Exercițiu de imaginație

Ancheta R.l. 

Povestiți-ne o întâmplare pe care n-ați trăit-o, dar pe care ați fi vrut / ați vrea s-o trăiți. Sau, altfel formulat: povestiți-ne o întâmplare imaginară care v-ar plăcea să facă parte din viața dumneavoastră reală

Adrian ALUI GHEORGHE

Cum mi-am cumpărat prima insulă

Pe la 20 de ani am ajuns să lucrez într-o mină de cărbuni, la Lonea, vreme de un an, repartizat acolo „din armată“. Locuiam la Petrila, la câțiva kilometri de mină. Intram în șut (așa se cheamă programul de lucru la mină!), în schimbul de dimineața, de exemplu, la ora 4, 30. Ca să intrăm în mină la acea oră, trebuia, firește, să ne trezim la 2, 30, urmau programul de dimineață, luarea autobuzului pentru navetă, apelul, repartiția pe sectoare, sarcini de lucru etc. Intram în liftul de mină, care ne cobora în puț, cam șapte sute de metri. De acolo, mergeam pe galerie, pe jos, cu lămpașul pe umăr, în șir indian, câteva sute de mineri, cam cinci, șase kilometri. Distanța era în funcție de abatajul la care lucram, de nivelul la care era situat abatajul. Nivelurile, care erau un fel de etaje ale frontului de lucru, comunicau între ele prin suitoare, un fel de scări din lemn care tremurau sub greutatea noastră, peste tot ne însoțeau, curioși, șobolanii de mină, uneori iritați de prezența noastră, alteori primindu-ne cu condescendență. Uneltele de lucru erau târnăcopul, ciocanul de mină, de câteva kilograme bune, lopata, toporul pentru fixarea șteampurilor la stâlpii de lemn din abatajele cameră (altele decât abatajele frontale; nu mai detaliez). Munca de acolo nu semăna deloc cu ce îmi propusesem să fac eu în viață, dar mergând pe galerii acei kilometri zilnici și silnici am avut timp să reflectez la ce vreau eu, de fapt să fac, ce metode să aplic ca să evadez, măcar câteva ceasuri din acea (realmente) închisoare. Sau, măcar, să disimulez realitatea.

Prima evadare din mină a fost în bibliotecă. Da, chiar în bibliotecă și nu într-o bibliotecă oarecare, ci într-o bibliotecă de dimensiuni apreciabile, cu săli de lectură, cu un personal extrem de agreabil, unde se servea ceai în cești de porțelan, cu biscuiți cu arome. În momentul în care ajungeam la puț, acolo unde era liftul minei, în care ne înghesuiam cam șaizeci de persoane deodată, intram în bibliotecă. Luam loc într-un scaun foarte confortabil, trăgeam pe nări mirosul de cafea care venea din toate părțile, în timp ce liftul se hurduca pe șinele de lemn, de care era prins cu niște cabluri groase. Drumul, pe jos, de cinci kilometri, până la abataj, în șir indian, era o discuție îndelungă cu bibliotecarele, toate frumoase, care mă întrebau ce cărți doresc să citesc. Începeam o discuție cu ele despre autorii care mă pasionau, treceam în revistă titluri de cărți, titluri de povestiri, de poeme, de eseuri. Câte una se mai oprea din conversație și mă întreba dacă mai doresc ceai. Mai doream, firește. Când ajungeam la abataj, deja îmi aduceau cărțile din depozit, teancuri, teancuri. Intram în posesia târnăcopului și a ciocanului pentru spart bulgării mai mari de cărbune, desprinși din ort, deodată cu cărțile pe care mi le aduceau bibliotecarele în brațe, cu coperțile lipite de sâni. Începeam să răsfoiesc Platon, de exemplu, să intru în materia unui dialog, în timp ce demontam și montam crațerul (un transportor cu racleți pentru cărbune) sau montam stâlpii hidraulici și plasele de sârmă, cu care susțineam bolta abatajului. Altădată, în timp ce manevram vagoneții în care deversau benzile transportoare, încărcate cu cărbune, luam un autor, Sadoveanu, de exemplu, și repetam, în fața bibliotecarelor, care mă tot îmbiau cu cafea, dar și cu țigări fine, cam tot ce știam la subiect. Sau le povesteam acelorași fete (repet: foarte drăguțe, unele chiar semănau cu fetele pe care le știam din copilărie), lucruri mai puțin știute din biografia lui Dostoievski, a lui Gogol, a lui Esenin, a lui Blazac, a lui Dimitrie Stelaru. Fetele mă urmăreau cu ochii plini de uimire, în timp ce eu împingeam vagonetul încărcat să îl atașez convoiului care se forma pe galeria principală. Sau, altă dată, memoram poezii pe care le recitam acelorași fete din biblioteca aceea ideală, în timp ce artificierul venea să „puște“ în ort, pentru a deschide un nou front de lucru. Când le spuneam pe de rost Venere și Madonă, de exemplu sau chiar Luceafărul, fetele acelea numai că nu îmi leșinau în brațe. Eram destul de expus, trebuie să recunosc.

Tot atunci, mergând atâta pe jos, cu lămpașul pe umăr, într-un șir de câteva sute de mineri, am ajuns la concluzia că este bine ca omul să își cumpere și să posede o insulă, într-o mare musai caldă, pe care să trăiască așa cum vrea el, departe de bâzâitul cotidian, departe de tribulațiile zilnice. În momentul în care insula era adjudecată, după o negociere la sânge, tocmai preluam târnăcopul și verificam soliditatea armăturii din coperiș (fundul abatajului), eventual încercând ortul, să nu se desprindă bulgării mai mari, ca să ne pună în pericol. Pe insulă era o vegetație luxuriantă, păsări colorate, foarte gureșe, fluturi care dădeau alene din aripi. Și descopeream, cu uimire, în timp ce încărcam cărbunele pe banda transportoare (crațer), că insula era locuită de niște fete indigene, foarte trupeșe și extrem de frumoase, senzuale, care se bucurau mult la vederea mea, ele fiind acolo abandonate de bărbații care plecaseră la pescuit și nu se mai întorseseră de ani buni. Și în timp ce făceam drumul înapoi pe galerie, spre puțul cu lift, înnegriți de cărbune până în fundul ochilor, puneam fetele de pe insulă să hrănească broaștele țestoase, să taie ferigile care obturau vederea la mare dinspre hamacul în care mă legănam, să prepare sucul de fructe și, dacă era cald, să mă răcorească cu evantaie din frunze de palmier. Când ajungeam la duș, unde trebuia să scoatem cărbunele din pori și dintre dinți, din urechi și dintre pleoape, din nas și din suflet, făceam întuneric pe insulă și dădeam drumul liliecilor să vâneze țânțarii.

Realitate sau imaginar? Dacă mă uit în urmă, la acea perioadă, biblioteca și insula sunt, parcă, mult mai reale, mai consitente, mai adevărate. Uneori chiar îmi vine să mă întorc, să le regăsesc.

Mircea BÂRSILĂ

Un vis cu Mihai Eminescu

Când am citit – aveam sub patruzeci de ani – o poezie a lui Adrian Păunescu, zidită pe ideea că îl iubim toți pe Mihai Eminescu, dar nu într-atât de mult încât să-l visăm măcar o singură dată în viață, m-am simțit vizat de reproșul bardului de la Bârca. Deși știam multe poezii eminesciene pe de rost, încă din anii preadolecenței, inclusiv Luceafărul, nu-l visasem, totuși – cum s-ar fi cuvenit – pe marele poet.

Și, în urmă cu șase ani, minunea s-a întâmplat. Se făcea, într-un vis nocturn, că „păstoream“ un grup de copii – aflați în clasa a patra sau a cincea – pe pajiștea cu iarbă verde din fața unui restaurant… Și, la un moment dat, pe o alee (cimentată) a apărut un domn îmbrăcat într-un costum nou, cu cravată albastră și cu o geantă maronie în mâna dreaptă. Acel „domn“ avea în jur de 28 de ani și întreaga sa ființă iradia o „magică“ energie tinerească. După ce l-am privit cu atenție, spre a fi sigur că nu mă înșel, am strigat, entuziasmat: Eminescu !!! I-am ieșit înainte și El m-a lăsat să-l sărut pe obraji. Mergând, alături, pe alee, i-am propus, imediat, să intrăm în restaurantul aflat în apropierea acelei alei și să bem un vin. „Nu. Mă grăbesc. Trebuie să duc actele (n.n.: cele din geantă) la Inspectorat“(n.n.: Inspectoratul Școlar…) – mi-a răspuns, fără ezitări, Domnul Eminescu. „ Are, aici, și vin la ulcică“ (termen pe care l-am utilizat în vis), am insistat eu. „Nu, nu, mă grăbesc“, a zis Măria Sa.

Apropiindu-ne de capătul acelei alei – și întrucât mă îndepărtasem de copiii pe care îi aveam în grijă –, l-am rugat pe Mihai Eminescu să-mi povestească ultimul său vis (ultimul său vis, în intenția mea, înainte de a se stinge). Nu mi-a răspuns. A zâmbit enigmatic, îndelung, cu permanentul său zâmbet despre care au mărturisit cei care l-au cunoscut, și atât.

Acel vis – pe care nu-l voi uita niciodată (nici după trecerea Styxului, în șubreda barcă a lui Charon; vezi Eneida, Cartea a VI-a) – a fost precedat de o fericită „revelație“ hermeneutică – a mea – referitoare la mult discutatul vers „Cobori în jos, Luceafăr blând“ pe care criticii literari, în frunte cu George Călinescu, l-au „taxat“ drept o licență poetică, dată fiind asocierea, în enunț, a cuvintelor „cobori“ și „ în jos“.

În literatura antică, tematica numită descensus ad inferos („descensus“ = coborâre; adjectivul „infernus“ = de jos, subpământean; figurat: al Infernului) era legată de ideea coborârii, în carne și oase, în Infern (în lumea de jos), a trecerii din lumea terestră în cea a umbrelor, a sufletelor. O asemenea călătorie implica, așadar, o semnificativă schimbare de nivel...

Lecturând versul „ Cobori în jos, Luceafăr blând“ prin prisma semantică a paralelismului dintre coborârea „în carne și oase“ (descensus ad inferos) în „lumea de jos“, aceea a umbrelor, și coborârea Luceafărului, din celestele (uranienele) înălțimi, în lumea (de jos, cea terestră!) reprezentată de Cătălina, se poate conchide că a pune „problematicul“ vers sub semnul unei simple „licențe poetice“, înseamnă a-l însărăci, pe nedrept, din punct de vedere semantic și poetic. Dezlegarea tâlcului conținut de acest vers a fost, iată, simplă ca bună ziua.

Minunata mea întâlnire cu Eminescu (într-un vis) m-a făcut să mă simt „nedreptățit“, să-mi pară rău, altfel spus, că nu am trăit în vremea vieții lui și să fi fost doar un simplu om de serviciu în redacția publicației „Timpul“: să fi măturat pe-acolo, să fi curățat scrumiera Poetului, să fiu trimis de El să-i cumpăr țigări și să stăm, câteodată, împreună, într-o bodegă, la o ulcică de vin!

Care ar fi, astăzi, mă întreb, – o întrebare retorică! – soarta lui Mihai Eminescu, dacă, visându-l cu toții, în aceeași noapte, l-am putea întoarce, chiar și vremelnic, printre noi? L-am lăsa să desăvârșească, în liniște, manuscrisele, atâtea, pe care n-a mai avut timp să termine – fie și măcar pe acelea pe care le poartă și acum, după El, într-o geantă nouă din piele? O geantă maronie!

 

Hanna BOTA

Gyuri la București

M-am mutat la București. E un fapt real, deloc imaginar, și dacă aș fi fost întrebată cu ani în urmă, nu mi-aș fi închipuit o astfel de plecare din Clujul meu: pe-atunci nu mi-aș fi dorit-o în ruptul capului. Bucureștiul are în sine o dimensiune copleșitoare atât în sens pozitiv, cât și negativ. E un oraș frumos, maiestuos. Pe de altă parte, sunt zone în care nu poți decât exclama: ce oraș hidos!

Ne plimbăm adesea pe străzile din spatele blocurilor uriașe de pe Ștefan cel Mare, Calea Moșilor, pe străduțe cu case splendide în diferite stiluri: neoclasic, neoromânesc, mediteraneean, bloculețe Bauhaus, mici hoteluri particulare… Zonele acestea încântă nu doar ochii, ci hrănesc sufletul într-un fel discret, dar efectiv. Ne oprim, ne arătăm unul altuia detalii, aflăm amănunte despre vechi locatari, despre arhitecți: povești triste uneori. Ne bucurăm de cele renovate, ne închipuim posibile povești despre locatarii actuali… sunt atâtea case părăsite, atâtea se află într-un grad înaintat de delabrare, gata să cadă, încât simți visceral durerea, pe când unele sunt deja la pământ, cresc bălăriile printre faianțe vechi, fier forjat și arcade de piatră sculptate.

*

1922. Bunicul, proaspăt însurat, fără copii, și-a luat tânăra nevastă și, cu câte un cufăr în mână, au plecat din satul lor transilvan, Palatca, au mers cu o căruță o noapte întreagă până la Cluj, iar de-acolo au luat trenul spre București. Nu aveau la ce să se mai aștepte în sat: pământul, cât fusese, s-a tot fărâmițat între copii. Lui nu-i ajungea nici cât să-și ridice o căsuță, să țină o vacă, să-și pună porumb și cartofi. Va face bani și se va întoarce să le arate tuturor că nu-i un zgârie-brânză. Își va cumpăra casă.

A intrat ucenic la un pielar: tăbăceau, vopseau, croiau, coseau genți, poșete, curele. Nevasta lui, bunica mea, harnică și pricepută, o ajuta la gospodărie pe nevasta maistrului. Gătea bunătăți din bucătăria ungurească, curată și vrednică, cuconița o „împrumuta“ și prietenelor ei, cunoștințelor care n-au avut norocul de o femeie ca ea; era plătită, primea și ea bani aproape cât bărbatul ei.

Bunicul Gheorghe, căruia toți îi spuneau Gyuri, învăța din zbor tot ce era de știut. Fura meserie. Știa că e șansa lui. De la tăbăcit și vopsit, a cerut să fie dat la croit. Cum plecaseră câțiva dintre ucenici, a fost lăsat să încerce. Era isteț, dar mai mult, era într-o anume relație cu pielea. Îi simțea zvâcnetul, îi simțea viața, chiar dacă nu mai era epiderma vie a vreunui animal: pielea trăiește, ea nu moare nici vopsită și cusută, repeta noilor ucenici pe care îi instruia. Mai ales mănușile îi ieșeau bine. Fine, delicate, vii și ele. A muncit, cum se spune, de i-au sărit ochii din cap. Ani mulți. I s-au născut copiii, el tot amâna întoarcerea în sat.

Patronul, îmbătrânit, s-a hotărât să emigreze în America, fiul lui făcuse avere acolo. Om de încredere, alături de ani de zile, rămăsese Gyuri. Cu un împrumut de la bancă, bunicul i-a cumpărat afacerea și magazinul, rămânând să locuiască cu chirie în camerele de deasupra.

Au mai trecut câțiva ani, ar fi mers totul bine, bunicul avea deja acte de cumpărare a întregii clădiri, dar femeia lui s-a îmbolnăvit, la dorința ei s-au întors în Palatca să-și vadă rudele și părinții îmbătrâniți. Bunica a murit într-un spital din Cluj. Tata avea atunci 13 ani. Erau vremuri tulburi. 1938. Fără nevastă, și-a lăsat copiii la rude, să-i îngrijească ei. Drumurile dintre București și Palatca îl oboseau pe Gyuri, apoi, la izbucnirea războiului, când Ardealul a fost luat, Palatca a căzut în Ungaria, granița trecea pe la capătul grădinilor din sat, Gyuri a fost prins dincolo și nu a mai putut trece în România.

Nu l-am cunoscut pe bunicul, casa și atelierul au fost naționalizate în 1948.

Azi stau în fața casei lui, pe o străduță perpendiculară pe Calea Văcărești, și mă bucur că e una dintre casele acelea frumoase care nu s-au prăbușit, ci am reușit să o renovez, să-i redau viața. Niște legi au fost date la timpul potrivit, iar casele frumoase din București și-au găsit șansa de a fi întreținute, renovate: e un oraș în care nu vezi case delabrate, un oraș în totalitate îngrijit, reînnoit, curat, bine administrat. Un oraș fabulos.

 

Leo BUTNARU

Palimpsestul

În noiembrie 1994, împreună cu un grup de colegi și prieteni (Laurențiu Ulici, Mircea Ciobanu, Octavian Paler, Nicolae Prelipceanu, Adrian Popescu…), am cutreierat printre ruinele și prin miturile Efesului, de unde, iată, povestesc întâmplarea pe care aș fi vrut să o trăiesc aievea.

Așadar, e ziua în care cetățeanul roman Pavel, zis și Saul, conveni cu copistul Heraklis să-i dea acestuia să multiplice o nouă scrisoare către efeseni. Însă văzând că ploaia toarnă cu găleata, Pavel chibzuiește ce și cum. Pune pergamentul epistolei la piept, sub tunică, apoi scotocește ici, colea prin ungherele încăperii, desface un sul, altul de pergament, trecând cu ochii peste ele, în fine alege unul ce i se pare aproape netrebuincios – o ciornă, așternută, în straturi de palimpsest, peste alte ciorne, pe care el, cetățeanul Pavel, le scrisese demult. Deci, ia pergamentul, îl desface, iese în prag, acoperindu-și cu el, palimpsestul, creștetul, pornind prin ploaie spre copist.

Între timp, pe pragul Bibliotecii Publice din Efes, un tânăr urmaș al dacilor, chiar – iertată fie-mi nemodestia, – da, chiar ego dimpreună cu alter ego, îmi strâng umbrela, o reazem de o colonadă, îmi potrivesc laptopul pe genunchi, deschid și prind a scrie: „Cetățeanul Pavel, care nu-și dă în vileag supranumele de apostol, merge grăbit, plescăind, lat, cu sandale cu nojițele cam uzate, una chiar i s-a rupt…“. Însă nu doar scriu, ci, pe display, modelez, vizual, gen film de animație, situația – cu plecarea spre copist etc. Iar când ajunge la copist, Pavel scutură „de ploaie și de vânt“ palimpsestul-„umbrelă“-piele-de-vițel și, spre a nu face deranj cu umezeala în casa copistului, îl lasă rezemat de perete.

În partea opusă a străzii, eu, cu tija umbrelei strânse la subsuoara brațului stâng, rămas liber, pun laptopul pe genunchi, cercetându-i îngândurat monitorul. Oare unealta aceasta ar fi în stare să ofere informații, fie oricât de vagi, ce ar fi putut să rămână cât de cât lizibil pe palimpsest?… Spre norocul meu, Pavel este reținut la copist, astfel că am timp să deschid mai multe programe ale soft-sofisticatului laptop, în fine – răbdare răsplătită! – pe display apărând rânduri din palimpsestul pe care Pavel l-a folosit drept rudimentară apărătoare de ploaie. Textul pe care îl deslușesc e: „Și aceasta mă rog, ca iubirea voastră să prisosească tot mai mult și mai mult, întru cunoștință și întru orice pricepere…“.

Neamânat, mă apropii de pragul copistului, iau palimpsestul-sul, rezemat după muchia de piatră a canatului ușii, îl bag în buzunarul mantiei largi, în locul petecului de piele de vițel lăsând umbrela made in Japan. De cum va ieși din casă, apostolul ar putea să se mire de marea minune: Cel de Sus i-a preschimbat palimpsestul în umbrelă!

Prin urmare, citind „Și aceasta mă rog, ca iubirea voastră să prisosească…“, am înțeles că e vorba de versetul 9 din primul capitol al Epistolei către filipeni. Adică, pe palimpsest se afla ciorna uneia dintre cele patru epistole numite „ale captivității“ lui Pavel – cea către filipeni, care, alături de cele către coloseni, Filimon și efeseni, fusese scrisă pe când apostolul se afla în temniță.

Ce noroc că palimpsestul nu dispăruse! Iar eu, tânăr teolog care, în cercetări, apelez la cele mai recente înaintări științifice, astăzi trăiesc, aievea, emoția posibilității de a recupera, precum se presupunea că s-ar putea, și vocea Apostolului. Din imensitățile Universului, via cel mai performant laptop, în care se vede până și „particula lui Dumnezeu“, să răsune glasul Apostolului: „Căci totdeauna, în toate rugăciunile mele, mă rog pentru voi toți, cu iubire, pentru împărtășirea voastră întru Evanghelie, din ziua dintâi până acum“…

 

Liviu CAPȘA

Cu John Steinbeck și Charley prin America

Având știința de-a surprinde în cele mai banale locuri elemente și înfățișări revelatoare, de a da semnificații neașteptate întâmpărilor comune și, nu în ultimul rând, de-a pune în cuvinte transfigurarea proprie literaturii, cărțile de călătorie ale scriitorilor m-au fascinat dintotdeuna. Le-am citit mereu cu plăcere, și atunci când, pe lângă virtuțile enumerate mai sus, aduceau un plus de informații, și când, luându-mă din locul și timpul lecturii, îmi deschideau nebănuite porți înspre fanteziile visării. Dintre toate, una îmi stăruie în mod deosebit în minte de aproare o viață, neîncetând să mă fascineze prin ineditul și firescul ei mereu proaspăt: „Eu și Charley descoperim America de John Steinbeck. Este cartea pe care Steinbeck a scris-o ca să se elibereze de tensiunea marilor sale romane, să se liniștească în această călătorie prin care și-a redescoperit țara, dincolo de confruntări și tensiuni sociale, de opțiuni ideologice sau dispute rasiale; țara în normalitatea sa cotidiană. Din deșerturile care nasc mistere și unde stelele îți coboară până deasupra capului, numai bune pentru „sihaștrii bisericilor care pătrund infinitul cu mințile lor neluminate“, până în Texasul bogat și energic, cu unitatea sa dinamică cunoscută în toată lumea. Din nord-vestul „îndulcit de suflul puternic al Pacificului“, până în sud-estul lenevit de brizele Atlanticului.

O călătorie în care a ocolit „panglicele de beton ale autostrăzilor“, „agitația febrilă a locuitorilor marilor orașe“, pentru a se regăsi și a „vedea înlăuntrul lucrurilor“, până la miezul lor adevărat. Pentru a afla răspunsul, care peste tot în lume a devenit un sport național: cum sunt americanii? Un răspuns căutat în viața de dincolo de paginile romanelor.

Citind și recitind de atâtea ori această carte, nu am încetat să mă las purtat, în voia dorului de ducă, în celebra mașină-casă Rozinanta, alături de celebrul scriitor și de câinele său, Charley, un pudel născut în Franța și care asculta numai de comenzi în limba lui Voltaire, prin acea Americă profundă, a ținuturilor neumblate, „să le ascult glasul, să trag în piept – împreună cu partenerii mei de călătorie – mirosul ierbii, al arborilor“, să-i „văd colinele și apele, culorile și nuanțele luminii“. O călătorie imaginară, cu bucuria hoinărelii în suflet și a aventurii în sânge, prin această țară cât un continent, fără orașele sufocate de zgârârie nori și de neobosita zbatere umană, dar cu întinderile sale calme și așezările rurale în care timpul pare să stea în loc. O calmă zăbavă, în care poți sta de vorbă și cu harnicii culegători de cartofi veniți din frigurosul Quebec în înverzitul Maine, și cu celebrii șoferi de caminoane care străbat America, acei „navigatori la suprafața națiunii“, cum îi numește romancierul, și cu plictisiții recepționeri ai micilor popasuri de pe autostrăzi, mereu cu ochi ațintiți în zare.

Am mers și eu cu cei doi călători pe drumurile liniștite de țară, prin „pășunile raiului“ stăpânite de cirezi de vaci, pe lângă lacurile cu apa cristalină, am privit în sus „săgețile cârdurilor de rațe și gâște îndepărtându-se spre Sud“, punându-mi și eu în ordine, „stând pe treptele din spatele mașinii, încâlcitura de gânduri“.

Este atâta bucurie în această călătorie, alături de acest scriitor cu „umor afectuoas“ și fină observație socială, un „vântură lume“ cu suflet de copil, niciodată sătul de noi experiențe, de noi descoperiri. O călătorie într-un timp în care lumea „era cu mult mai tânără și cu totul altfel“ și prin care „au fost scoase afară din cadru“, de acolo unde „stăteau înfipte, mizeriile timpurilor noastre, motelurile, chioșcurile cu cârnați fripți, tarabele cu mărunțișuri ieftine, mediocre și de prost gust (…)“.

„Naturalismul său brutal“ din romanele care l-au făcut celebru, s-a topit precum untul la soare în contactul cu natura sălbatică, cu întinderile care trimit misterioase ecouri, cu singurătatea care te învață atâtea lucruri despre tine, despre oameni, despre viață. O experință care, fie și trăită doar în gând, m-a transpus, la fiecare lectură, într-o altă dimensiune a existenței, „la fel cum par arborii de sequoia în afara timpului și a mentalității noastre obișnuite“, cum spune romancierul american.

 

Gabriel COȘOVEANU

Vis la Metropolitan

La ce să te aștepți de la un literat? La o ipoteză erotică, aș zice. Putea să fie și ezoterică, dar e complicat. Se făcea că umblam, plin de elan, prin Manhattan, până mi-au crăpat bășicile de la picioare și călcam cu icnet la fiecare pas (citadinul care nu e obișnuit cu mersul pe jos, sănătos, țărănește, cu actitivăți la câmp, știe ce spun), dar eram fericit că îmi îndeplinesc „visul american“. Vis vechi, mitologie vetustă, pentru că am avut rude „fugite“ în America. Am aflat când aveam șapte ani. Copilul de atunci n-a știut mare lucru. Citisem, cred, la vremea aceea, America oragului cenușiu. Pe rudele de la New York nu le-am vizitat niciodată. Oricum, legăturile de familie se distanțaseră încât nu îmi dau seama dacă ne mai știam vreun prenume sau altul. Între timp, am impresia că relația de sânge, nedezvoltată telefonic sau altfel, s-a rupt definitiv. Însă, da, aș fi vrut să am o parteneră la Metropolitan Opera, la Cosi fan tutte, că asta era pusă în scenă atunci. Am avut alături un prieten, meloman și el, evident. Să nu ne înțelegem greșit: episodul cu pricina presupunea un om însurat, chiar de câteva decenii, dar, din motive de sănătate, ale ei, n-am putut să mă deplasez cu soția nici în America, nici în Canada, și nici în Mexic.Vorbesc de distanțe mari, că asta e miza discuției noastre. Era cât pe-aci să fie real.

La operă, pe de altă parte, s-a petrecut ceva de tip glissando, care e chiar termen din muzică. Pătrunsă de importanța evenimentului, mintea mea a început să asculte altceva. Nu mai era Mozart, ci Wagner, adică ce mi-aș fi dorit să aud. Nu că nu mi-ar plăcea și autorul Nunții lui Figaro. Am toate compozițiile lui, pe disc de vinil, cumpărate, sigur, după 1989. După cum sunt fan al peliculei Amadeus. Și ce ediții|! – unul dintre puținele lucruri cu care mă pot lăuda în viață: RCA, EMI, Deutsche Grammophon. Așa că mie îmi suna, la un moment dat, în spectaculoasa sală (care nu are cum să se compare Palais Garnier ori cu Scala deh! – altă istorie, după cum America însăși pare o altă planetă), a călătoria lui Siegfried pe Rin.

Am fost și am rămas wagnerian, poate influențat de o difuzare la radio, pe vremea comunismului, a uverturii la Tannhäuser, când mă pasionau piesele de teatru, că oricum, nu prea aveai ce să accesezi cultural. La TV, era o ruină tot mai adâncă. Elev fiind, mă grăbeam să ajung acasă să prind Cenaclul Flacăra, nu pentru goarna lui Păunescu, ci pentru anumite voci, remarcabile atunci și acum. Mă refer, clar, ca și o parte însemnată a generației mele, la așa-numiții folkiști.

Apoi, poate influențat, cumva paradoxal, de micul volum al lui Nietzsche, Cazul Wagner (apărut în 1983, la Editura Muzicală, traducere și prefață de Alexandra Leahu). Exact din acest motiv visam la un spectacol Wagner la Metropolitan, pentru că acolo e mai greu de ajuns decât la Paris sau la Milano. Așa că voi cita din Nietzsche, nu înainte de a spune că nu am apucat, și probabil, nu sunt șanse, să fiu martor, fizic, la Tetralogia vizionarului: „Prin Wagner modernitatea vorbește în gradul ei cel mai intim și nu-și mai ascunde nici binele, nici răul, renunță la orice pudoare. Și invers. Ajungi să-ți dai seama de ceea ce valorează spiritul modern când realizezi în propria-ți conștiință ce anume constituie binele și răul în Wagner. Îl înțeleg foarte bine pe muzicianul care ar declara astăzi: «Îl urăsc pe Wagner, dar nu pot suporta altă muzică». Dar l-aș înțelege de asemenea pe filosoful care ar declara: «Wagner rezumă modernitatea. N-avem ce face, trebuie să începem prin a fi wagnerieni…

 

Ion CRISTOFOR

Un crap cât un vițel…

Văd și acum în fața ochilor o zi toridă de vară. Era prin august, la vremea în care se secera grâul. Ca băieți de la țară, trebuia să participăm și noi la muncile câmpului. Așa că profitam de un scurt răgaz (era o zi de sărbătoare, niciun țăran nu se ducea la lucru de Sfânta Mărie…) și ne scăldam într-un canal ce lega cele două lacuri dintr-un sat transilvan. Toți trei în costumul lui Adam, bătuți de soare, lăudându-ne fiecare cu mușchii lui, cu lungimea unui organ anume, cu salturile ce le făceam în apa neagră a canalului.

Ca toți băieții de la țară, făceam baie fără a purta ceva care să ne acopere semnele bărbăției. Cum spun, stăteam și vorbeam între noi, atenți fiind ca nu cumva să treacă vreo femeie prin apropierea noastră, caz în care plonjam degrabă în apele mâloase (dar atât de mătăsoase) ale canalului. Cum stăteam fără griji pe malul gârlii, ne trezim că se apropie de noi un vlăjgan de vârsta noastră, Feri, ajuns mai târziu un jandarm de temut. Deocamdată, jandarmul de mai târziu poartă în stânga o undiță primitivă, în cealaltă un sac ud, din fibre de urzică, din care se scurge un firicel de apă. Ceva se zbate în sac trezindu-ne curiozitatea. Feri, faimosul braconier al satului, nu așteaptă prea mult să răspundă curiozității noastre și deschide larg gura sacului. Înăuntru se zbat trei crapi uriași și câteva caracude, monumentale. Un pește tot mai rar, ce m-a fascinat întotdeauna căci platoșa de solzi ai caracudei strălucește ca aurul curat.

Cu ochii dilatați de admirație, îi lăudăm captura, dar Feri, prietenul nostru, dă din cap, nemulțumit. „Ei, dacă ați fi văzut voi ce drac de pește am scăpat… Un crap mare cât un vițel! L-am adus frumos până la mal. Venea liniștit, i-am văzut ochii mari cât pumnul meu. Iar solzii erau cât palma unui copil de țâță. M-am chinuit un ceas să-l trag până la mal. Părea obosit și resemnat judecând după gura deschisă, o gură mare cât capul vostru. Avea cel puțin 40 de kilograme. M-am bucurat degeaba. O lovitură nervoasă de coadă, o întoarcere bruscă și dus a fost! I s-a rupt buza.“

Nu mai țin minte acum, dacă Feri, prietenul nostru, a înjurat sau nu. Dacă aș fi vrut să fac literatură, aș fi spus că „a înjurat cu năduf“. Nu-mi mai amintesc. Sigur e că Feri și-a luat sacul cu pești de jos și ne-a lăsat pe fiecare dintre noi muți de admirație.

Iar eu, care am copilărit la câteva sute de metri de lacul în care pescuia Feri, realizez acum că în toată cariera mea de pescar, întinsă pe câteva decenii, am prins doar pești mărunți – babușcă, roșioară, bibani, cărășei, crăpceni, porcușori și alte mărunțișuri de pești, unii atât de mici încât le-am uitat și numele. Fără să fi fost un răsfățat al destinului, în multe ocazii, m-am bucurat de un nemeritat noroc. Dar să aduc până la mal un crap cât un vițel, cu solzii strălucitori, mari cât palma unui copil de țâță, de asta nu m-am învrednicit niciodată. Ironie a sorții, nici măcar la vârsta de acum, când am în casă un întreg arsenal de undițe scumpe, strălucitoare, cu ace de toate dimensiunile, cu fir japonez, cu ștrașnice mulinete…

 

Nichita DANILOV

Încercări

În curând, îmi spunea pe vremuri prietenul și colegul meu de breaslă, Florin Faifer, nu ai să poți să spui nici bună ziua fără fii caracterizat drept retrograd.

Asta se întâmpla pe la mijlocul anilor nouăzeci, când amândoi lucram la secretariatul Naționalului ieșean, și nu se arătau niciun fel de semne ale degringoladei de acum.

Prevăzător din fire, Florin Faifer, în loc de bună ziua, spunea bună seara tuturor.

De ce faci asta?, îl întrebam.

E mai bine așa, îmi răspundea cu tristețe neașteptată în glas Florin. Poate că tu ești ceva mai avântat, dar eu, eu vreau să mă conformez de pe acum vremurilor pe care s-ar putea să nu le mai prind.

După care adăuga:

Nu știu cum să-ți spun, Nichita. Dar am așa, o vagă senzație că n-o să le mai prind…

În teatru, Florin Faifer nu avea dușmani. Era simpatizat de toată lumea. Și de actori, și de regizori, de scenografi, dar și de mașiniști. Chiar și femeile de serviciu îl iubeau în felul lor. Și nu numai femeile de serviciu, ci parcă și măturile lor.

Când își făcea apariția pe scări, strângându-și cu oareșicare înfrigurare tașca la piept, portarii se grăbeau să-i deschidă ușa, poftindu-l înăuntru.

Bună seara, le spunea Florin. Uneori chiar noapte bună.

Oamenii erau obișnuiți cu ciudățeniile sale, nu se supărau și nici nu se mirau că Florin le urează noapte bună, la o oră destul de matinală.

Așa e el, un pic mai ciudat își spuneau. Dar fără ciudățeniile astea, Florin Faifer nu ar mai fi Florin Faifer, ci doar Florin sau doar Faifer.

Când venea la slujbă, Florin trecea mai întâi pe la cabinele actrițelor, acolo le lăsa pe măsuță câte un bilețel roz, frumos parfumat, cu o declarație de amor, cerându-și iertare la sfârșitul scrisorii de îndrăzneala lui. Și tot acolo, pe bilețel, mai într-o parte, adăuga: „Credeți că sunt destul de îndrăzneț? Nu vă deranjează timiditatea mea? Să aveți parte de o seară bună?!“

Ce s-o fi ales din bilețele lui de dragoste nu am idee. Ce-au făcut actrițele cu ele? Le-au strâns mai întâi la sân, apoi le-au închis în niște casete parfumate? Sau s-au enervat și le-au făcut bucăți-bucățele, apoi punând mâna pe făraș le-au aruncat în coș. Nu prea aș crede că au făcut lucrul ăsta. Jocul cu bilețele parfumate nu era pentru Florin Faifer un simplu joc. Îi plăcea să se amuze. Și, totuși, unele dintre aceste scrisorele aveau un efect neașteptat. Câte o actriță îi pica cu tronc. Și astfel Florin Faifer devenea victima propriilor sale declarații de amor. Simțindu-l că s-a îndrăgostit, actrițele îl jucau pe degete, punându-i răbdarea și sentimentele la încercare. Făceau din el orice. Unele îl invitau în alcov, unde îl rugau să aibă grijă de cățelușele și pisicuțele lor, în timp ce ele plecau la randevu. Mai erau însă și cele care se îndrăgosteau de Faifer. Atunci Florin intra în panică, dispărând zilele întregi din teatru. Prefera să nu fie văzut de nimeni. Însă obișnuința de-a scrie bilețele îi dădea mereu ghes. Retras în propria sa garsonieră, situată nu departe de locul în care Nestor Heck l-a fotografiat la Iași pe Eminescu, Florin Faifer nu se putea debarasa de năravurile pe care le dobândise după ani grei de trudă lustruindu-și mereu pana epistolară. Cu cât se străduia să nu scrie, cu atât mâna sa nu mai găsea astâmpăr și așternea ca în transă câte un bilețel de amor adresat nu altcuiva, ci chiar lui Faifer. Să se fi îndrăgostit Florin de propria sa imagine răsturnată în oglindă?

De multe ori, Val Condurache ne chema în cabinetul său directorial și-l ruga pe Florin să-i arate ultimele bilețele de amor compuse pe holurile teatrului. Atunci Florin se fâstâcea, zicând:

Știi, Val, spunea el, eu nu mai scriu de mult bilețele de amor. Am avut de pătimit din pricina lor.

Păcat, zicea Val. Mare păcat, dacă ai fi continuat, ai fi putut scrie un roman epistolar teatral. Ai talent… Ai stil. Pari ieșit din mantia personajelor lui Gogol sau mai degrabă din carapacea de țestoasă a eroilor cehovieni. Nu-ți sunt, străine, ce-i drept, nici ouăle fatale ale lui Bulgakov, nici demonii lui.

Te înșeli, dragă Val, răspundea Florin. Eu sunt un spirit mărunt, un personaj fără sare și piper. Nu există niciun fir luciferic în mine de care să mă agăț ca să pot ieși la suprafață.

Dar bună ziua, poți să spui?, îl chestiona Val.

Nu pot să spun decât bună seara sau noapte bună, răspundea Florin. Ziua e prea luminoasă pentru mine.

Îmi aduc aminte cu tristețe de ieșirile, de hachițele, de ifosele și de cuvintele lui întortocheate dar pline de haz; ele mi-au rămas adânc întipărite în memoria afectivă.

După cum mi-au rămas în minte și previziunile sale sumbre privind nesiguranța zilei de mâine, zi pe care el spunea că n-o va prinde…

Oare cum ar fi salutat azi Florin ca să nu devină bătător la ochi pentru cei aliniați din punct de vedere ideologic corect? Ar fi avut curajul să rostească bună ziua?

Din păcate, Florin Faifer nu a mai prins vremurile pe care le-a prorocit.

Îl văd parcă și acum strecurându-se ca o umbră pe coridoarele Naționalului și spunând oricui îi ieșea în cale, chiar și pereților ce se întâlneau la colțuri, cu o voce umilă: „Bună seara, mă scuzați, domnilor, că exist…“

Mărturisesc că am încercat de multe ori, atunci când trăia, să intru în pielea lui. Ba chiar am încercat, retras în obscuritatea camerei mele, să scriu bilețele de amor adresate actrițelor din teatru.

Încercările mele s-au soldat, după cum era și de așteptat, cu un eșec pe toată linia.

Nu aveam nici inteligența, nici farmecul, nici umilința, nici histrionismul lui Florin ca să-i imit stilul. Întotdeauna când încercam, orgoliul se ridica în mine, punând o stavilă de netrecut între mine și ceilalți.

 

Gellu DORIAN

Aş fi vrut să fiu Dionisie

Dionisie ar urma să se nască în următorii doi ani, deşi, din cîte îmi imaginez, s-ar fi putut naşte cu mult timp în urmă. Cred că, într-un fel s-au altul, aş putea oricînd să fiu eu. Iată doar o mică secvenţă din ceea ce aş putea sau aş fi putut să fiu:

Luna aşeza în ochii lui Dionisie lumina ei lină. Stătea întins pe iarbă şi privea bolta înstelată a cerului, căutînd, ba cu un ochi, în timp ce-l închidea pe celălalt, ba cu amîndoi stelele cele mai cunoscute, dar şi pe cele mai îndepărtate, dîndu-le nume de fete pe care le iubise pînă atunci. Astigmatismul pe care-l avea îi muta dintr-un loc în altul aşternutul stelar al cerului, cînd închidea un ochi, ba stîngul, ba dreptul, apropiindu-i sau îndepărtîndu-i steaua pe care o căuta. Steaua polară îi era reperul, apoi Orion, apoi Canopus, stelele Carului Mare şi cele ale Carului Mic, iar în haloul planetei Venus, vedea de fiecare dată mişcîndu-se o umbră, ca un vîrcolac. Căutase o sumedenie de legende, să vadă de ce i se spune Luceafărul, ba de seară, plin de mister şi îmbietor, ba de dimineaţă, rece şi săgetînd cu razele lui în ochii abia treziţi din somn ai lui Dionisie. Pe lună căuta craterul Spiru Haret, în care, ca într-o paraidolie, descoperea chipul unor personaje pe care le va aduce în acel loc înalt în care a fost trimis de pronia cerească.

Dionisie sosise spre seară în Locul Înalt, aşa cum l-a rebotezat de la început, neplăcîndu-i să-i spună Ridicătura, cum se numea, deşi prietenul lui din celălalt secol îi va spune Ipoteka, fiind scos de la catedra de limbă francesă a liceului din Burg, sau Boston, cum îi spuneau elevii oraşului lor de la margine de lume. Şi în virtutea acestor redenumri, elevilor, în graţiile lui Dionisie, le plăcea să-i spună liceului lor Harvard. Stătuse la acel liceu doi ani. Acolo primise repartiţia la absolvirea facultăţii şi, fiind un bărbat frumos, cu plete poeticeşti pe umeri, ochi vii, iscoditori, de un albastru închis, fetele din clasa a douăsprezecea se băteau de la el. Iar el le ademenea cu franceza lui impecabilă şi cu poezii recitate din toţi poeţii lumii. Unele i-au ajuns şi în pat, iar de acolo, prin grija turnătorilor din jur, mai ales a colegului de la catedra de fizică, devenit ulterior director, în urechile celor de la inspectorat. Nesuferit cum devenise în cei doi ani, nu neapărat prin aroganţa lui, ci prin modul sfidător de a se afişa cu elevele din clasele mari, zvonul că el ar avea de a face cu acestea s-a transformat în adevăr aşezat într-un dosar, la care s-au adăugat şi carecterizările făcute de colegi, dar mai ales de colegele pentru care Dionisie nu avea ochi, iar dosarul, în ghilotină care i-a decapitat catedra şi profesia. Rîzînd, la plecare, le-a spus colegilor că nu este cîtuşi de puţin supărat, pentru că, aşa cum îi era scris în stele, el va fi numit paznicul rezervaţiei în care-i aşteaptă împăiaţi. A plecat fără să mai privească înapoi, lăsînd în urmă cîţiva ochi frumoşi, înlăcrimaţi, de fete iubite. Lacrimile acestora erau acum stelele de pe cer, pe care Dionisie, sosit la Locul Înalt, le privea întins pe iarbă într-o noapte frumoasă de vară. Aici va fi administratorul rezervaţiei. Doar cerul îi era şef. Nu trebuia să dea socolteală nimănui, pentru că toate, aşa i s-a spus, veneau aici de la sine. Avea în grijă o casă dărăpănată, pe care urma să o restaureze. Aşa o lăsase custodele de dinaintea lui, o fiinţă ce se credea jumătatea cealaltă a celei mai strălucitoare stele de pe cer. De fapt casa era un stup plin cu miere, în care se vor adăposti, pe lîngă regina moartă, trîntorii anilor ce vor urma. În jurul stupului era o livadă frumoasă, printre care doi salcămi seculari au fost raiul albinelor care acum culegeau mierea în altă parte. Dionisie i-a privit ca pe nişte martori ai timpului pentru care a fost ales să se stabilească aici, în rezervaţia despre care nimeni nu încercase să afle adevărul despre lume aşa cum va face el.

 

Ovidiu DUNĂREANU

Cerbul albastru

În copilărie și adolescență petrecute pe malul Dunării în localitatea Ostrov din sud-vestul Dobrogei într-o lume minunată, surprinzătoare prin frumusețea și ancestralitatea ei, de care nu m-am rupt niciodată, mi-a fost dat să ascult istorisiri ce m-au fermecat în așa măsură că nu am mai putut să le uit nicicum. Iar aceea cu cerbul albastru, o sălbăticiune nemaiîntâlnită în altă parte, le-a întrecut pe toate. Despre el oamenii locului credeau că era un înger al lui Dumnezeu trimis dinadins să-i păzească și să-i scape de relele cele mari ale vieții. Din relatările care circulau din gură în gură cât și din spusele unor martori ce se jurau că li se arătase în împrejurări grele, fără scăpare pentru ei, salvându-i de la moarte, de la înec, de boli, molime și de alte nenorociri, că te cutremurai auzindu-i, mie, cu mintea mea de atunci călătoare la stele și pe tărâmuri fabuloase, nu mi-a trebuit mult să mi-l închipui. De un albastru-azuriu precum strălimpezimile cerului și ale fluviului; cu ochii întocmai stelelor fulgerătoare; își purta coarnele rămuroase ca pe o coroană împărătească de turcoaz; iar trupu-i mlădiu, pe picioare zvelte și sigure, îi dăruia o semeție nemaivăzută la vreun alt animal de pe acest meleag; iute în mișcări lăsa impresia că zboară aidoma unei păsări uriașe, neobișnuite, în salturile înalte și nemăsurate ce le făcea; luneca strașnic, deopotrivă unui pește necunoscut, prin toate apele, în care se avânta, oricât de adânci și de vijelioase se dovedeau; auzea și vedea ce nimeni nu putea desluși; avea o putere și o blândețe de necrezut; era de neînfrânt și de neîntrecut; răsărea unde nu te așteptai; întâi se oprea, își înălța botul catifelat ca florile de cicoare și adulmeca aerul într-o parte și-ntr-alta cu neașteptată stăpânire de sine; scăpa apoi din el un fornăit potolit, iar pe nări fuioare subțiri de abur; pentru ca în cele din urmă să-și întindă grumazul și să slobozească un geamăt scurt prevestitor, urmat numaidecât de un muget prelung ca un tunet, anunțându-și apariția în partea aceea a tărâmului al cărui stăpân recunoscut era…

Sincer să fiu, toată viața mi-am dorit să am șansa, ca acest cerb fantastic, izbăvitor evocat cu patimă și prețuire din tată în fiu de către înaintașii mei din sat, să-mi apară aievea dinainte în timpul deselor ieșiri solitare făcute pe malurile și pe brațele fluviului, pe insulele, prin bălțile și pădurile de aici și să trăiesc și eu măcar o clipă, asemenea lor, bucuria și miracolul întâlnirii cu el. Așteptarea mea zadarnică de până acum se pare că nu-și va putea găsi împlinirea decât în poveste. Ceea ce mă determină să cred că a venit timpul să mă apuc s-o pun la cale fără întârziere.

 

Horia GÂRBEA

Așa a fost…

Nu am emoții, că nu am ce pierde, sînt totuși nervos, ca atunci cînd sînt concentrat la un obiectiv precis. Primesc de la un băiat trei mingi galbene, pufoase, ca niște boboci, arunc una, bag alta în buzunar, pe a treia o păstrez. O privesc lung ca să nu mă uit la tribuna care geme de lume. O să servesc primul. Nu vreau să dau tare, ar însemna să intru în jocul lui. Dau tăiat, dar mingea lovește banda. Mai am un serviciu…

E șase-șase. Pentru prima dată Djokovici se uită la mine. De sus. Normal. Are 20 de cm mai mult ca mine. Dar și 25 de ani mai puțin. Dacă era șah nu avea nicio șansă. Așa, nu se știe…

Am totuși 7-6 și 6-4. Dar sînt puțin obosit. Sîrbul zîmbește ironic. S-a prins și urmează să mă alerge ca să recupereze, fără grabă, cele două seturi. Ei, o să schimb tactica. S-a terminat cu jocul de pe fund. O să dau tare, serviciu-voleu. Evit să mă uit la antrenorul meu, are o mutră de înmormîntare. Și servesc primul as.

E 7-6, 6-4 și 5-0. La scorul ăsta nu mai are ce face. Dublă greșeală! E terminat. Tribunele îl aplaudă ironic. Dăm mîna și mă așez pe scaunul meu. Vorbește el, nu ascult ce spune. Zic și eu trei fraze convenționale. În franceză, așa, de-al dracu. Trofeul mi se pare greu. Abia îl ridic.

M-am îmbrăcat, dau să ies din vestiar și mai să mă ciocnesc de o umbră. Asta cine mai e? Mă îmbrățișează. O voce joasă îmi spune ceva într-o limbă necunoscută. Reacționez în glumă : „English, please“. Aș. Mai bagă o frază și înțeleg că vorbește rusește. Probabil mă felicită. Acum observ că e Maria Sharapova, încerc să o sărut pe pomeții proeminenți, dar e clar că nu e destul. Plus că și ea are 20 de cm mai mult ca mine. O prind de talie și dau să-i bag mîinile sub tricou. Dar se aud pași și apare altă siluetă.

Deși e contre-jour o recunosc din prima. Dominika Cibulkova. Știu, are încheieturile cam groase și un prenume imposibil. Dar părul auriu, ochii albaștri, dantura perfectă? Astea nu se pun? Plus că are doar un metru șaizeci. Fac un gest de resemnare și-i arăt ceasul pe la spatele Sharapovei. Sper că a înțeles. Peste o oră, la hotel. După cum se întoarce și iese, simt la ea o oarecare îmbufnare. Ies și eu, alături de Maria, zîmbindu-i cît pot de amabil, cînd mă ciocnesc de altă umbră, care mă ia pe românește :

– Ce faci, bă, aici?

– Nu vezi? Am cîștigat Roland Garros-ul.

– Ai cîștigat un rahat. Hai la aeroport. Ai uitat? Mîine joci șah cu Magnus la Oslo.

– Care Magnus?

– Carlsen, deșteptule. Dai cu piciorul la un million de dolari?

– De unde știi c-o să-l bat și-o să iau milionul?

– Un million e premiul învinsului, fraiere. Dacă-l bați, iei două milioane.

– Minus comisionul tău.

– Și ce? Poți trăi fără impresar? Fără mine, nu vezi că dai de belea?

– Dar Maria?

– Fii serios. Ea are altă direcție.

– Dar Dominika?

– Lasă că vine și ea la Oslo, dacă are chef. La vîrsta ta, ți s-a făcut de blonde? Și măritate pe deasupra? Cheamă un taxi, că mă enervez.

P. S. : Cer iertare că, în povestea de mai sus, am ignorat sugestia domnului profesor Nicolae Manolescu de a relata o ședință de redacție a revistei Luceafărul de dimineață, eveniment cu desăvîrșire fictiv. Am făcut-o pentru că are și fantezia marginile ei.

P.S. bis: Cu Magnus am făcut trei remize. La a patra partidă a cedat la mutarea 38.

 

Gabriela GHEORGHIȘOR

Întâlnire cu tatăl meu

Aș fi dorit o întâlnire cu tatăl meu. A murit la treizeci și trei de ani, când aveam un an și opt luni. Într-un fel, l-am cunoscut, precum într-un basm, dar nu mi-au rămas amintiri, am auzit doar povestiri ale altora despre el. Nu știu cum ar fi să-l văd acum încremenit în tinerețe, în timp ce vârsta mea a depășit-o pe a lui, cea mundană, din momentul plecării Dincolo. Ar fi cumva ciudat să folosesc apelativul tată. N-aș putea să-l privesc nici ca pe un frate mai mic. E greu să-mi imaginez cum s-ar petrece revederea.

Tatăl meu s-ar uita la mine ca la o străină, încercând să recunoască, în trăsăturile de femeie coaptă, chipul drăgălaș al fetiței de altădată. Sau poate să găsească în propria fiică matură ceva din figura lui de bărbat arătos, cu privire adâncă și melancolică, așa cum apare în unele dintre fotografiile îngălbenite. Mie mi se pare că el seamănă cu Marcello Mastroianni. Ne îmbrățișăm și încă nu putem să vorbim. Simt cum emoția mă sugrumă. Aș vrea să-i spun cât mi-a lipsit, am gura plină de zgură, nu reușesc să articulez niciun cuvânt. Îmi curg lacrimi mari, grele, stau în Valea Plângerii, ca într-o biserică scufundată, și mă agăț de tatăl meu tânăr ca și cum ar fi crucea din turlă.

Tata mă îndepărtează ușor, cât să se oglindească în ochii mei strălucind de lacrimi. Îmi mângâie obrajii cu tandrețe, de parcă ar șterge cu palmele vremea care a trecut fără să mă vadă. O blândețe nesfârșită strânge clipa într-un glob auriu. Îl culeg ca pe o bomboană din pomul de Crăciun și-l bag în buzunar. El începe să zâmbească și glumește: „A cui ești tu, oltencuță?“. Neamul mamii, cel oltenesc, se ițește din spatele meu, cu zăngănit de arme. Tata râde din tot sufletul. Oltenii, liniștindu-se, dispar ca un abur. Tata a cucerit mereu prin umor, e un spiriduș cu o veselie molipsitoare. Îi întind o țigară. „Aha, fumezi, ca tac-tu! Hai, să-mi povestești!“. „Tu ești fizicianul, tu să-mi zici despre relativitatea timpului“. „Da-da, tu te-ai apucat de însăilat versuri“, mă înțeapă ironic. Fumul se încolăcește printre noi și aroma tutunului ne învăluie.

Habar n-am dacă așa ne-am vorbi. Un tânăr venit din negura anilor 1980 ai comunismului ar avea nevoie de multe și îndelungate discuții pentru a înțelege societatea de azi. Dacă, totuși, ar ști tot ce s-a întâmplat pe Pământ din 1982 încoace, ar fi mai lesne să dialogăm. Doar în filmele de duzină, personajele călătoare în alte epoci se adaptează destul de repede. Poate mai bine ar fi să-mi spun că tata s-a întors de pe Solaris, unde am trăit, paradoxal, și eu, fiind acolo materializarea conștiinței lui vinovate că m-a lăsat singură. În universul meu, nici el nu m-a părăsit, de fapt, nicio clipă. Trăiește fantomatic, ca o hologramă luminoasă în întunericul din jur.

Îl aud cum mă încurajează sau mă dojenește ca un prieten mucalit. Mă ceartă și mă iartă. Tata este un spirit șugubăț și cald. Ca o zi de primăvară, când s-a și născut.

Tata era un om puternic, ar fi traversat vremurile cu rezistența unui maratonist. Știa să-și facă loc în viață și în inimi. Eu am fost o împiedicată de mică. Dacă nu aș simți că mă ține de mână, aș cădea ușor. Ținându-mă de el, pășesc pe deasupra întâmplărilor lumii celei aievea ca și cum aș pluti. Orice fetiță are dreptul la un tată. Chiar și imaginar.

 

Gheorghe GRIGURCU

Un imaginar al amintirii

Imaginația mi-a obosit ori nu se mai lasă condusă de un impuls volițional, astfel încât îmi îngădui a răspunde întrebării dvs. prin câteva cuvinte marginale. Având ca obiect prezentul, fenomenul în cauză poate aluneca lesne în superficial, aplicându-se viitorului poate deveni riscant. În cazul unei naturi introspective, imaginarul dobândește capacitatea de a se desfășura în voie în perspectiva trecutului. Mărturisea Jules Renard: „N-am decât o imaginație retrogradă. Nu-mi imaginez decât trecutul.“ Factorul care inspiră pozitiv imaginația e amintirea. Amestec de real și ficțiune, aceasta idealizează ceea ce a devenit imuabil printr-o imagine evocatoare. Realul îi acordă șansa unei integrări în destin, adăugând valenței „gratuite“ pe care o posedă una existențială. E vorba aici de un imaginar spontan pe care actul trăirii consumate îl ratifică și care la rându-i ratifică ceea ce s-a petrecut pe un plan esențial al ființei. O continuă devenire retrogradă. Ne imaginăm mereu cum am fi putut fi prin intermediul a ceea ce am fost. O întrupare în propria noastră fantasmă.

 

Emilian IACHIMOVSKI

Cazarma poeților. Din jurnalul pe care nu l-am scris

18-VIII. Viața de aici nu mă atinge. O existență fără prezență, pur formală, care nu mă obligă să mă manifest. Poetul Bun?! Toți înțeleg numai sensul în care el își îndeplinește obligațiile (?!).

Nimeni nu vrea să accepte lucrurile așa cum sunt. Cu toții suntem vinovați de acest măcel literar, și ne sare țandăra când vedem câte unul care are îndrăzneala să se manifeste altfel.

1-IX. Despre toamnă, despre verdele care trece spre roșu și brun, despre amintiri, doar atât: amintirile sunt anti-corpii memoriei.

Ceea ce se întâmplă aici nu poate fi subiect de discuție. E tulbure. Alții sunt optimiști. Văzut de afară, poate că ne merge grozav, psihic însă, niciunul dintre noi nu mai e normal. Nici cameleonul nu e conștient când își schimbă culorile de zeci de ori pe zi. Probabil!

9-IX. Cartea e consecința tendinței Editurii de a pune mâna pe afacerile Concurenței. Întrebarea e dacă Editura va fi în stare să creeze o contrapondere culturală. Cel care nu vrea să devină comerciant sau om de afaceri și căruia îi e silă de toate, trebuie să tacă. Iar eu sunt unul dintre Nefericiții Perfecți din Lumea de Visători, de Poeți și de Gânditori, din țara care nu există. Bănuiesc că sclavii, nebunii și tiranii ascunși, vor lua conducerea acestui veac.

15-IX. Ceva straniu și tulburător se întâmplă. Nu ne mai putem înțelege și vorbim fiecare limba lui. Nu este nimic mai confuz decât să discutăm despre Carte căci despre altceva nici nu se poate vorbi. E ca o convorbire de ospiciu când nimeni nu mai crede decât în propria lui realitate. Aflu că nicăiei Cartea nu mai e acceptată global, ci ba e o treabă englezească, ba franțuzească, ba germană. Chiar și retrașii scriitori de provincie care la început abia o așteptau, au devenit adversarii Cărții. E de necrezut cum ne pot manipula marile Edituri.

20-IX. Stare de asediu! Pierd bucuria de a privi în jur. Nu-i găsesc rostul. Împotriva șoarecilor de bibliotecă se folosesc cărțile otrăvite.

26-IX. Ni s-a cerut să declarăm în scris, mie și altor doi, că vrem să fim avansați. Nu știu ce se urmărește, eu n-am cerut așa ceva, dar am fost de acord într-un final. Avem acum în birou douăzeci și patru de pegași și ar mai fi nevoie de un poet. Povestea asta cu avansarea, acum în apropierea iernii, mi se pare o chestie oarecum plăcută.

3-X. Dispun de un cufăr prețios. Cufăr cu lemn cu întărituri de fier, care mi-a fost repartizat odată cu subita avansare. În câteva săptămâni voi primi brevetul de poet profesionist. Dar cel mai plăcut rămâne faptul că nu voi da examene, și cel mai neplăcut e că nu voi fi mutat de aici. Treaba asta cu avansarea se leagă de dosarul meu de cadre. Faptul că Tata a murit în Prima Redacție a contat enorm. Aș putea spera că voi avea un concediu până în decembrie. Dar nu sper. Își vor pretinde drepturile de concediu poeții mai bătrâni, noi tinerii urmând să mai așteptăm. Deocamdată, toate concediile sunt suspendate din cauza întârzierilor de la Corectură și a raporturilor trimise de Cenzură, care devin tot mai numeroase.

5-X. Ce noapte lungă nefăcând nimc. Aș spune ceva îngrozitor.

 

Vasile IGNA

B 195

Cum nu prea sunt un imaginativ, ci mai degrabă un visător, mi-e greu să accept că, dincolo de zgura informă a cotidianului, marea majoritate a întâmplărilor pe care aș vrea să le trăiesc se nasc altundeva decât în acel spațiu în interiorul căruia domnesc incontrolabilul și indeterminabilul. Doar că în disputa care l-a opus pe Jung lui Freud eu sunt de partea celui dintâi, căutând explicații raționale unor comportamente iraționale.Probabil că nici așa n-ar fi chiar imposibil să reușesc, dacă handicapul pe care trebuie să-l surmontez n-ar fi pe cât de simplu, pe atât de implacabil: eu nu țin minte visele! Mai precis, nu-mi amintesc decât începutul și sfârșitul și, foarte vag, chipul celui (celor) cu care eu, personajul mai mult sau mai puțin principal, mă confrunt. Astfel încât reconstituirea devine ficțiune, adică o potrivire aproximativă de umbre, un crochiu ce nu are la temelie retrospecția, ci introspecția. Și, cu voia dumneavoastră, închipuirea, care, oricît de fragilă o fi fiind, oferă o cârjă unei realități pline de ifose și subterfugii. Așadar:

Se făcea că fusesem condamnat la domiciliu forțat pe o insulă pustie. Nu la închisoare pe viață și nu la moarte, ca toată lumea, ci pur și simplu la supraviețuire. Iar insula părea cu adevărat un pustiu, cu toate că nu văzusem până atunci vreunul adevărat, în afara celui al Iudeii, pe care-l călcasem, pe jos și pe spinarea unei cămile, mai degrabă ca turist decât ca pelerin. Acolo predominante erau piatra și lutul zgrunțuros,aici, cât vedeam cu ochii, era o întindere de nisip de culoare argintiu- aurie, vălurită din loc în loc de vânt. Nu casă, nu colibă, nu cort, nimic altceva decât nisipul și câțiva vălătuci de ciulini tepoși.

„Am ajuns!, aici e!“, spuse Însoțitorul, după ce elicopterul cu care mă adusese aterizase în mijlocul unui nor de praf, ce se risipi de îndată ce se opri rotirea elicei.

Și cu aceeași voce albă, de robot politicos și grijuliu, adăugă:„Casa ta e aici în rucsacul ăsta. Dacă te descurci, supraviețuiești, dacă nu, ne vedem Deasupra!“

Casa era un rucsăcel cam cît să acopere spatele unui copil de doi-trei ani, iar Deasupra nu era altceva decât Înaltul cerului, un loc unde tocmai începuseră să mijească stelele. Am ridicat ochii spre ele și când i-am lăsat în jos, am văzut că atât Însoțitorul cât și helicopterul dispăruseră. Mi-am așezat rucsacul sub cap, m-am întins și am adormit.

Probabil că dormisem mai multe zile și nopți la rând, căci m-am trezit cu ochii umflați, cu buzele arse de febră, cu stomacul gol, ca o peșteră păzită de furnici.Dacă aș fi fost un șarpe boa, cu siguranță aș fi înghițit un elefant, după care aș fi așteptat nemișcat aterizarea forțată a unui avion, al cărui pilot să mă deseneze doar pentru a-și pune în încurcătură vizitatorii.

Și oaspetele, omulețul bucălat și cu fular auriu, cine o fi fiind?

E planeta mea asta, spuse, pe neașteptate, omulețul! De fapt nu e chiar o planetă, ci doar un prăpădit de asteroid, unul ce-și zice B 612. Mulțumesc că tu mi-ai desenat o oaie, nu vrei să-ți desenez și eu ceva de mâncare?

Îmi era foarte foame, nu știam dacă în rucsăcelul de alături are și ceva de-ale gurii, dar cum nu mai înghițisem niciodată o mâncare desenată (3, 4, 5 D?), am acceptat. Nu avea niciun gust, dar era sățioasă. Era aproape ca în casa mea de baștină.

Dar unde-i casa ta?, mă întrebă omulețul.

Ce să-i răspund? Înțelesesem deja că cei asemenea lui nu renunță niciodată la întrebări, doar că răspunsurile nu erau treaba mea. Altminteri, ar fi trebuit să-i răspund și ce se alesese cu baobabul, cu vulpea, cu lampagiul, cu geograful, cu businessmanul, ba chiar și cu șarpele. Nu era treaba mea, și, de altfel, vulpea îmi spusese că nimic nu e perfect…Treaba mea era să dorm cât mai mult, să visez cât mai puțin și, de îndată ce deschid ochii, să vă spun ce văd în jur. Ca, de pildă,ceea ce văd chiar în clipa asta:

E aproape amiază, soarele e sus, cam de trei sulițe, și pe covorul plin de toporași și crețișoare al ierbii din Grădină, înghesuiți unii în alții, astfel încât între ei să nu se poată strecura nici măcar un șarpe, oricât de subțire și de neveninos ar fi, stau întinși Spirt, Miruna și Mister. Doi motănei și o pisicuță, care, generoși ca întotdeauna și grijulii nevoie-mare, lăsaseră atâta loc în jurul lor încât să încapă și asteroidul B621, pe care îl rebotezaseră, cu de la ei putere, dar cu toate actele în regulă, scurt și cuprinzător: Valea Căprioarei. B195.

 

Nicolae JINGA

Coafuri milenare

Când am aflat povestea vindecătorului brazilian Arigo, prin anii 80 ai trecutului veac XX, dincolo de toate m-a impresionat vocea guturală şi imperativă a doctorului german Adolphus Fritz – mort în Primul Război Mondial, care-i cerea în vis, repetat, să-l ajute să-şi continue cercetările şi practica medicală întrerupte brutal. Asta se poate întâmpla oricui, mi-am zis. Te culci şi nu ştii ce visezi. Asta mi s-a întâmplat şi mie, numai că, în loc de vocea şi de spectrul doctorului Adolphus Fritz, eu m-am „trezit“ cu vocea şi cu spectrul bunicului dinspre mamă, Nicolae Furtună: la distanţă de 50 de ani de la trecerea-i dincolo. În decembrie 1956, bunicul s-a îmbolnăvit. Era bătrân şi singur. Bunica trecuse la Domnul cu vreo cinci ani mai devreme. El locuia în satul vechi, iar noi la şosea, în Izvorul Dulce-Luncă. L-am luat la noi. A zăcut pe picioare, cum se spune, până la jumătatea lui mai 1957, când, într-o noapte de miercuri, la 23,00, după cum prezisese, a trecut la cei drepţi. L-am iubit şi l-am îngrijit cu o devoţiune greu de imaginat. Am simţit că şi el mă iubeşte, deşi eram copia fidelă a celuilalt bunic, cel patern. În duminica premergătoare acelei negre zile de miercuri în care el a trecut dincolo, părinţii m-au trimis la Buzău, la sora mai mică a mamei, ca să nu particip la tristul eveniment. Abia vineri m-au adus înapoi. Mai târziu am aflat de dorinţa bunicului de-a mă avea lângă el în acele momente. Întreba: „Unde-i băiatul?! Să-mi aduceţi băiatul ! Am o vorbă să-i spun!… Vouă nu vă spun nimic!“ Au regretat că nu m-au adus. Încet-încet, cu anii, am aflat ceea ce nu ştiam. Găsise o comoară sub o mare piatră din locul numit La Hârburi, pe când ara pământul şi, speriindu-se boii, plugul s-a înfipt în piatră şi a răsturnat-o. Asta s-a întâmplat în primăvara lui 1923. Nu se ştie cum, dar s-a aflat. Poate datorită cutumei străvechi potrivit căreia groapa comorii nu se astupă. Multă vreme s-a temut pentru viaţa lui. Acum târziu, în 2010, la începutul lui mai, s-au declanşat visele repetate. „Sapi aici !“ – şi îmi arată locul. Cine s-ar fi gândit că el însuşi a trecut la cele veşnice la câţiva paşi de comoară?! Noi înşine, cei ai casei, am trecut dintr-o parte într-alta de zeci de mii de ori peste ea. Prin anii ’30 ai trecutului veac XX, între bucătărie şi casă a fost construită sufrageria de vară din lemn, pardosită de bunicul cu scânduri. Mai înainte însă, a săpat o groapă de 1,20 adâncime şi a ascuns în ea masivul cazan de aramă în care, până atunci, fierbea săpunul. În jurul anului 2000, casa părintească a fost demolată, dar lotul de 1000 de metri pe care era amplasată a rămas al meu. Am făcut acolo, mai întâi, un solar. Am dat discret cu detectorul – cu căştile pe urechi. La mică distanţă, tot de prin 2000, prin marginea drumului trece conducta cu apă. Motivaţia gropii? – racordarea la reţeaua de apă. Mi-a fost imposibil să ridic vasul. Într-o febrilitate grozavă, am luat monezile cu pumnii şi le-am pus în saci. Într-o noaptea de august din 2011, la 3 şi 30 de minute, am decolat către vest. Monezi de aur?: 515, din care se disting prin calitatea emisiei cei 373 de aurei. Când îi privesc, mă apucă leşinul. Monezi de argint?: peste 15.000. Am selectat, deocamdată, şapte seturi a câte 23 de coafuri de împărătese romane care, spre uluirea mea, ştiau să-şi preţuiască podoaba capilară ! Sunt în postura orfevrierului parizian din povestirea hoffmanniană: împătimit de propria-i artă, insul comite o nelegiuire supremă. Nu ştiu când voi declara acest tezaur. Încă n-am terminat de numărat.

 

KOCSIS Francisko

Călătorie de noapte

Trenul a intrat în gară pufăind zgomotos, aburii acopereau peronul îngust al orăşelului de provincie cum cea mai deasă ceaţă şi am avut nevoie de câteva momente, care mi s-au părut nefiresc de lungi, ca să văd unde se află scara vagonului. A fost în iarna anului şaptezeci şi şase, într-un ianuarie geros şi zăpadă groasă, cu sticliri magice la orice sursă de lumină, la orice apariţie a lunii. Când s-a anunţat sosirea trenului de noapte cu care am fost constrâns să călătoresc, am ieşit pe peronul pustiu şi îngheţat, nu se mai afla nimeni în gară, doar impiegatul a trântit uşa când s-a auzit locomotiva frânând, gata să-i dea semnalul de plecare de îndată ce ar fi auzit uşa vagonului închizându-se. Când aburii s-au risipit îndeajuns ca să văd în ce parte e mai aproape uşa vagonului, l-am zărit la trei paşi de mine pe bătrânul destul de subţire îmbrăcat, cu pantaloni de stofă subţire, un pardesiu de toamnă luat peste raglanul de lână de culoare cenuşie, fular în carouri alternând două nuanţe de gri de pană de porumbel, pălărie de fetru cu borul curbat în jos în faţă, cu barbă complet albă, nu prea lungă, faţă fără zbârcituri, dar îndoit de ani, pe la optzeci la prima impresie. Am pornit amândoi spre aceeaşi uşă, am grăbit puţin paşii şi am deschis uşa grea, îngheţată, şi am aşteptat să ajungă lângă mine, cu gândul de a-l ajuta să urce. Spre surprinderea mea, deşi nu mi-a refuzat ajutorul, a urcat sprinten, aveam senzaţia că mai uşor chiar decât mine. Compartimentele erau aproape goale. Am trecut de prima în care lumina era aprinsă, dar pe banchetă era culcat un bărbat în salopetă, vreun navetist care trebuia să ajungă la lucru în zori. Bătrânul a intrat în al doilea compartiment şi a lăsat uşa deschisă, ca un fel de invitaţie de a călători împreună. Am intrat şi m-am aşezat în faţa lui, după ce mi-am pus în bagajier valijoara cu care călătoream. El şi-a păstra alături de el plasa nu prea mare şi care părea mai mult goală.

O vreme nu ne-am spus nimic, ne-am privit de câteva ori cercetător, de parcă am fi vrut să ne convingem că nu ne-am mai văzut niciodată până atunci. Nu ne-am dezbrăcat, în compartiment era frig, caloriferul nu funcţiona. După ce s-a pus trenul în mişcare, bătrânul şi-a scos pălăria, lăsând la vedere un păr alb bogat, prins în coadă de cal la ceafă, lucru care mi-a scăpat la urcare. A pus-o alături de plasă, apoi a început să scotocească în ea şi a scos la vedere, cu faţa destinsă într-un zâmbet complice, o sticlă de o jumătate de litru, cu un lichid incolor. Fără o vorbă, a căutat din nou în plasă şi a scos un cilindru de carton, mie mi s-a părut de plastic, dar când am văzut cât de uşor se deformează şi-şi revine sub strânsoarea mâinii, am înţeles că e carton pentru suluri, ca pentru diplomele din vechime. I-a scos capacul, l-a răsturnat şi au alunecat din el pahare de ţuică băgate unele în altele, cu câte un şerveţel subţire între ele. A luat primele două, le-a pus pe micul suport de la geam, a scos dopul sticlei şi a turnat fără să fi scos o vorbă. După ce le-a umplut şi a pus dopul la loc, şi-a întors capul spre mine şi mi-a spus zâmbind:

– Îngăduiţi-mi să vă ofer un păhărel de palincă în semn de mulţumire pentru ajutorul dat cu amabilitate. Nu eşti ajutat în fiecare zi, noaptea şi mai puţin.

Cred că am zâmbit, pentru că zâmbetul lui a devenit şi mai larg, ochii au început să-i râdă de parcă ar fi uşor cherchelit, deşi a turnat dintr-o sticlă neîncepută.

– Mulţumesc, vă doresc sănătate. Cât priveşte…

– Tocmai „cât priveşte“ a scos paharele din plasă, m-a întrerupt el foarte vesel şi a întins paharul ca să ciocnim. Mă cheamă Paul Degan, nu merg decât trei staţii, atâta drum am de făcut.

– Eu am ceva mai mult, sper să n-ajung cu picioarele degerate.

– Nicio grijă, încep să încălzească, se vede pe geamul de pe coridor, aproape s-a dezgheţat.

Nici n-am văzut că geamurile coridorului nu erau atât de îngheţate.

Apoi a început să povestească ceva despre vremuri de demult, când a fost el tânăr şi lumea în care trăia avea parcă alt rost decât acum, deşi totul nu-i decât o iluzie dată de graba vremurilor de a trece cât mai repede, de a-l îmbătrâni pe om de tânăr. Nici n-a apucat să spună mare lucru, când un oftat uşor a pus capăt cuvintelor sale domoale, şi-a luat paharele, le-a şters cu şerveţelul, a scos altele curate din plasă, înlocuindu-le pe cele folosite, apoi le-a pus înapoi în cilindrul de carton, astfel că următorul său invitat va urmări scena pe care am văzut-o şi eu. Când tenul a început să frâneze, s-a ridicat, şi-a pus pălăria, a apucat plasa şi apoi mi-a întins mâna:

– Călătorie plăcută şi să sperăm că ne vom mai vedea.

– Mulţumesc, aveţi grijă de dumneavoastră. Mai ales pe frigul acesta…

A ieşit, l-am condus până la coborâre, am tras de uşa aproape înţepenită, reuşind s-o deschid cu greu. A coborât anevoie, mai gârbovit parcă decât la urcare. Ştiam că doar mi se pare, dar aveam senzaţia că gerul îl face să pară şi mai fragil. Am închis uşa şi m-am întors în dreptul compartimentului. Am privit pe geam. În halta fără peron, pe aleea pietruită, bătrânul aştepta să mă uit la el. Geamul era umed, dar nu îngheţat. Când a văzut că îl caut cu privirea, s-a îndreptat, părea că devine tot mai drept, dar nu părea, devenea tot mai drept şi tot mai tânăr. De-o vârstă cu mine. De talia mea. Cu barbă neagră, nu foarte lungă, cum purtasem şi eu în urmă cu un an. Când trenul s-a pus în mişcare, a ridicat mâna, cu degetele lipite, cu policarul uşor îndoit. Am crezut că halucinez, că nu-l mai văd pe bătrân, că sticla umedă îl deformează, că nici nu se mai află acolo, că mă văd reflectat pe mine însumi în sticla umedă şi murdară. Trenul s-a pus în mişcare. Cine a rămas în halta cufundată în noapte?

(Dacă am spus povestea, cine ar mai putea spune acum că nu face parte din viaţa mea?)

 

Adrian LESENCIUC

Moto: Peste plapuma groasă a nopții boreale

Se întinde femeia scandinavă

(text din vis)

Am citit studiul lui Freud, Despre vis, dar nu sunt convins că lumea visului e întocmai cu cea pe care o interpretează psihanalistul. Am încercat să împart firul subțire al visului în ideile pe care le-ar conține, dar de fiecare dată a fost foarte greu să ajung la rădăcinile gândului care se încheagă și dau rezistență și chiar o anumită coerență curgerii din faza de somn superficial. În fond, ești stăpânul a ceea ce ai ferecat sub tăcere, spune Freud, și sclavul a ceea ce vorbești. Freud a avut șansa să tacă despre vise. Și eu am această șansă, dar mă încăpățânez să nu tac. Poveștile pe care nu le-am trăit și aș fi vrut să le trăiesc sunt cele din vis. Într-un fel, le-am trăit, fără să le fi experimentat în viața reală. Iar ceea ce e cu siguranță foarte straniu e tocmai că mi s-au revelat pagini de literatură în somn. Adică am citit, auzit sau scris literatură pe care nu am citit-o, auzit-o sau scris-o în viața reală. De pildă, cu mulți ani în urmă, într-o după-amiază de august, am adormit citind din Borges. Aveam ediția din 1983 a Cărții de nisip de la Editura Univers, în traducerea Cristinei Hăulică (o antologie de proză scurtă care nu conține doar textele din cea mai frumoasă culegere de povestiri, cea din 1975, după cum o considera însuși prozatorul argentinian), și ajunsesem cu lectura la pagina 112. Încă nu mă apucasem să citesc Visul lui Coleridge, povestire inclusă în culegerea Alte investigări (1952). Am visat un text pe care, după ce m-am trezit, l-am notat pe un colț de ziar și am continuat să citesc despre Coleridge care, retras la o fermă din Exmoor, a adormit într-o după-amiază din vara anulului 1797 și a visat poemul Kubla Khan, după ce citise în prealabil un pasaj din Purchas despre împăratul mongol care zidise un palat. Coleridge a scris o bună parte din poemul său, iar restul din ceea ce a visat s-a risipit odată ce actul transcrierii a fost tulburat de prezența cuiva. Am încercat să-mi amintesc atunci ce text visasem și mi-am dat seama că pățisem precum Coleridge. Noroc că apucasem să scriu totul. Despre această experiență am povestit în romanul Moartea noastră cea de toate zilele, punând-o pe seama unuia dintre personaje. De la povestea mea anticipând lectura despre cum s-a născut poemul lui Coleridge care descrie ridicarea palatului de vară Xanadu, am mai visat numeroase texte. Pe unele le-am recuperat, pe altele le-am risipit. S-au risipit singure, și a rămas în urma lor o părere, visul împrăștiindu-se în aerul nopții. Trăiesc cu acest abur scăpat printre degete, ori printre pleoape, încercând să recompun freudian, idee cu idee, firul tors al visului. Uneori simt că aș vrea să-mi retrăiesc visele, cu logica lor absurdă, ca întâmplări care nu au avut loc vreodată și totuși s-au întâmplat și pe care le-am trăit fără să le fi trăit de-adevătatelea. Și, într-una dintre aceste întâmplări ale viselor născătoare de texte, să urc pe firul de idei al visului până acolo unde să găsesc sursa textelor care ajung la mine. Nu știu dacă îi voi găsi acolo pe Purchas, ori pe Coleridge, sau pe intermediarul Borges, dar voi găsi măcar râul sfânt Alph, ori fântâna din adâncuri și marea cea fără soare, ori roua de miere și laptele raiului care au făcut să curgă poemul romantic Kubla Khan.

 

Nicolae MANOLESCU

Nu-mi surâde…

…să-mi imaginez o altă viață decât aceea pe care am trăit-o. Așadar, nici să-mi imaginez întâmplări pe care nu le-am trăit, dar pe care aș fi putut să le trăiesc. Nici măcar să fiu altcineva decât am fost. Nu din orgoliu, nici pentru că aș fi atât de nemulțumit de viața pe care am trăit-o, încât să-mi doresc acum la bătrânețe o alta. Fie și inspirată din cărți. Motivul este, pur și simplu, frica de necunoscut. Ceea ce știu mă tulbură uneori, ceea ce nu știu mă înspăimântă de fiecare dată. Am evitat de câte ori s-a ivit ocazia să mi se ghicească, în palmă sau în zodii, viitorul. Cred că a nu încerca să aflăm ceea ce ne rezervă soarta este o prudență specific umană. E suficient să știm că murim. Asta ne deosebește de restul ființelor de pe pământ. Tocmai din cauza conștiinței că suntem muritori, am fost alungați din paradis. Nu din cel ceresc, ci din cel pământesc, rezervat de atunci tuturor viețuitoarelor cu excepția omului. În definitiv, a căuta să cunoaștem mai mult decât ni se cuvine ne poate alunga din nou din fărâma de paradis care ne-a rămas.

 

Toma PAVEL

Dacă aș fi avut această gravură

Cu mulți ani în urmă, am petrecut un lung concediu sabatic la Paris. Ziua lucram acasă, după-masa sau seara mă plimbam prin cartierele vechi din centrul orașului și ajuns pe malul Senei mă opream la vânzătorii de cărți și de gravuri de ocazie. Pentru douăzeci-treizeci de franci, într-o vreme când o baghetă de pâine albă costa un franc, alegeam din când în când câte o acquaforte veche de format mijlociu, care de obicei reproducea atent o operă celebră a unui artist bine cunoscut. Una din ele, un peisaj având în centru un imens stejar pe un fundal de arbori mai mărunți, nu preciza însă numele artistului, pe care nici vânzătorul nu-l știa. La sfârșitul concediului, am trimis acasă printr-o firmă de mutări diferite pachete, inclusiv aceste câteva gravuri învelite într-un dosar dreptunghiular și plat care, din păcate fiind ușor de rătăcit, s-a pierdut. Asigurarea mi-a plătit o mică sumă, dar pierderea gravurilor, în special a peisajului cu un stejar în centru, m-a mâhnit mult.

Mă gândesc acum că dacă aș fi avut această gravură, aș fi căutat numele și autorul picturii pe care o reprezenta. I-aș fi arătat-o unui amic de la catedra de istoria artei, care mi-ar fi spus, probabil, că nu putea fi vorba de un pictor italian sau francez. German, poate? Nu cred, ar fi dat el din umeri. Austriac, atunci? Parcă…

Cu ani mai târziu, fiind în sfârșit din nou în țară, aș fi vizitat locurile dragi și, la Sibiu, la muzeul Brukenthal, într-o expoziție temporară de pictură ardelenească aș fi dat peste două peisaje pictate spre sfârșitul secolului al XIX-lea de puțin cunoscutul Iohann Schuller. Surprins de asemănarea unuia din ele cu gravura cumpărată de mult, aș fi continuat cercetările și aș fi aflat că acest Iohann, găsit nou-născut la marginea unei păduri, a fost adoptat de Hans Schuller, organist la Catedrala din Sighișoara, care, fiind burlac, ar fi angajat o doică jună dintr-un sat vecin să se ocupe de copil. Băiat bun, talentat la desen, Iohann ar fi învățat meseria de artist de la un pictor ambulant care străbătea împărăția făcând portrete. Într-o vară, pictorul și Iohann ar fi ajuns împreună la Viena și ar fi bătut la ușa atelierului unde lucra d-l Waldmüller, artist vestit. Uimit de frumusețea peisajelor d-lui Waldmüller, Iohann ar fi petrecut zile întregi copiindu-le.

Mărturisesc că nu știu bine cum să continui această poveste. Poate că doica de la Sighișoara fusese de fapt chiar mama lui Iohann, o româncă pe care organistul, tatăl copilului, ar fi luat-o în cele din urmă de nevastă. Și poate că în anii ’50, când eram încă în țară, micuța Suzanne, fiica organistului din Sighișoara de atunci, și el un Schuller, ar fi semănat perfect cu cea care, cu un secol mai devreme, îl adusese pe Iohann pe lume. În salonul vilei Schuller, pe dealul din fața Catedralei, un vechi portret al ei, pictat de artistul ambulant, ar fi dezvăluit asemănarea. Poate că printre cele câteva tablouri din acest salon s-ar fi găsit și peisajul revăzut mult mai târziu la Sibiu, că Suzanne, în loc să fie un copilaș neastâmpărat de cinci-șase ani, ar fi fost o adolescentă senină de care, fără să-mi dau seama, m-aș fi simțit atras. Și că mai târziu, la Paris, în gravura cumpărată pe cheiul Senei aș fi întrezărit această amintire.

Sau poate că trecutul ne roagă să-l lăsăm în pace.

 

Ovidiu PECICAN

Dimineață acasă

Era încă destul de dimineață, dar mă trezisem mai devreme decât de obicei. Știrile de la ora 11 s-au transmis pe când eram în baie. Am auzit-o pe mama din living room strigându-mi că mă roagă să îi aduc când cobor ochelarii de citit. Locuiam, așadar, tot în casa lor de pe Călimănești 7, în apartamentul de bloc cu scară interioară pe care îl cumpăraseră prin rate îndelungate, plătind decenii, și care fusese proiectat cu gândul la construcțiile burgheze americane de un arhitect care se uita la serialul Ce vrăji a mai făcut nevastă-mea. Ciudat, în ziua aceea nu mă durea nimic: nici oasele tălpii, nici rinichii, nici capul… Îmi dispăruse și apăsarea pricinuită de eternele amânări care aveau un aer destul de verosimil de ratare. Aproape neverosimil. Cerul era lustruit, fără nori, din câte puteam vedea din cameră, fără să ies pe balconul ce dădea înspre râu și, dincolo de el, spre Cetate.

Am coborât, descoperind că în celălalt fotoliu de lângă măsuța rotundă stătea tata. Nu îl auzisem nici venind, nici deplasându-se prin apartament. Erau amândoi cu mine, și mama, cel puțin, își sorbea tacticoasă cafeaua lungă, „americană“, dintr-o cană de porțelan cum sunt atâtea prin birourile celor din marile companii occidentale.

Stăteau de vorbă cu Amalia, mai matinală decât mine (stătusem la computer iar până spre dimineață). Era totuși surprinzător, nu-mi aminteam ca tata să o fi cunoscut.

M-au pus iute la curent ce era cu efervescența de pe micul ecran și ce dezbăteau acolo. Războiul se încheiase și urmarea imediată era că indicii marilor burse de pe mapamond se modificaseră, creând speranța unei apropiate reduceri a prețurilor. Mai rămânea, totuși, problema depășirii paginii la care rămăsesem din roman. Încă nu se putea spune dacă îmi ieșea sau nu, important era să duc prima versiune la bun sfârșit, fără sincope.

Tata era de părere că nu atât blocada occidentală pe marile lanțuri de producție și de aprovizionare stopaseră avansul războinic al părții comuniste de Orient, cât explozia tehnologică a Inteligenței Artificiale. După părerea lui, aceasta preluase frânele politice și militare, alegând din miriadele de variante evolutive cu putință pe cea care invalidase și anihilase elanurile de dominație ale emisferei agresive.

Spre deosebire de el, eu mă temeam că, fie că e adevărat sau nu, Inteligența Artificială se afla la un pas distanță de momentul când lumea omului îi va apărea ca inoportună, fiind periculoasă.

Între timp, la București, în fața celor două palate, mulțimi agresive și gregare afirmau adevăruri politice care se băteau cap în cap, anihilându-se unele pe altele. Se preconiza o pulverizare de gaze și o intervenție a pompierilor în fiecare dintre cele două locuri.

Dar astea erau doar imagini pe un ecran. Eram iar cu mama și tata, nu mă durea nimic, iar fata care mă împlinea era acolo.

 

Irina PETRAȘ

Onirice

Nu-mi doresc să trăiesc nu știu ce întâmplări străine și nu visez cu ochii deschiși. Îmi ajung cele care mi se întâmplă firesc sau fiindcă le-am provocat anume. Dar am un răspuns special la întrebarea ta: mi-ar plăcea să trăiesc aievea unele dintre visele mele de noapte. Ele sunt in-speriențele mele, fac deja parte din mine, dar aș vrea să le am mai direct sub ochi, sub simțuri. Să le pot amănunți și picta. Nu mă visez niciodată pictând, dar culorile din visele mele închipuie tablouri uimitoare, compoziţii coloristice extraordinare, fluide, metamorfozându-se în adevărate galerii de artă. Le privesc cu emoţie, dar şi cu urgenţa de a le ţine minte, cu neliniştea că le-aş putea pierde.

Iată câteva secvențe.

O stradă în pantă suitoare în faţa mea. Trec pe sub copaci boltiți, ajung pe culme, gata să primesc imaginea. Oh, am mai fost aici, nu o dată. Aştept priveliştea aşa cum aştepţi o frază muzicală cunoscută: cu emoţie, cu fior. O prăpastie dreaptă se cască la picioarele mele. Cotesc pe o cărare îngustă, abruptă, care se strecoară printre ierburi negre, lipicioase. Ajung jos. Sunt pe malul de-o şchioapă al mării. Păşesc ţinându-mă de buruieni. În apa tulbure mişună vietăţi cu ochi mari. Grăbesc pasul. După o cotitură, locul se deschide brusc. Aş vrea să ţin minte fiecare detaliu. Ştiu că nu e locul meu, dar e locul pe care mi l-am adjudecat visându-l de nenumărate ori. O plajă largă, marea albastru-verzuie, tivită cu spumă dantelată, mici terase pline de flori, o casă mitutică albă, şezlonguri îngropate în cărţi care mă aşteaptă. Niciun om. Într-o parte, o stâncă înaltă, ca un străjer, acoperită ici colo de tufişuri de toate culorile. Văd și poarta de aramă. Ştiu, pe aici va trebui să plec. Privesc locul încă o dată, să nu-l uit.

Visele mele au adesea la îndemână o semi-luciditate care le dă şansa de a se întoarce din drum, de a continua un fir început în alt vis, de a ţine pe loc o anume tapiserie onirică pentru a păstra în minte în toate detaliile… Deschid încet poarta şi intru. Lanţ de încăperi tăcute, cu mobile negre şi reci. Trec repede dintr-una în cealaltă, ajung la ultima încăpere. E goală, înaltă, cu pereţii vopsiţi în pete roşu-sângeriu şi verde-fiere, culori putrede şi vii, care, îmi spun, nu au nevoie de privirea mea. Deschid uşa, ultima. Mă izbeşte mirosul de alge, de soare. O plajă îngustă, caldă, cu nisip mărunt, câţiva copaci răzleţi lângă o stâncă joasă, cenuşie, şi Marea. Valuri vineţii tighelite cu spumă albă vin şi se sparg de pietre. Privesc orizontul de o limpezime ireală ca printr-un geam de acvariu, trag în piept izul sărat şi proaspăt al mării… Văd o uşă mare, verde-coclit, întredeschisă pe un zid cărămiziu. Intru. Mi se deschide o privelişte tulburătoare: sunt pe marginea unui hău înverzit înconjurat de stânci golaşe şi coline împădurite, cu ape şopotind în mici cascade. Vreau să văd mai bine. Fac doi paşi, alunec pe o piatră umedă şi cad. În cădere, mă agăţ de un colţ de stâncă. Rămân suspendată deasupra minunăţiei. Simt că mâinile îmi alunecă, nu voi mai rezista mult. Închid ochii şi dau visul înapoi. Privesc scurt prin poarta întredeschisă şi caut altă cale spre privelişte.

Sunt într-o casă construită pe o stâncă. Are ferestre mari, deschise spre o apă întinsă, întunecată. Nu ştiu dacă e marea. Nu contează. În jurul unei mese lungi, scriitori. Ştiu, vag, că sunt din secole diferite. Sarcina mea e să le vorbesc despre singurătate. Nu mă ascultă. Mă întorc spre ferestre, exasperată. Apusul a desenat pe cer vitralii imense, colorate puternic, cu forme mişcătoare, trecând din una în alta. Apa le răsfrânge şi ea, estompat, prelung. Spectacolul e uluitor. Mă răsucesc spre cei dinăuntru. Mai fac o încercare. Le strig că pierd ceva foarte important. Nu mă aud. Mă întorc spre ferestre. Înregistrez calm imaginea, o recapitulez apoi cu ochii închişi. Vreau s-o ţin minte.

 

Savu POPA

Realiatea era sarea imaginației

În Ocna Sibiului, unde locuiesc, se află lacul fără fund, rezervație naturală, în care are loc fenomenul de heliotermie. Apa sărată păstrează, pentru o perioadă îndelungată, căldura soarelui. Când eram mic, mă fascina și, totodată, mă intriga faptul că mă aflam în preajma unui astfel de lac pentru care nu exista nicio limită naturală. Poate că, apele lui se prelungeau, la nesfârșit, căpătând nuanțe sau culori cât mai diferite și ajungând pe alte teritorii de la capătul pământului. Și totuși, cum de era posibil acest lucru?

În acea perioadă, de două sau de trei ori pe săptămână, mergeam cu ai mei în zona lacurilor. Făceam drumul pe jos și, mai întâi, ne opream pe strada Băilor să privesc cele două berze care, an de an, reveneau la cuibul lor de pe hornul unei vile care sta să cadă. Apoi, ajungeam în zona lacurilor, unde făceam aerosol, dacă era seară, sau baie, dacă era în timpul zilei, alături de alți turiști. De vreo câteva ori, îmi amintesc, am făcut baie și în lacul fără fund. Întotdeauna, când intram cu tata în apele lui deveneam neliniștit. Simțeam că totul se schimbă în jur, temperatura aerului, mirosurile, sunetele care se subțiau, devenind imperceptibile și sarea care ne strângea corpurile. Toate acestea se-ntâmplau doar cât timp mă aflam în lac. Și, îmi imaginam următorul lucru: cu cât aveam să înaintăm mai mult și să ne pierdem de maluri, cu atât exista posibilitatea ca apele să se învolbureze, să iasă la suprafață niște brațe vânjoase, care să ne apuce trupurile și să ni le tragă în adâncul cel fără de adânc. Mă simțeam și înaintam, făcând pluta sau bicicleta, (oricum, apa sărată ne ținea în echilibru), cu o oarecare teamă. Încercam să nu mă-ndepărtez foarte tare de tatăl meu, care înota cu o lejeritate de invidiat și nu presimțea nimic din furia ascunsă deocamdată a apelor.

Când am mai crescut, m-am apropiat altfel de acest lac și de misterele lui saline, pe care le întrezăream printre interstițiile fluide, atât de incoerente, de frânte și de insipide. Când se întâmpla să intru în apele lui, încercam o emoție nouă, dătătoare de extaze care mi se scurgeau revigorant prin tot trupul. Îmi imaginam, sub forma unei dorințe, o călătorie salină în centrul pământului. Apele se deschideau ca niște porți saline, dincolo de care se afla un tunel de cremene și ambră, nesfârșit, prin care imersam lin, ca printr-un uriaș trup de sare aflat și el într-o continuă, nesfârșită prăbușire. Tunelul se ramifica, la un moment dat. O puteam lua în orice parte a lumii, la sute, poate chiar zeci de mii de kilometri distanță de casă. Călătoream prin subterane și ieșeam la suprafața atâtor lumi. Reușeam să vizitez locuri noi, unele pustii, cum erau deșerturile sau zone intens împădurite, altele debordând de un exotism discret sau strident. Multe dintre ele, fără nume. Când mă plictiseam sau simțeam că vizita urma să se termine, mă uitam în toate părțile. Căutam râul cel mai apropiat, marea sau oceanul care îmi erau la îndemână și, ca să revin acasă, intram în apa lor. În drumul de întoarcere prin tunelul fluid, pereții acestuia se-ngustau tot mai tare, îmi prindeau corpul ca-ntr-o menghină de-ntuneric. Altădată, reușeam, în drumul meu, să zăresc în mod fulgurant chipuri sau apariții spectrale ale unor lostrițe sau șerpi marini care, fie, se-ndreptau spre locurile în care eu fusesem deja, fie, mă ajungeau și mă-nsoțeau spre suprafața apelor lacului. Odată, mi-am imaginat sau am visat că în apele lacurilor se prăbușise soarele, încingându-le peste măsură, de aici și heliotermia. Sau că soarele călătoarea și el de la un capăt în altul al pământului, răsărind sau apunând prin lacul fără fund, unde-și avea acum împărăția. Altădată, călătoream pe valurile de spumă sălbatică și verzuie, pe coama cenușie a unei creaturi asemănătoare cu monstrul din Loch Ness. Nu aveam să descopăr, dacă, într-adevăr, lacul se deschidea spre aceste, îndepărtate lumi, întrucât, la un moment dat, a fost închis balneației, fiind declarat monument al naturii. Însă, era de-ajuns să-nchid ochii ca să nu îmi intre apa sărată în ei. Și începea visul. Pe atunci, realitatea era sarea imaginației.

 

Andreea RĂSUCEANU

Cum ar fi fost?

Mi-am imaginat de multe ori cum ar fi fost dacă aș fi trăit în aceeași perioadă cu unii dintre scriitorii mei preferați. Aș fi vrut să mă fi întâlnit cu Mircea Eliade când lucram la disertația de masterat, teza de doctorat, apoi la proiectul postdoctoral despre opera lui literară și locurile unde a trăit în România. Să fi descoperit, în arhivele unde am căutat ani de zile, documentele care să-mi dezvăluie ce s-a întâmplat de fapt cu Mantu Cupețul, soția sa Stanca și sora Maria – familia de ctitori de la biserica Mântuleasa. Unde se afla moșia lor am descoperit întâmplător, în timpul unei călătorii prin țară, după ce toate celelalte căutări se soldaseră cu un eșec. Mi-ar fi plăcut și să le găsesc pietrele de mormânt, și să aflu dacă Stanca a murit ca o văduvă nefericită, sub tutela unei cumnate cu o mână de fier, dacă a avut copii sau a rămas singură pe lume după moartea bărbatului.

Aș fi vrut și să ajung în satul natal al bunicii mele, care a devenit unul dintre modelele C.-ului, spațiu ce leagă primele mele două romane: O formă de viață necunoscută și Vântul, duhul, suflarea, un sat aflat între Dunăre și Prut, care a crescut în imaginația mea, hrănit de povești auzite în copilărie. Aș fi vrut să îmi cunosc străbunicii, mai ales străbunicul patern, Radu, care mi-a și devenit personaj. Filozofia lui de viață, simplă și legată de ritmurile naturale, aproape stoică, a ajuns la mine tot prin intermediul bunicii, făcându-mă să-l admir fără să-l fi cunoscut vreodată. Mi-ar fi plăcut să fi ajuns acolo, la adevăratul C., pe când mai existau încă toate, familia numeroasă, casa de pe deal, ridicată acolo ca să nu o afecteze desele inundații din zonă, bostănăria, toate lucrurile pe care, neavând altfel acces la ele, le-am recuperat prin intermediul memoriei familiale, încercând să le dau o viață nouă, în romanele mele. Dar, în același timp, mă gândesc că un loc pe care l-ai văzut nu e niciodată același cu un loc pe care ți l-ai imaginat, și că, dacă aș fi ajuns vreodată la C., în literatură el ar fi fost cu totul altul.

 

Vasile SPIRIDON

Comme d’habitude / My way

Am sărit din pat ca ars, pentru că – din cauze necunoscute mie – vecinul de sus nu sărise el primul din pat, ca de obicei, în fiecare dimineață, la ora 7.10. Mă bazasem pe el și nu mai pusesem ceasul să sune, iar acum riscam să pierd avionul pentru Viena. Era păcat, mai ales pentru că decola prima dată pentru mine de pe aeroportul internațional al orașului. Deși stau la șase kilometri de aeroport, merg de fiecare dată 300 de kilometri cu microbuzul până la Otopeni, făcând și o binevenită escală națională la Focșani, înainte de a trece cu grăbire Milcovul, peste a noastre vechi hotare. Pe parcursul călătoriei rutiere, sunt silit să accept banii și să sfidez toți dușmanii șoferilor. Cel puțin, așa mă simt îndemnat să fac, dacă e să mă iau după manelele ascultate de ei și implicit de noi, călătorii. Că doar ei trebuie să se simtă bine la volan, nu noi, cei avuți în grija lor.

Ieșind din bloc și ridicând ochii spre cer să văd cum e vremea de zbor, am observat că un colocatar de la alt etaj, tot superior mie, nu mai are arborat drapelul tricolor românesc la fereastra dormitorului. I s-a decolorat pânza sau și-a dat seama mândrul patriot că, pentru a fi mai presus decât ceilalți conaționali în sentimentele sale, ar fi necesar, în primul rând, să vorbească fluent și corect în limba maternă? A mai pomeni despre evaziunile sale fiscale, înseamnă a avea prea mari pretenții de la el. Ajuns în stradă la picior, ca pieton, mi-am dat seama că mă pot retrage de pe carosabil, ca să merg în voie pe trotuar, fără a avea grija mașinilor parcate neregulamentar și a celor care vin din spate. De altfel, pe panoul publicitar al șantierului de construire a unui nou bloc din preajmă stătea acum scris că, pentru cele două sute de apartamente ce vor fi date în folosință în curând, se vor asigura cinci sute de locuri de parcare în spațiul din fața și din spatele imobilului. Ba chiar și din părți! Cineva mai pusese un zero de o șchioapă la modesta cifră dislocată, pe care o știam eu înscrisă pe panou.

Odată plecat cu taxiul, nu mi-am mai făcut griji că nu voi ajunge la timp în aeroport din cauza „handicapului motor sever“ din trafic, întrucât la principalele intersecții din oraș se deschiseseră pasajele subterane pentru autovehicule. Nici apostrofările cu accent moldovenesc, în limba de largă circulație națională a șoferilor amatori sau profesioniști, nu le-am mai auzit. Dar nu mică mi-a fost surpriza când am citit pe o săgeată indicatoare: „Casa memorială «Vasile Alecsandri»“! Și nu-mi era, zău, în piept inima rece. Sosit înainte de vreme în aerogară, am aruncat o privire de rutină, ca de obicei, la panoul cu decolările și am citit cu mare surprindere că pasagerii pentru zborul Otopeni-Viena au deja poarta deschisă pentru îmbarcare.

Am sărit din pat ca ars, pentru că – din cauze cunoscute mie – vecinul de sus sărise el primul din pat, ca de obicei, în fiecare dimineață, la ora 7.10. Ar fi fost normal totuși să mă bazez pe el și astăzi, când am de călătorit până la Otopeni. Auzindu-l deja făcându-și toaleta glandelor în baie, gândul îmi zboară fără voie la șlagărul „Comme d’habitude“, conceput în Franța, dar devenit celebru în limba engleză, sub titlul „My Way“. Pentru aceasta, textul a trebuit să traverseze în zbor, pe aripile muzicii, Oceanul Atlantic. Cât despre mine, mă simt nevoit să-mi trăiesc ziua și clipa hic et nunc, dacă tot am fost trezit fără voie, ca de obicei. I did it my way.

 

Dan STANCA

Cititorul ideal sau ireal

Dacă ar fi să-mi doresc să mi se întâmple ceva frumos, asta ar fi. Să mă urc, de exemplu, în tramvaiul 41, să dormitez acolo pe un scaun, să ajung la Lacul Morii şi să-mi aduc aminte că de partea cealaltă a lacului o femeie a fost sfâşiată de câini, iar la un moment dat, să fiu trezit din această stare de reverie împletită cu disperarea de o doamnă respectabilă, dar care are încă valenţe erotice, şi care mă întreabă dacă sunt scriitorul Dan Stanca. Îşi cere scuze pentru inoportunitate, dar vrea să ştie dacă sunt sau nu respectiva persoană. Evident, înroşindu-mă puţin, îi spun că eu sunt acela. Femeia capătă curaj şi scoate din poşeta de piele veritabilă, cu încrustaţii aurii, care nu cred că ar costa sub o sută de euro, o carte de-a mea, bunăoară, acel volum de la Vremea Adio, România şi-mi cere un autograf. Jena mea se accentuează, mai ales că sunt văzut de alte persoane care surâd cu subînţeles. Normal, doamna respectivă începe să mă laude, vai, ce carte minunată etc etc… Mă pierd cu firea, uit unde voiam să ajung cu tramvaiul, dar nu mă pot abţine să n-o invit la o cafea. Coborâm amândoi din 41 şi o luăm hai-hui pe străzi, în căutarea cafenelei ideale. O găsim în cele din urmă, ne aşezăm la o masă, conversaţia se înfiripă imediat, fără pic de inhibiţie. Desigur, nu mă abţin şi comand un Jidvei. Doamna nu se sfieşte şi vrea şi ea să bea. Ciocnim iar paharele scot un sunet atât de excitant încât mă mai pierd încă o dată cu firea, firea mea, nu Gabriela Firea, deşi dacă mă uit mai atent observ că doamna aduce oarecum cu fosta primăreasă şi actuală ministreasă, oho, sunt din ce în ce mai bulversat de întâlnire iar alcoolul intră în sânge cu un tupeu care mă face turmentat cât ai clipi. Nu mai contează cartea, nu mai contează nimic altceva decât picioarele doamnei pe care fusta îi acoperă doar pe jumătate. Mă uit fără nici o jenă la cracii ei iar ea, simţindu-mi privirea, se simte excelent. Citesc pe chipul doamnei un aer de sastisfacţie care mă flatează. Ia uite, dacă doar o privire o stimulează, păi altceva o va ridica în al nouălea cer…

Cam asta aş dori să mi se întâmple înainte de moarte… E tot ce mai vreau de la viaţa asta care s-a scurtat îngrozitor de mult. Nu mai încape vorbă că aşa ceva nu se va întâmpla niciodată. Cititorul ideal nu-mi va ieşi în întâmpinare. Nimeni nu-şi strică ochii pentru a străbate măcar zece pagini din cărţile mele. Le-am scris atunci ca să le citească Isus Hristos? Da, poate, poate numai în cer e adevăratul cititor care pătrunde până la os sensul cărţii tale. Acolo, în cer se vorbeşte o singură limbă, deci nu sunt necesari traducătorii. Iar limba aceasta este a duhului, este adierea sau boarea care înfioară cuvintele şi le face inteligibile mai presus de orice blocaj lingvistic. Mi-e teamă că dacă mai vrem să facem umbră pământului trebuie să sperăm aşa ceva. Nu o cucoană citititoare, ci un înger analfabet, dar care, în pofida lipsei lui de carte, e cel mai apropiat de cartea mea.

 

Liviu Ioan STOICIU

Ceva despre îngerul meu păzitor, cu care nu am dialog

De întâmplări neîntâmplate am mereu parte – de câte ori stau cu ochii în gol și mă trezesc plecat de acasă, „regândind“. Cel mai mare dușman al meu e gândul, care e confundat cu imaginația. Tot timpul mi se schimbă gândul, apare altul, fragmentează imaginea – tot încerc în versuri să redau această stare naturală de lucruri, de gânduri care sar de la una la alta (dar e un fir roșu care le face accesibile ca unitate, „scriind gândul“)… Mie mi-au plăcut mereu „basmele românilor“. Am și eu basmul meu, întâmplarea neîntâmplată (am mai multe, să vă dau un exemplu). Mă bucur să visez cu ochii deschiși. Ar fi fost grozav să am puteri paranormale. Să mă teleportez măcar spiritual, dacă nu fizic – să tot străbat lumea, să captez „necunoscutul, nevăzutul“, fără să deranjez pe nimeni, să-mi dezvolte imaginația. Ușor de zis, imposibil de făcut. Nu sunt în stare nici măcar să țin legătura cu îngerul meu păzitor. Sfat: „Când ne simţim cuprinşi de tensiuni şi nelinişti, să avem încredere în sfaturile binefăcătoare ale îngerilor. Dimineaţa, înainte de a fi absorbiţi de vârtejul activităţilor cotidiene, şi seara, când oboseala ne copleșeşte şi ne simţim goi, putem să ne adresăm îngerului păzitor şi să-l rugăm să ne ajute să redăm sufletului nostru pacea şi seninătatea… Este suficient să le invocăm ajutorul şi pentru asta e de folos să ştim numele îngerului nostru păzitor“. Care e numele îngerului meu? „Trebuie să știi ziua în care te-ai născut“. N-a știut nimeni din familie să-mi spună, totuși. Am întrebat acum internetul (să nu spun inteligența artificială) în ce zi a căzut ziua mea de naștere și m-a trimis la calendarul anual 1950, 19 februarie a fost duminică. Bun, duminică: mă uit mai atent, pe 17 februarie 1950 a fost Luna Nouă (Neagră, va să zică), până pe 19 februarie a apărut „Craiul Nou“? Acum înțeleg de ce sunt atât de dificil pentru mine însumi. „Luna Neagră nu are nimic de-a face cu logica, convenţiile şi convenienţele, legile şi statutele, nu respectă, ci, dimpotrivă, dispreţuieşte aşa ceva, ea se ambiţionează să dinamiteze exact condiţionările care te împiedică să fii autentic… Te ajută să vezi dincolo de aparenţe, chiar şi dincolo de moarte, este pregnant şi pozitiv aspectată în horoscopul vizionarilor, clarvăzătorilor, medium-urilor. La fel, ajută la renaşterea spiritului şi la dezvoltarea conştiinţei de sine… Luna Neagră, este asociată cu inconștientul, cu partea ascunsă, obscură a minții și a spiritului uman“… Iau seama acum că de la Luna Nouă din 17 februarie 1950 mi se trag toate! Să mă întorc însă la demonstrația cu îngerul meu păzitor, cu care nu am dialog fiindcă nu știu cum îl cheamă. Aflu acum că „Îngerul tău păzitor e ales după ziua naşterii. Duminica – îngerul păzitor este Arhanghelul Mihail, iar piatra protectoare este ochiul de tigru sau hematitul“… Măi, să fie, ce mai e și hematitul? Citesc: „e un cristal care încurajează autenticitatea, astfel încât să devenim exact ceea ce suntem; care transformă visele în realitate“. Uite așa am căzut exact pe temă…

Mi-ar plăcea, vasăzică, să am parte de o întâmplare care să mă teleporteze spiritual peste tot, să văd „dincolo de aparenţe, chiar şi dincolo de moarte“, cum citam mai înainte, să am mintea și mai deschisă pentru poezie. În secret, îmi doresc să ajung fizic la Veneția – deoarece am promis, de câte ori a intrat în discuție Veneția (fiul a vizitat anul ăsta Veneția, am un nepot care stă de zeci de ani lângă Veneția, fratele meu a fost anul trecut la Veneția), că la Veneția, dacă ajung, pun cruce la toate.

 

Florin TOMA

O voi aduce în fața dvs. pe doamna Josephina K… Deci, doamna Josephina K.!

Lovită brusc de un val de iubire familială, Josephina K., în vârstă de 94 de ani, dezlipi din albumul familiei – cu un gest tremurând precis ca o tăietură de bisturiu – o fotografie îngălbenită, cu zimți pe marginea îndoită. Își apropie de poză lornionul, aplecându-se… Cu capul său mare, cu părul crescut peste grumaz și tăiat în creștet după moda Jeanne d’Arc, ea îndeplinește în familia K. funcția de reazem nemijlocit al tradiției.

Cotropită, așadar, de bufeuri de nostalgie, femeia se dusese, cu pașii mărunți ai pâslarilor, direct la biblioteca din living și scosese de acolo albumul foto al familiei K., intitulat „Noi“.

Părul ei drept, tăiat în creștet după moda Jeanne d’Arc, se lăsă peste fotografie, adumbrind-o. Dar nu îndeajuns cât s-o întunece. Printre petele gălbejite, încă era cu putință a fi recunoscuți cei doi eroi ai familiei, distinși în Marele Război de la Kraka, stând umăr lângă umăr, ostășește, numai că erau înconjurați, fără ca ei să știe, de un pâlc de dușmani ascunși după fiecare copac din pădurea aflată în jurul lor. Stră-străbunicul ei, Spyros, o ținea pe fiica lui pe după mijloc, ca și cum ar fi fost gata-gata s-o ia la o învârtită. Numai că gestul lui era calin și ocrotitor, din pricină că mantaua militară a femeii, cu pulpanele despicate în față, nu putea să mai ascundă burta deja imposibil de neremarcat: Rosebunda era gravidă în luna a șasea.

– Băi, ce mama dracu’…? Ce-i bazaconia asta? Josephina K. lăsă deoparte lornionul și se apropie cu ochii la doi centrimetri de cartonul jerpelit. Acum cinci zile, când m-am uitat eu, străbunica parcă nu era borțoasă. Ba chiar pot să jur că avea pântecul la fel de plat ca palma mea.

Se ridică, se îndreptă de mijloc și se masă ușor la L4-L5. Se hlizi un pic, fiindcă o gâdila. Intră în bucătărie și își umplu un pahar cu apă de izvor, de la Muntele Kölström, unde în acel moment ningea. Goli conținutul, făcu un „Aaaaahhh!“ de plăcere, se șterse cu dosul palmei și se întoarse iute la masa din living.

Se așeză, luă lornionul și privi din nou fotografia.

– Băi, nu se poate! Nu-se-poa-teeee!… M-am tâmpit? – zise ea, apropiind și mai tare lentilele de peticul de hârtie galbenă. Parcă adineauri creștina asta era gravidă, ce naiba!?

Într-adevăr, Rosebunda nu mai era însărcinată, ci dăduse naștere unui băiețel dolofan de 3,400 kg, care-n poză avea deja cam trei anișori și ședea în picioare de-a dreapta mă-sii. Era îmbrăcat într-un șpilhozen alb din lână, iar pe cap avea un fes cu șnur lung, la capăt cu un pampon roșu, de care trăgeau toți golanii din grupa mare. Se vedea că era frig. Iarna coborâse pe derdeluș, de la Muntele Molström. Aburi grei ieșeau cu zgomot din nănăul stră-străbunicului Spyros, prezent lângă nepot, pompate pe nările umede și vibrante, ca la bidivii. Era mai ceva ca gerul Bobotezii de la Kraka, unde înghețaseră ca proștii.

Josephina K. se duse la fereastră, sperând în îmbunătățirea situației. Dar, după un timp, nu mai avu răbdare și se întoarse la masă, aplecându-se asupra fotografiei.

– Băi, ce naiba, ce crestelnița și închinarea mă-sii se petrece aici?… Nu-se-poa-teeee! – urlă ea, trăgându-se de părul de pe creștet, tuns după moda Jeanne d’Arc.

Nu-i venea să creadă ce vede. Printre vălătuci de tămâie, fotografia – tot galbenă, tot crăpată, tot cu marginile roase – nu-i mai reprezenta pe stră-străbunicul ei, cu străbunica ei, Rosebunda, ci un cortegiu mortuar. Două perechi de cai cu valtrapuri albe trăgeau carul mortuar, drapat și el în alb și cu câte un înger de ghips la fiecare colț. Prin geamurile laterale, se zărea sicriul ei, ornamentat cu scene biblice și sufocat de flori creponate și coroane cu albine pictate pe ele. Cortegiul era precedat de fanfara Primăriei, care intona Marșul funebru al lui Chopin și se încheia cu șiruri nesfârșite de bărbați în redingote negre și cu jobenuri pe cap, însoțiți de doamne îmbrăcate în rochii largi de satin alb, cu trandafiri roșii cusuți pe poale.

Lumea plângea, de fapt, plângea tot orașul, fiindcă străbunica Rosebunda își luase singură viața. Avea doar 17 ani. Se otrăvise cu zeamă de rostopască, fiindcă nu avusese feed-back la amorul ei pentru Harry, un locotenent de cavalerie brunet, chipeș, cu mustața în furculiță și vesel ca un veverițoi erectil.

Exact în clipa aceea, realizând drama că stirpea se stinsese, fotografia se desprinse din mâna Josephinei K. și căzu pe masă, odată cu capul femeii de 94 de ani.

„Ce ghinion!“ – apucă ea de șopti.

 

Cosmin Andrei TUDOR

O altfel de șosea

Cred că este firesc să ne dorim o (re)întoarcere în trecut când vine vorba de-a ne imagina scenarii pe care am vrea să le trăim. O privire în prezent sau în viitor nu are atât de mult farmec. Intervine și un alt sistem de valori între cele două părți: trecut și prezent-viitor (luate împreună). De aceea, dorințele și fanteziile noastre pe care am vrea să le trăim în prezent-viitor au potențialul de a se întâmpla, pe când trecutul este lipsit de acesta. Poate de aici să se nască și farmecul lui: să trecem (cel puțin cu imaginația) această barieră și să facem imposibilul posibil. Sună mult mai palpitant, nu? Pe când, în cealaltă situație, totul depinde de cele mai multe ori de o fărâmă de curaj: fie că ne dorim să ajungem pe Everest sau stele la Hollywood. Primul pas ar fi îndrăzneala.

(Re)întoarcerea în trecut fiind, eminamente, imaginară (chiar dacă, din punct de vedere fizic, este cât se poate de reală, nu cred că există cineva care să își dorească să se găsească în maxima proximitate a unei găuri negre pentru a testa acest lucru) cred că este cel mai potrivit scenariu pentru această solicitantă anchetă.

Dacă aș avea un DeLorean adaptat la mersul în timp, aș face un prim popas în Bucureștiul interbelic. Aș merge pe Calea Victoriei în lung și-n lat. Poate i-aș întâlni pe cei din generația ’27. M-aș duce pe strada Melodiei și aș privi la geamul oval, marinăresc și m-aș întoarce la DeLoreanul meu. Aș deschide portiera de tip gullwing și aș pleca mai departe pe șoseaua mea temporală spre Franța secolului XIX și apoi spre Florența lui Michelangelo și Da Vinci. M-aș afunda în negura trecutului. O trăire a istoriei pe propria piele.

Găsindu-mă acum pe-o colină, obosit după o călătorie de 2776 de ani și de oamenii care se agită în jurul mașinăriei mele cu aripi de pescăruș, m-aș întoarce acasă. Acasă unde? Trecutul meu s-ar suprapune cu viitorul. Deci, evit să spun când și unde m-aș întoarce. Rămân la formula lui acasă. Aș distruge mașinaria și mi-aș relua viața întreruptă de acest vis frumos.

 

Cornel UNGUREANU

Anii 1990

Nu ştiu dacă aş vrea să retrăiesc istoriile mele din 1993…, dar mi-ar plăcea să am cu 20 de ani mai puţini. În mai 1993… un domn care se dădea miliardar mi-a cerut să-i fac o revistă de film (aveam o emisiune de film la Radio Timişoara, eram de nădejde), iar secretara lui (frumoasă-frumoasă!!!) venea zilnic la mine să-mi dea veşti noi: domnul Cojocaru a cumpărat terenuri la Giarmata! Înfiinţează studiouri de film! Acolo vor fi studiourile Trident! Vei fi nu numai directorul revistei şi al editurii, ci şi al studiourilor!

L-am întâlnit pe Costinaş (de ce eu şi nu el?), el pleca în Maramureş, face film acolo, când se întoarce mă ajută. Iosif Costinaş a lucrat cu numitul la Cineclubul CFR în anii şaizeci, omul mănâncă film pe pâine, mi-a spus. A venit din Germania, a făcut acolo bani, e miliardar. Făceam revista „Trident“! Domnul apărea uneori să vadă proiectul: vreau revistă color, colaboratori de seamă, nu mă interesează banii! Revistă săptămânală. Am făcut o listă de colaboratori (articole scurte, topuri de carte, de film, de imagine, de actori), i-am înfăţişat o listă de colaboratori şi de onorarii. Andrei Pleşu, Liviu Ciulei, Mircea Martin, Laurenţiu Ulici, Ovidiu Iuliu Moldovan, Niky Wolcz, 50 de mărci foiletonul. Domnul s-a uitat la mine mustrător, de ce îi dispreţuiesc pe aceşti oameni de seamă? 300 de mărci fiecăruia. Mi-am scos studenţii cei mai buni din sesiune, am luat cel mai grozav tehnoredactor – pe Dorin Davideanu – trebuia să facem patru numere. Planuri de editare, planuri de film. L-am convocat şi pe Paul Eugen Banciu, el avea gata un scenariu, Domnul voia să citească scenariul, filmul trebuia făcut repede. Toate trebuiau făcute foarte foarte repede. Timişoara avea nevoie de toate, noi trebuia să realizăm Cinecitta la Timişoara, cuceream lumea. Când să facem plăţile tipografiei, colaboratorilor (primul număr era gata,tipografia trebuia plătită) Domnul a dispărut. A dispărut de tot. Au apărut avocaţii datornicilor, din ce în ce mai furioşi. Da, Domnul dispăruse de tot. Nu mai era nici revista Trident, nici editura Trident, nici studiourile Trident. Era în lunile mai-iunie 1993. Îi spuneam lui Robert Şerban: ai şi tu în şpalturile de la Trident articole. Neplătite. Şi un efort… care poate îţi va sugera un roman despre România anilor ’90.

 

Lucian VASILIU

Bibliotecarul lui Arcimboldo

Aveam în custodie o sumedenie de volume, înregistrate în trei mari registre de inventar. Instituția la care lucram era o filială publică, mai precis un depozit uriaș de cărți pentru împrumut la domiciliu.

Pentru fiecare cititor aveam câte o fișă, rânduită într-un fișier alfabetic.

Marea mea plăcere consista, uneori, în a șterge de praf cărțile așezate în lungi și suprapuse rafturi. Se aflau arhivate acolo volume scrise de imperii de poeți, de cohorte de filosofi, de legiuni de istorici, de detașamente de sociologi, de parohii de prelați, de folcloriști, astronomi, alchimiști, psihologi și antropologi, de critici literari și critici de artă, de matematicieni, oenologi și gastronomi, de bărbați, femei și copii, de imperatori și trubaduri, de orbi și șchiopi, de surzi, muți și atleți, de sadici și masochiști, de profesioniști și veleitari, de anonimi și consacrați, de clasici și debutanți.

Unele tomuri erau scrise pe vreme de ciumă, cu pana sau cu stiloul, altele la mașina de scris sau la calculator, în miezul zilei sau în miezul nopții, în timp de pace sau în vreme de război, în alfabet latin sau în chirilică, pe hârtie filigranată sau pe piele de vițel! Papirusuri și incunabule, ediții princeps și ediții populare, cărți uzate de lectură și altele cu pagini netăiate, volume cu autograf, cu ex-libris, cu adnotări fel de fel, cărți de autor și cărți semnate de un colectiv.

Distingeam, deseori, polemici, perorații, diatribe, exordiumuri, invocații, lamentații, libații. Uneori, autorii se luau la bătaie, tușeau, sughițau, strănutau ostentativ, se îmbrățișau, dansau, făceau gimnastică, se înghionteau sau se elogiau în limbi de circulație universală!

Când pătrundeam în depozit, toată hărmălaia înceta. Se instala o liniște respectuoasă. Eram păstorul lor, cititorul lor principal. Harababura se reinstaura după ce închideam ușa de refugiu. Câtă invidie pe cartea pe care o extrăsesem din raft, solicitată de un pensionar de la Căile Ferate! O carte de bucate! Mai ales că, prin natura clasificării zecimale, dar și în înghesuiala restituirilor, se întâmpla ca autori care nu se suportaseră în viață, trebuiau să ocupe același loc în raft, cot la cot. Alfabetic sau tematic, alandala sau cronologic, în contextul anului de editare. De exemplu, cartea unui autor turc lângă una scrisă de un grec! Sau volumul de memorii semnate de un liberal, lângă unul purtând pecete conservatoare!

Sau placheta unui poet lângă istoria criticului literar care îl defăimase!

Așteptam, cu emoție, orele din program când trebuia să trec în Atelierul de conservare și restaurare, un fel de „prim ajutor“, de laborator medical de urgență, unde îndreptam foile îndoite, ștergeam însemnările grosiere. Puneam separat, pentru veritabilii restauratori cărțile șontoroage, cu foile pătate sau cu copertele arse de scrumul țigărilor, cu șubrede cotoare. Volume luxate, agresate, aruncate, abandonate, multe dintre ele citite parțial, altele doar copiate fragmentar.

Cum le părăseam, peregrinele erau solicitate să își povestească întâmplările prin care au trecut! Mi-a fost dat să ascult, cu urechea lipită de ușa depozitului, să receptez spovedania patetică a unei cărți despre apicultura hitiților, pe care eu însumi o împrumutasem pentru lectură în mansarda mea de bibliograf, bibliofil, bibliotecar. Și ce nu a povestit ea despre mine și despre stăpânul meu, pictorul Arcimboldo, despre Milano, Viena și Praga, despre tipografi, librari și anticari, despre muzeografi și profesori universitari, despre aristocrați și despre academicieni!

Taclalele cărților sunt firești:

• una a folosit pasaje întregi de la vecina ei;

• una este chiar suma colegelor sale;

• una este de format IV, alta de format I;

• una a fost tradusă la Paris, alta doar la Ulan-Bator;

• una are 144 de pagini, alta e o epopee;

• una a cunoscut 333 de ediții, alta doar 2;

• una a fost elogiată la apariție, alta incendiată;

• una a fost scrisă pe când autorul avea 21 de ani, alta pe când caligraful mănăstiresc celebra 66;

•una a fost finalizată în exil, alta în condiții comode de cancelarie domnească;

•una a fost scrisă de la stânga la dreapta, alta de la dreapta la stânga;

•una a dormit pe pieptul unei prințese, alta i-a fost șezut comod unui dictator;

•una este legată în piele, alta doar în carton ieftin.

Și câte și mai câte povești.

Dar aceasta e o altă poveste pentru altă visare!

 

Ioan Radu VĂCĂRESCU

Destin

Au plecat pe front la mijlocul toridului iulie 1942. Pentru patrie, Brigada de Vânători de Munte de la Deva, cu tot cu divizionul de Artilerie, temutele tunuri de munte. Au urmat doi ani de lupte crâncene, până la poalele Caucazului și la porțile întunecate ale Stalingradului. După retragerea de la Stalingrad, Brigada (devenită între timp Divizie, condusă de faimosul general Leonard Mociulschi) s-a tras spre Crimeea, iar cei mai „bătrâni“ ostași au fost anunțați că vor fi repatriați și, eventual, înlocuiți cu forțe proaspete. Tatăl meu, născut fiind în 1908, făcea parte dintre aceștia. Bucurie mare, desigur. În ziua programată pentru plecare (pe jos, spre o gară aflată la cincizeci de kilometri distanță) s-au adunat toți cei doisprezece vânători, echipați de drum pentru întoarcerea în patrie. Tata, între ei. Și atunci a început totul. Plutonierul lor de companie, mai tânăr, avea de executat o sarcină și nu mai avea niciun ajutor. L-a rugat pe tata să nu plece încă, să-l ajute la ceea ce avea de făcut, ca prieten, ba, aproape consătean (tata, din Gârbova de Alba, camaradul lui din Apold), iar după ce vor fi terminat treaba îl va duce chiar el la gară cu șareta. Au plecat amândoi cu un furgon încărcat cu mâncare mucegăită spre un crov aflat la câțiva kilometri distanță de satul în care erau așezați atunci, să deșerte acele bucate fără folos spre folosința păsărilor cerului și animalelor locului. Au ajuns în acel loc și au început să descarce mâncarea (erau mai ales pâine și varză stricate) într-o râpă de-o parte a întinsei adâncituri în pământ. Au văzut și că de cealaltă parte a lăsăturii, la o distanță însă apreciabilă, se află niște soldați nemți care păzeau un grup numeros de oameni care cărau cu spatele pământ galben. N-au dat importanță faptului, desigur. Nici n-au băgat de seamă când, după vreo două ceasuri de muncă, a oprit lângă ei o motocicletă cu ataș și o camionetă, din care au coborât câțiva soldați nemți, care i-au legat pe cei doi români cu mâinile la spate și i-au urcat cu forța în camion.

Au fost duşi într-un sat din apropiere, unde nemţii-şi aveau centrul de comandă. Nu ştiau ce să creadă, nemţii erau aliaţii lor, iar ei chiar că nu făcuseră nimic altceva decât să arunce nişte pâine mucedă undeva într-o groapă. Au fost încarceraţi într-un beci, chiar sub casa unde armata germană îşi avea comandamentul. N-au încercat să opună niciun fel de rezistenţă, nici n-ar fi fost posibil, şi nici să întrebe ce se întâmplă cu ei, pentru că, din păcate, n-a apărut nici un tălmaci de româneşte, iar ei nu ştiau decât vreo câteva cuvinte nemţeşti.

Au zăcut toată ziua şi toată noaptea care-a urmat, făcându-şi curaj unul altuia că vor veni ai lor, din moment în moment, să-i scoată din necaz, văzând că nu s-au întors în tabăra lor, mai ales că tata, Petrică, ar fi trebuit să fie la orele acelea în drum spre ţară. N-au închis un ochi toată noaptea, rugându-se la Dumnezeu să-i apere şi să-i ajute. Nu-i vorbă, în război eşti faţă în faţă cu hâdoşenia tot timpul, însă una e ca moartea să te preocupe ca idee generală, şi alta e să ai puşca încărcată în faţa ochilor tăi la trei metri distanţă.

La prima oră a dimineţii au fost scoşi la lumina zilei, puşi la zidul din spatele curţii comandamentului şi ţinuţi în bătaia puştilor a doi soldaţi. Au înţeles că le venise ceasul, că vor fi împuşcaţi, fără judecată, fără popă şi fără de lumânare la căpătâi. Au mai înţeles că nu va dura mult până se va pune în aplicare executarea lor, poate până vor termina de mâncat comandanţii şi plutonul de execuţie. Aşa au şi început să se desfăşoare lucrurile. Mai întâi şi-au făcut apariţia soldaţii, cinci la număr, care şi-au pregătit încărcătoarele automatelor cu indiferenţă, cu gesturi mecanice îndelung repetate. Sunetul arcurilor de fier întinse, ţăcănitul gloanţelor care intrau la rând în încărcător, zăngănitul precis şi rece al armării au rămas toată viaţa lor de atunci mai departe cele mai sinistre şi mai dureroase amintiri.

Însă, treceau minutele şi nu se întâmpla nimic, nu apărea nici un comandant, nu venea nici un ordin. Apoi au trecut ore. La fel, nimic. Se făcuse amiază. Soldaţii din plutonul de execuţie se plictisiseră de-atâtea aşteptare, îşi rezemaseră armele de zidul clădirii şi se trăseseră într-un colţ al curţii la fumat. O rază de speranţă se strecură atunci firavă în sufletul lor aproape mort. Apoi speranţa aceea deveni certitudine când îşi făcură apariţia, din clădirea comandamentului, doi ofiţeri. Erau căpitanul neamţ care-i adusese de pe câmp cu o zi în urmă şi un ofiţer român, nimani altul decât căpitanul lor de la regiment, sas din Sibiu de origine. Au fost dezlegaţi, luaţi repede de după umeri de către domnul căpitan şi scoşi repede în uliţă și urcaţi în camionul regimentului.

Norocul fusese, desigur, faptul că domnul căpitan era sas, s-a putut înţelege nemţeşte cu ofiţerii germani, deşi i-au trebuit ceasuri bune ca să-i convingă de nevinovăţia celor doi soldaţi români, adică să le explice nemţilor că aceştia nu sunt nişte criminali bolşevici. Au aflat şi ei ce s-a întâmplat de-au fost puşi la zid fără judecată. În viroaga aceea din pustietate nemţii păzeau nişte evrei care munceau la săpatul şi transportul de pământ galben. Acolo şi dormeau, sub cerul liber, încătuşaţi şi sub pază strictă. Acuzaţia adusă celor doi soldaţi români a fost aceea că au încercat să-i hrănească pe acei oameni. Ofiţerilor nemţi li s-a făcut frică, probabil, de amploarea care ar fi putut s-o ia executarea unor soldaţi din armata aliată şi au renunţat la acuzaţie.

Când s-au întors la regiment, au aflat însă de altă tragedie: cei unsprezece soldați care plecaseră pe jos spre gară și apoi spre casă, fuseseră uciși de partizani la o margine de pădure rusească.

Tata mi-a povestit întâmplarea de mai multe ori, ba, pot spune că a fost cea mai teribilă poveste aflată în copilăria și tinerețea mea. Desigur, pentru că era vorba despre tata și despre marele război. Mi-am imaginat de multe ori că sunt acolo, în locul lui. Un straniu sentiment de a retrăi emoția aceea de nedescris, față în față cu moartea. I-am și spus acest lucru. Tăcea, își aprindea o țigară și mă privea surâzând direct în ochi. Nu știu dacă aș fi vrut cu adevărat să trăiesc o astfel de poveste. Știu însă că exist și scriu azi aceste rânduri pentru că soldatul Petre s-a întors acasă și a devenit, peste o vreme, tatăl meu. Care a plecat dincolo aproape la jumătate de secol mai târziu, acasă, în patul lui.

 

Răzvan VONCU

Cum am salvat echipa Dinamo

E o după-amiază cenușie și umedă, ca aceea în care Liverpool ne-a eliminat, la București, după meciul cu cântec din Anglia.

Numai că acum nu disputăm semifinala Cupei Campionilor, ci un biet meci de campionat fără miză. Nu mai avem șanse la titlu, iar tribunele sunt amorțite: doar oamenii lui Mihnea, într-un colț al peluzei, și cei ai mutului de la tribuna I se mai agită. Vocile lor sună fals, pe fundalul zumzetului mocnit al unui stadion amorțit. Deși nu-mi place să recunosc, știu că entuziasmul lor e plătit de Borcea. Nici nu mai sunt cine știe ce spectatori în Groapă, de când echipa nu mai are rezultate. Acum conducem cu 2-1 o echipă oarecare, iar jocul lâncezește.

Nu e frig, e doar urât și neplăcut. Stau pe banca de rezerve și mă simt, vag, nelalocul meu între ceilalți jucători. Sunt mult mai în etate decât ei, am peste 37 de ani, iar unora aș putea să le fiu chiar tată sau, măcar, un unchi mai mare. Am părul grizonat și am fost operat, nu de mult, de varice la piciorul stâng: atunci am ieșit de tot din echipă și tot de atunci port o protecție suplimentară pe tibie. Protecția mă jenează la alergare, de dribling sau deposedări nu mai vorbesc. Însă perspectiva unor crampoane de fundaș care-mi redeschid cele câteva incizii de pe tibia sau pulpa piciorului stâng mă sperie mai mult decât banca de rezerve.

Mai sunt vreo 20-25 de minute din meci, care se îndreaptă spre un 2-1 chinuit și previzibil. Nu știu ce voi face după meci, la fel cum nu-mi aduc aminte ce am făcut înainte. Tribunele murmură: oamenii aceștia vor pleca, acasă sau la bere, exact cum au venit. Nici mai fericiți, nici mai puțin fericiți. Meciul acesta nu există cu adevărat, deoarece nu schimbă nimic.

Deodată, aud vocea Procurorului spunând calm, cum e întotdeauna când se află pe marginea terenului: „Răzvan, treci la încălzire. Intri în locul lui Viorel.“ Sunt derutat. Procurorul nu mai e de ani buni antrenorul nostru, iar vârf de atac eu n-am mai jucat de cel puțin 15 ani, de când devenise evident că sunt făcut să joc la închidere. Când intru, intru în locul lui Iftodi, nu al lui Moldo. Avem doar un gol avans, dar adversarii nu atacă, au marcat dintr-o lovitură liberă întâmplătoare. Nu cred că în repriza a doua au fost surprinși de mai mult de trei-patru ori în jumătatea noastră. Nu văd, de fapt, marginea terenului, nici nu disting fețele celor de pe bancă. Nu-mi vorbește nimeni. Doar zumzetul molcom și dezlânat al tribunelor îmi spune că partida se joacă.

Dar mă dezechipez și încep încălzirea. Pare că tribunele se dezmorțesc, nu știu de ce: nimic nu ne amenință victoria, iar victoria nu ne aduce nimic în plus față de ce avem deja. Nu înțeleg reacția, sezonul ăsta, ca și cel de dinainte, am fost doar un jucător de umplutură. Rareori am intrat în echipa de start, iar după pauză menirea mea e fie să încerc să limitez proporțiile scorului, fie să țin de egalul obținut cu greu.

Ridic capul din gazon și stadionul arată ireal. Adică nu e cel de acum, ci cel din anii 1970, cu pistă de zgură și tribune cu bănci de lemn. Copertina improvizată de deasupra tribunei a II-a nu există, nici nocturna. Tabela de scor e aia penibilă, cu „Gazde“ și „Oaspeți“, înlocuită la începutul anilor 1990, Și gazonul e altfel, mai cenușiu și noroios, deși nu plouă, e doar umezeală în aerul de după-amiază vagă.

Procurorul e îmbrăcat elegant, ca întotdeauna. Îmi explică succint ce vrea de la mine: să stau cu 20 de metri mai aproape de careul advers decât a stat Viorel și să fac pressing cu încercare de deposedare a jucătorului cu mingea. E neapărat necesar să marcăm. Să fiu atent la fundașul de marcaj, să nu-i permit să stea mai aproape de un metru de mine. N-am prea înțeles de ce trebuie să fac asta, cât timp adversarii nu atacă, iar noi avem 2-1.

Intru în teren și tribunele iau foc. Un vuiet imens se prăvale peste noi în iarbă, iar cerul coboară și mai mult. Lumina e destul de scăzută, dar nocturna rămâne stinsă. Fac câteva sprinturi și demarcări, ca să iau pulsul adversarului: or fi ei obosiți, dar eu sunt de ani și ani trecut de vârsta retragerii, am părul grizonat. Trebuie să joc în preajma careului lor, e nevoie să intru repede în ritm, ba chiar să accelerez jocul, cum mi-a cerut Procurorul. Prima pasă îmi iese bine, veche superstiție de fotbalist român, dar mingea ajunge la Costel Orac. Iar Orac e antrenor, n-a mai jucat de nu știu când. Sau poate e Moni Dragnea?

Au urmat minute confuze, în care doar febra tribunei a umplut timpul și spațiul. Până când reușesc să deposedez un adversar mai lent, îi pasez la un-doi lui Oneață (de unde a apărut și ăsta?!), iar Oneață mi-o plasează perfect, la întâlnire, în spatele ultimului adversar. Alerg ca-n tinerețe și-mi văd cu coada ochiului protecția suplimentară pe tibia stângă, sub jambiera căzută. Pătrund în careu, pe dreapta, și de pe la vreo 15 metri bag vârful bocancului sub minge și-o trimit drept în vinclul stâng, la colțul scurt. Bietul portar nici n-a văzut-o. N-a apucat nici să miște, a rămas țintuit pe linia porții.

Tribunele au explodat. Vuiesc ca o explozie nucleară, ca glasul pământului. Crainicul din megafon îmi strigă numele, ai mei sar peste mine grămadă, ca la rugby, ca la câștigarea Cupei. Sunt cuprins de euforie până în adâncul sufletului. E minutul 81 și avem 3-1, nu se mai poate întâmpla nimic.

*

Așa am salvat în vis echipa Dinamo București, care nu merită să fie salvată, întrucât e o tristă ruină care-și dezonorează blazonul. Iar eu nu am jucat niciodată fotbal la un nivel mai înalt decât curtea școlii, deși poate că mi-ar fi plăcut. Acum am 54 de ani și nu mai pot fi performant nici la fotbal de masă.

 

Varujan VOSGANIAN

O întâmplare pe care am trăit-o și n-am trăit-o

Îmi cereți să descriu o întâmplare pe care n-am trăit-o, dar aș fi vrut s-o trăiesc. Eu aleg să vă vorbesc despre o întâmplare pe care n-am trăit-o, dar pe care mi-o amintesc foarte bine, de aceea mi-e greu să vă spun dacă am trăit-o sau nu.

S-a întâmplat în Peru, în iunie 2009. Șamanul pe care mi l-am ales drept călăuză mi-a oferit să beau o fiertură obținută din tulpina unui cactus pe care incașii l-au numit Wachuma și cărora spaniolii i-au spus, mai târziu, San Pedro. Șamanul mi-a spus că incașii folosesc acest extract de mii de ani și că e un mod de a obține un fel de conștiință extinsă. Cea ce dă șansa retrăirii unor evenimente din trecut, a lecuirii unor traume, și, în același timp, a aflării unor căi de a-ți întrezări destinul.

Mai întâi, am oprit la marginea unei păduri și șamanul mi-a cerut să-mi aleg un copac de care să-mi lipesc urechea, cu ochii închiși. Mi-a șoptit că trebuie să stau așa, nemișcat și tăcut, până când aud sevele copacului urcând în trunchi, ceva cam în genul Gorunului lui Blaga. N-aș ști să spun care era legătura acelei auscultații cu ceea ce a urmat, probabil comuniunea cu copacul a ajutat acuității simțurilor mele într-o stare, totuși, de relaxare. Mărturisesc că am reluat de multe ori și în alte locuri acest ritual, mi-am ales câte un copac și mi-am lipit urechea de trunchiul lui, încercând să-i aud inima cum bate și sevele cum urcă și coboară. Iar acolo unde locul era pietros, am făcut același lucru, lipindu-mi urechea de o stâncă. Nu cred să existe o mai profundă tăcere.

Dar să ne întoarcem la fiertura de Wachuma. Am înghițit, cu un amestec de curiozitate și neîncredere, conținutul bolului, o zeamă groasă, verzuie. Apoi mi s-a recomandat să mă întind cu fața în sus și să mă las purtat de închipuiri, așa cum te lași dus de o apă îndeajuns de sărată încât să te țină deasupra și îndeajuns de fremătătoare încât să-ți subțieze marginile trupului. Așa cum trupul se dizolvă într-o stare în care simțurile nu mai încap în marginile lui, mi-a spus șamanul, așa se vor dizolva marginile timpului.

Probabil că Petre Ispirescu i-ar fi spus Valea Plângerii. Numai că eu am intrat într-o altfel de falie de timp care nu m-a întristat, dimpotrivă. M-am regăsit, dintr-o dată, în curtea casei noastre din Focșani. Era exact ca pe vremea copilăriei mele. Duminicile, când timpul era frumos, scoteam masa și scaunele pliante în curte și mâncam în aer liber. Eram cu toții acolo, cei morți, bunicul Garabet, bunica Arșaluis, sora ei, Armenuhi, și soțul ei, unchiul Sahag. Eram și cei vii, tata și fratele meu mai mare, Melic. Pe mine nu mă puteam vedea, căci eram numai la un capăt al privirii, dar după cum fratele meu arăta ca un băiețandru, mi-am dat seama că ceilalți mă vedeau prin copilul care am fost. Totul era ca atunci, grădina, pomii, se auzea până și curgerea cișmelei care răcea vinul și sifoanele din sticlă groasă, hexagonală. Nu știu unde era soarele, căci nimeni nu avea umbră, lumină era pretutindeni și aveau cu toții fețele luminoase. Vorbeau, dar nu auzeam ce spun. Probabil că, dintre toate simțurile, auzul rămăsese ceva mai în urmă, acolo unde erau și ei, de fapt, în timpul din care plecaserăm. Sau cu urechea lipită de unul dintre trunchiurile pomilor din copilăria mea. Văzându-i pe toți împreună, o imagine pe care n-o mai credeam decât amintire, m-am simțit atât de fericit încât am început să plâng. Am numărat odată de câte ori am plâns în viață. Am numărat că în viața mea am plâns de vreo zece ori. Nu știu dacă e mult sau puțin, depinde. Uneori să plângi și o singură dată în viață e mult. Atunci, însă, a fost singura dată când am plâns de bucurie. Și dacă îmi simțeam lacrimile curgând și nu le puteam stăpâni, înseamnă că întâmplarea aceea mai mult am trăit-o decât n-am trăit-o.

 

Constantin ZAHARIA

Undeva la capătul lumii

Philippe este un prieten al tatălui meu. Este proprietarul unei edituri care i-a adus beneficii importante. Are o vilă pe malul mării în arhipelagul Seychelles, iar vara trecută m-a invitat să petrec două săptămâni de vacanță în acel loc de excepție, știut fiind că nu mulți sunt aceia care-și pot permite un astfel de răsfăț. Eu, de exemplu. El urma să mă întâmpine la aeroport, să mă ia cu mașina și să mă conducă la proprietatea lui, să rămână cu mine două zile, după care, confiscat fiind de afaceri, să revină la Paris. Ceea ce s-a și întâmplat. Douăsprezece zile de singurătate, cu oceanul la doi pași, fără grija menajului și a grădinăritului, de acestea ocupându-se un cuplu de localnici, ce poate fi mai încântător într-un climat blând, călduros dar nu canicular (cu ceva țânțari, desigur), într-un decor exotic?

Lui Philippe îi place pictura. Are o mulțime de tablouri pictate de el, majoritatea inspirate de peisajul înconjurător. Marea, stâncile, palmierii, lumina sunt omniprezenți. Nu-i cunoșteam această pasiune. Pentru el, pictura este figurativă, tratează însă subiectul liber, ceea ce face că marea reprezentată pare perfect integrată în peisajul terestru, iar acesta din urmă capătă o fluiditate incertă, ceea ce are ca efect o imprevizibilă omogeneitate. Oricum, pentru el pictura este vioara lui Ingres.

În prima seară mi-a prezentat un grup de fete, care locuiesc nu departe de vila lui. Andrée, Albertine, Rosemonde și Gisèle sunt și ele în vacanță. Aveam să înțeleg că se cunosc de ceva vreme și că unele din ele chiar lucrează pentru editura lui, Andrée și Gisèle în orice caz. Prezența lor în această primă seară mi s-a părut agreabilă, plină de prospețime și de culoare. De aceea nu mă pot reține să le fac un scurt portret.

Andrée este înaltă și subțire, păr scurt, brunetă cu ochi albaștri. Pare cea mai inteligentă dintre toate. Este cultivată, a citit mult, îi place literatura. Înțeleg că a făcut studii clasice. Are o privire ironică, de o luciditate neașteptată la o tânără care abia dacă a atins vârsta de treizeci de ani. În câteva cuvinte, este capabilă să caracterizeze o situație sau o persoană; pornește de la un detaliu infim, pe care îl aplică prin supradimensionare contextului ori personalității. Poate fi bănuită de oarece răutate, dar personal cred că o decepție mai veche îi imprimă această atitudine.

Albertine este diferită. De înălțime medie, tot brună, dar cu păr lung, ochi negri ușor migdalați, privire blândă, pare tot timpul amuzată de ceva insesizabil. De fapt nu este chiar sigură de sine, așa cum pare la prima vedere, de unde aerul că ar fi la curent cu toate, ceea ce nu este tocmai adevărat. Îi place conversația despre nimicuri, se vede că nu e cultivată, prezența ei este însă agreabilă iar efectul de grație molcomă.

Totul în Rosemonde inspiră voluptate. Este cea mai împlinită dintre toate, blondă cu reflexe roșiatice, un pic pistruiată. Spiritul este la fel de molatec ca înfățișarea. Surâde tot timpul, ca și cum tocmai ar fi primit un sărut de la iubit. Nu are subiecte de conversație, dar face față cu brio oricărei teme abordate, înscriindu-se în orizontul obștesc de comunicare. O anume generozitate inspiră ideea că dacă te-ai apropia de ea să o mângâi, nu ar zice nu. Dar poate că este numai o părere.

În fine, Gisèle este o zvârlugă mai curând scundă, blondă cu ochii verzi, păr scurt, privire ușor anxioasă. Se mișcă mult, nu stă o clipă locului. Pare preocupată de doborârea unui record, oricare ar fi el, cum ar fi să sară peste un scaun pe care te-ai așezat. Subțire la trup, cu sâni mici și rotunzi, se pare să este o redutabilă înotătoare. În ciuda acestei aparențe de permanentă mișcare browniană, citește mult și are o mare abilitate în materie de relectură, unde găsește greșeli pe care nu le vede nimeni – cel puțin așa îmi spune Philippe.

Prima seară, petrecută pe terasă, a fost un adevărat deliciu. Nici o urmă de vulgaritate în atmosferă destinsă, din care nu a lipsit taifasul blând, uneori plin de umor. În dimineața următoare am ieșit la plajă. Philippe a rămas să deretice prin atelier. Cele patru fete erau deja pe malul apei aranjându-și prosoapele pe nisip. Abia ce m-am așezat pe mal că Albertine mă întreabă:

– Marcel, nu vii cu noi în apă?

 

Florina ZAHARIA

Între coordonate psihice și textuale

Călătoresc cu mintea și cu inima mai mult decât îmi permite timpul sau realitatea. Construiesc situații și spații și iau mereu o doză temporară de (a)normalitate de care am nevoie pentru a mă apropia de mine \ a conviețui cu mine sau, pur și simplu pentru a continua.

Călătoriile îmi inspiră prezentul întotdeauna și îmi recuperează trecutul, de aceea sunt foarte importante pentru ființa mea literară.

Uneori raportez coordonatele psihice și textuale la amintirile din anumite călătorii (imaginare sau reale) încât nu mai fac diferența între ceea ce este și ceea ce nu se întâmplă.

Mi-ar fi plăcut să trăiesc o frumoasă poveste de dragoste la Paris care să mă ducă în acea căutare a eliberării, să depășesc limitele sinelui, să ignor prejudecățile și să reglez angoasele. Poate am și trăit-o deși realitățile îndelung dorite m-au dus către o transformare revelatoare și sinceră. Vorba autorului: *m-am dus într-un spațiu în care am fost conștient de mine ca fiind o întindere de conștiință, ca fiind dezlegat de balastul biografic autoconstrângător al identității mele*. Și am rămas la acest nivel, conștient. Pentru că așa am ales.

Pactul temporal cu mine însămi joacă mai mereu feste. Sunt înafara întâmplărilor din capul meu într-o lume care poate modela și mintea și corpul. E destul de periculos. Dar foarte generos pentru un mânuitor al cuvintelor, pentru un îndrăgostit de text sau de literele minții. Scriitorul nu are nicio obligație să respecte realitatea sau să fie corect. Nu e contabil, (N.K.) – spune un alt scriitor.

Dorințele netrăite și întâmplările neîntâmplate, versiunea vagă a ceea ce ar fi putut fi și nu a fost (dar a fost cumva, într-o altă dimensiune sau realitate) sunt acea lumină care oprește autodistrugerea, sunt acele părți ale umanului care ne duc mai departe în poveștile noastre autentice sau mai puțin autentice. Trăiesc și în viața de zi cu zi dar și în poezie acest gen de întâmplări neîntâmplate cu responsabilitate. Le duc la final mereu ca pe o normalitate.

 

Mihai ZAMFIR

Mihai Eminescu între 1883 și 1889

Cu alte cuvinte, ultimii șase ani de viață. Știm foarte bine că a fost cea mai nenorocită perioadă din viața poetului. În general, viața lui nu a fost formidabilă sub aspectul succeselor, sub aspectul fericirii, sub aspectul financiar etc. Dar acești ultimi ani au fost, într-adevăr, ani nenorociți. Atunci s-au întâmplat cele mai negre lucruri din existența poetului. În primul rând: a înnebunit; și a înnebunit într-un fel special, dându-și seama că se alienează. Eminescu și-a dat seama, treptat, că pierde contactul cu lumea din jur. Dincolo de aceasta: consecința cea mai gravă – nu a mai putut scrie. Se vedea marginalizat de ceilalți și, până la urmă, umilit pentru faptul că ajunsese să trăiască din pomenile altora. El, care fusese atât de riguros la capitolul financiar și la capitolul „datorii“, era silit să primească, pentru a putea subzista, niște bani pe care îi trimiteau admiratorii, cei care cântau pe stradă romanța „Pe lângă plopii fără soț“ și așa mai departe.

De ce spun toate acestea? Pentru că eu aș fi vrut să trăiesc în acea perioadă, să fiu apropiat lui Eminescu și să îi spun câteva lucruri esențiale. Să stau acolo, lângă el, să stau până când va ajunge la sfârșit, dar, în același timp, să fi fost înarmat cu tot ce știm noi astăzi despre Eminescu. Adică, omul informat care sunt eu în clipa de față ar fi fost foarte bine să fi avut de-a face cu Eminescu din perioada lui cea mai tristă, cea mai neagră. Ce i-aș fi spus? Câteva lucruri importante. Că, după ce va muri, i se vor fi întâmplat câteva lucruri pe care nu le bănuia, care ar fi fost, pentru el, niște surprize uluitoare. În primul rând, că i se va publica o operă postumă, că vor fi publicate toate poeziile despre care noi, acum, știm că erau superioare celor antume, o bună parte din ele. Că vom avea un Eminescu genial, cum fusese și în viață, dar, de data aceasta, la dimensiuni urieșești. Aprecierea publică ar fi fost pe măsură – și a fost pe măsură. I-aș fi spus că, dacă oamenii l-au apreciat enorm după ediția Maiorescu și după ce a publicat el în „Convorbiri literare“, ce ar fi fost dacă integralitatea poeziei lui ar fi fost cunoscută? I-aș mai fi spus că în anii de după dispariția lui, se vor scoate la lumină toate hârtiuțele, toate însemnările, toate ciornele, tot ce a atins mâna lui – și atunci va fi socotit și un mare filosof, un mare gânditor politic, un mare economist, un mare istoric. Și că va fi devenit ceea ce mai târziu se va chema omul deplin al culturii române. Până la urmă: un simbol al României; în asta se va transforma. Eu cred că, foarte patriot fiind, având chiar o concepție ușor naivă despre patriotism, e imposibil ca această certitudine – că el va deveni un mare simbol – să nu îl fi influențat pe Eminescu în bine. E imposibil ca aceasta să nu fi fost o mare consolare pentru el.

Și i-aș mai spune ceva Domnului Eminescu: dintr-o nefericire a sorții, acum, când sunteți bolnav, când nu mai scrieți și nu știți unde vă îndreptați, cel mai mare poet român trăiește o situație similară cu cel mai mare filosof german, Friedrich Nietzsche. Ce vi s-a întâmplat dumneavoastră e schema vieții lui Nietzsche, cu ultimii ani obnubilați și cu o operă extraordinară de care foarte puțini știau. Marele poet român întâlnea fără să vrea și din nefericire pe marele filosof german. Ultima fotografie a lui Eminescu, de altfel, din cele patru păstrate, nu mai are nimic din figura astrală a fotografiei făcute când era student, la 19 ani. Ea e făcută în 1887, la Botoșani, în casa nefericitei sale surori, Marieta. Parcă e Nietzsche! Fotografia lui Eminescu de atunci are exact tipărită în ea masca lui Nietzsche! Iată că întâmplare pură pe lumea aceasta probabil că nu există. Credeți că toate acestea pe care i le-aș fi spus l-ar fi consolat vreun pic, l-ar fi făcut mai puțin nefericit? Eu sper că da.