
a fi, în fiecare din articulațiile sale, o reperto –
riere nemiloasă, feroce și, finalmente, asa –
sină a faptelor omenești. Corozive și tira –
nice, ele sunt păstrate pe ecranul creierului,
amplificând ca intensitate și extinzând ca
suprafață domeniul Răului. Prezența
elementelor maligne e atât de covârșitoare,
încât constituie, încă din debutul cărții,
condiția obligatorie a existenței omului în
lume.
Fără a se revendica tradiției biblice,
Marea carte a uitării se constituie într-un
scenariu dramatic bazat pe sonorități ce
amintesc vocile tânguitoare din pustiu ale
profeților. Pentru a le descifra rațiunile
profunde, evenimentele trebuie privite
dinspre prezent spre trecut. Cu alte cuvinte,
sensul sfidează temporalitatea. Așa cum
apar în carte, în ordine cronologică, viețile
personajelor — locuitori ai unui orășel de
pe malul Dunării — se înfățișează ca piese
ale unui puzzle predeterminat: eliminarea
sau modificarea oricărui fragment riscă să
ducă la prăbușirea întregului edificiu narativ.
Așezate în falduri groase, întâmplările își
construiesc propria logică, impasibile, cu
o indiferență suverană față de intruziunile
din exterior — inclusiv ale autorului. Gabriel
Chifu își asumă cu stoicism postura de
narator echidistant, de cronicar obsedat de
detaliu și context. Deși martoră a tragediei,
vocea auctorială refuză ispita de a se face
auzită în exces. Scriitorul de pe copertă nu
e un Zeus al textului, un stăpân absolut al
destinelor și al reflectării real-imaginare a
acestora. El a ales să fie un Hermes, acceptând cu umilință misiunea de
intermediar, încredințată de Mai Marele stăpân al vieții și al morții.
În logica sugerată mai sus, întâmplările și personajele nu posedă, în
sine, o încărcătură pozitivă sau negativă. Cronica scrisă de Gabriel Chifu
reconstituie, cu o stoică neimplicare emoțională, istoria unui loc, a unui timp
și a unor oameni. Toate acestea își relevă potențialul malign doar prin
rememorare, prin transcrierea letopisețului tragic ce aduce în prezent o
înlănțuire de întâmplări dramatice pe care ochiul orb al istoriei tinde să le
anuleze. Altfel spus, actualizarea, scoaterea din ataraxie maculează și neliniș –
tește. Pură e doar pagina albă a minții, nescrisă și neacoperită de zgura realității.
Prin însuși faptul că sunt rememorate, faptele se încarcă de o energie
halucinatorie, prinse ca într-un clește de o tragică și irepresibilă forță a
disoluției.
În rivalitatea dintre ficțiune și realitate (îngemănate în așa fel
încât să facă posibilă narațiunea), predomină reprezentarea fidelă
a evenimentelor, netulburate de intruziuni ale subiectivității:
lucrurile sunt redate așa cum s-au petrecut, nimic nu abate Destinul
de la traseul prestabilit. Ficțiunea e doar o convenție, o piedică
suplimentară, o amânare, dar nu o anulare. Ea barează drumul
interpretărilor, deoarece însăși condiția cronicii le conferă un caracter imuabil.
Cu Marea carte a uitării, Gabriel Chifu a atins punctul de maximă tensiune al
unui demers în care destinul omului, condiția umană sunt înfățișate în cruda
și lugubra lor expresivitate. Tehnic, autorul propune o înșiruire obiectivă de
fapte și trăiri. La nivelul expresivității artistice, efectul e de bombă emoțională.
Ea transformă șirul aparent imperturbabil de evenimente în reacții paradoxale,
antrenând o serie de cutremure ale ființei, de la revoltă și disperare la milă și
spaimă.
Într-un film celebru al lui Michel Gondry, cu un titlu, Eternal Sunshine
of the Spotless Mind (Strălucirea eternă a minții neprihănite), inspirat de un poem
al lui Alexander Pope, ni se descrie procesul prin care un savant suprimă din
mintea celor două personaje principale, Clementine și Joel, fragmentele de
memorie neconvenabile. În finalul copleșitor al romanului său, Gabriel Chifu
elimină de pe hartă un oraș întreg. El îi aneantizează pe locuitorii a căror
existență fusese ținută în viață de pana unui cronograf conștient că nu poate
anula efectele catastrofale ale istoriei.
Realitatea înfățișată de romancier e, la suprafață, o palpabilă, minuțioasă
reconstituire a unui timp istoric blestemat. Ea cuprinde patruzeci și trei de
ani din viața unei comunități aflate pe malul nordic al Dunării. E un teritoriu
în egală măsură real și fictiv, o proiecție mai degrabă psihologică decât
istorică, focalizată pe un grup uman — alcătuit din doisprezece actanți,
într-o simbo listică transparentă — care generează tragedia și, totodată, îi
suportă suflul devastator. Pasiunea de natură sociologică pusă de autor în
reconstituirea existenței indivizilor aflați la cheremul sorții se traduce întro
succesiune de tablouri de-o mare intensitate emoțională și psihologică.
Structura în aparență simplă a capitolelor, marcate, fiecare, de un interval
temporal și de numele unuia sau mai multor protagoniști, e asemenea apelor
adânci: calmă la suprafață, învolburată în adâncuri. Ea seamănă mai mult
cu o radiografie decât cu o investigație de tip caracterial-psihologic. Și nu
pentru că elementele de psihologie ar lipsi, ci, dimpotrivă, pentru că
intensitatea, abisalitatea lor antrenează un șir de explozii ce conduc la
autodistrugere și haos.
Într-o primă instanță, vocea narativă îmbrățișează formula obiectivității
reci, imparțiale, casante, vorbind printr-o pâlnie de bronz modelată într-o
geometrie austeră. Imediat în spatele ei se află însă un autor secund, un fel de
comentator implicit (Wolfgang Iser vorbea cândva despre „cititorul implicit“),
care tulbură limpezimea de cristal a narării/reconstituirii evenimentelor,
dând naștere unei sumedenii de sub-voci.
Fiecare fragment își construiește, în felul
acesta, propriul univers și propria tonalitate,
sugerând o particularitate sufle tească și
stilistică anume. Romanul își sfi dează prin
acest procedeu autorul, a cărui autoritate se
surpă sub asediul contra-vocilor de fundal,
cele care dau ritmul și măsura părții și, apoi,
a întregului. Finalmente, autorul explicit,
„întocmitorul“ cronicii „aproape reale“
petrecute „într-un oraș aproape imaginar“,
e împins în afara cărții pe care a creat-o.
Vocile alternative acapa rează, cu discreție,
dar persistent, asemenea unor plante carnivore,
peisajul narativ propus de autorul omniscient.
Inutilitatea artei devine astfel ecoul asurzitor,
paralizant, al unei tragedii pe care numele
orașului o enunțase încă din prima pagină
a cărții.
Gabriel Chifu nu înfățișează o luptă
între bine și rău, ci între ființă și
neființă. Nu e vorba, așadar, de
un tratat de etică, ci de o ontologie
sui-generis. De altfel, niciunul
dintre personaje nu e fără pată
din punct de vedere moral. Protagoniștii
sunt înfățișați prin aspirațiile, dar și prin
căderile lor, prin energia pozitivă, dar și prin
dramul de demonism ce le-a fost inoculat
de o epocă a ticăloșiei absolute. Eroii există
doar în măsura în care se lasă maculați de
acțiunea corozivă a timpului și a istoriei.
Cronologia joacă, din acest punct de vedere,
un rol esențial în derularea evenimentelor.
E un fel subtil de a spune că omul stă sub
timp și că tirania acestuia e cea mai cruntă
dintre toate.
Există trei niveluri ale textului care,
prin mișcările lor previzibil-imprevizibile, ca într-un corsi e ricorsi al fatalității,
transformă datele statistice în nuclee de semnificație filosofică. Spațiul,
timpul și personajele/întâmplările alcătuiesc o textură perfect articulată,
în desenul căreia redescoperim tema esențială a romanelor din ultimii ani
ale lui Gabriel Chifu: condiția umană. Într-un moment în care literatura
alunecă spre basm, fantasy, divertisment, evazionism și diverse formule mai
apropiate de SF decât de marea linie a prozei din secolul al XX-lea, autorul
cărții de față înfruntă, ca pe un versant muntos vertical, primejdios și fascinant,
totodată, acuta chestiune a relației dintre destin și demonismul politic. Dacă
s-ar fi născut în alt timp și alt loc, personajele n-ar mai fi trebuit să străbată
infernul unor vieți sfârtecate de jocul cinic și iresponsabil al istoriei.
Oamenii sunt antene prin care se asigură comunicarea cu spațiul infinit
al existenței. În felul acesta, drama personală devine dramă universală, iar
personajele se metamorfozează în mecanisme ce au înscris în conștiință, ca
într-un cod genetic falsificat de agenții Răului, desenul tragic al inevitabilei
dispariții, cauzate de un misterios virus al uitării. Acesta ce ni se relevă în
întreaga lui grozăvie atunci când filtrul perturbator al memoriei se topește și
când drama umană este redusă la uscăciunea terifiantă a unei fișe clinice.
Uitarea nu înseamnă, însă, izbăvire, ci conștientizarea că în existența fiecărui
individ există o „predispoziție“, o dorință irepresibilă, un impuls de a „vrea
neapărat să uite“.
Ocasum, mica localitate de pe malul nordic al Dunării, e înfățișată după
toate regulile unui demers istoric: originea, evoluția, specificul, dezvoltarea
ei. Chiar dacă majoritatea personajelor (îndeosebi cele din generația tânără)
îl părăsesc la un moment dat, ele se reîntorc acasă periodic, pentru ca în final
să revină pentru a-i confirma numele — Ocasum derivând din latinescul
„occasum“, unde însemna „apus, asfințit“. Orașul devine locul în care aventura
lor existențială se încheie, șocant, în dublul regim al poeziei și al catastrofei.
Ritualurile provinciale sunt suprimate de tentaculele tragediei. Închisoarea,
ratarea profesională și personală, adulterul, alienarea, fascinația Răului,
asasinatul sunt tot atâtea trepte prin care „omul care vrea să uite“ pășește spre
adâncimile unui Infern fără scăpare.
În cele din urmă, după ce și-a executat partitura tragică, cronicarul
însuși părăsește scena, contaminat și el de virusul uitării. Scriitorul confirmă
prin sacrificiul de sine existența unei logici a dezastrului căruia nu i se poate
sustrage nimeni: „Autorul are aceeași soartă ca și personajele plăsmuite de
el. Și mintea lui este împresurată, este asaltată, este cucerită, este potopită de
uitare. Și bietul de el (în realitate, bietul de mine!) nu mai ține minte întâmplări,
nume și sentimente, nu mai e în stare să adune cuvintele în propoziții, iar în
cele din urmă, rămas fără vorbire, stă gata să se destrame, de parcă ar fi făcut
din nisip sau din cenușă“.
Prin Marea carte a uitării, Gabriel Chifu își confirmă cu brio locul central
pe care-l ocupă în proza românească de azi. El știe să vadă dincolo de contrafacerile
modelor și formulelor de succes sezonier. Deși le cunoaște foarte bine, nu se
lasă ispitit de cântecele de sirenă ale experimentalismelor agresive. Ironiei
cinice îi preferă abordarea frontală a temelor grave și zâmbetului complice
rictusul amar al parabolei. Cartografiile propuse de el reprezintă partea vizibilă
a unui aisberg, în care marea tradiție a literaturii își vede oglindite obsesiile
și aspirațiile.