Vorbind despre un fel de „donjuanism“ al unui poet precum Adrian Maniu, care a abandonat pe rând mai multe modalităţi artistice („după ce fusese printre cei dintâi care le-au îmbrăţişat“), Nicolae Manolescu punea cândva în evidență personalitatea com plexă, proteiformă a scriito rului în peisajul nostru cultural de la cumpăna a două veacuri: „Prea a fost de toate Adrian Maniu: sim bolist, postsim bolist, parnasian, prerafaelit, modernist, tradiţio nalist, ortodoxist, autor de poezie în vers clasic şi în vers liber, de poeme în proză şi de drame poe tice, folclorizant, bizan ti nizant, impresionist, ex presionist, manierist, patetic şi ironic, parodic şi hieratic. A anticipat sau a imitat pe mulţi dintre poeţii, români şi străini, de la sfârşitul secolului trecut şi de la începutul celui actual, pe Baudelaire, Poe, Laforgue, Rollinat, Mallarmé, Macedonski, Minulescu, Bacovia, Arghezi, Camil Petrescu, Pillat, Blaga, Fundoianu, Vinea, Voiculescu, Mateiu Caragiale şi alţii“ (Adrian Maniu ’85, în România literară, nr. 6/1986).
Poetul însuși s-ar fi putut caracteriza printr-o strofă a lui Geo Dumitrescu, din poezia de un patriotism necontrafăcut intitulată Inscripție pe o piatră de hotar: „Și, iată, simt așa cum scrie-n carte –/ priviți-mă, și-o să vedeți ușor/ că nu-s asemeni nimănui, în parte,/ deși,-ntr-un fel, vă semăn tuturor“. Dându-și seama că este mai greu să abandonezi decât să seduci, Adrian Maniu a militat pentru modernizarea tradiţionalismului şi pentru „tradiţionalizarea“ (dacă se poate spune astfel) modernismului, făcând din confruntarea lor o sinteză originală în literatura noastră. El nu a fost militantul niciunui curent literar și a şters demarcaţiile nete pe care poezia le are cu proza, cu teatrul și cu pictura. Indiferent de tema sau de genul abordat, autorul Figurilor de ceară a rămas un mare iubitor al tradiţiei, atât în privința manierei de valorificare a motivelor literare, cât şi în interesul manifestat față de principiile unei adevărate politici culturale duse odată cu „voluntarismul cultural“ practicat prin scrierea a sute de articole de gen.
Și totuși, dacă ar trebui decis de partea cui îl trecem – a tradiționalismului sau a modernității –, l-aș încadra modernității tocmai prin maniera distantă în care a privit tradiția. Veritabil iconoclast, Adrian Maniu s-a crucit și a privit cruciș la icoane. Nu trebuie uitat că poetul se dovedea și în dramaturgie a fi un precursor plin de originalitate, autorul pieselor Meșterul și Lupii de aramă trasând unele repere în revitalizarea şi esenţializarea discursului dramatic. Modernitatea dramaturgului Maniu rezidă tocmai în imbricarea mitologiei cu faptul istoric.
Caracterizând sintetic opera lui Adrian Maniu, printr-o formulare maliţioasă, Ovid Densusianu se referea la „strabism şi sterilizare literară“. Nu sunt de acord cu calificativul de „sterilizare literară“, pentru că rolul jucat în dezvoltarea literaturii noastre a fost considerabil, chiar dacă locul ocupat nu este de prim rang. Valoarea operei sale nu trebuie supraestimată, dar nici minimalizată în vreun fel. Este neîndoios faptul că, față de criticul de la „Vieața nouă“, contemporan al poetului, noi avem avantajul considerării lucrurilor la 55 de ani de la moartea scriitorului și nu riscăm nimic dacă spunem că autorul volumului Lângă pământ rămâne original, atât prin structura și atitudinea estetică abordată, cât și prin discursul adoptat. Deși a avut vocație de precursor, Adrian Maniu nu a creat școală, nu a fost mentor și nu a lăsat profesiuni de credință literară.
Mi s-ar părea util să duc puțin mai departe ideea de strabism, pe care Ovid Densusianu nu a dezvoltat-o. Desigur că discuția o transfer de pe terenul oftalmologiei pe acela al literaturii, pentru că din fotografiile care există cu Adrian Maniu nu se observă că el ar fi fost strabic. Nu a fost vorba despre aspectul inestetic al aruncării privirilor, care risca să-l fi marcat din punct de vedere psihologic și să-i fi indus complexe de inferioritate. Ar putea fi două presupoziții legate de eventualul său strabism aflat la cele două capete ale vieții sale, ținând cont de faptul că Adrian Maniu s-a născut înainte de vreme și că sfârșitul i-a survenit în urma unei hemoragii cerebrale – cauze care ar fi putut favoriza apariția strabismului, după cum ne-ar lămuri medicii oftalmologi.
De altfel, în cazul lui Adrian Maniu există o distincție clară între eul biografic și eul creator. Mihail Iordache scrie următoarele rânduri în paragraful final din studiul său monografic: „Puțini scriitori au o operă atât de săracă în avataruri biografice ca Adrian Maniu. Intenția, nemărturisită, indicând o conștiință artistică remarcabilă, a fost ca omul să rămână în spatele creației, ea numai trebuind să vorbească posterității. O pudoare autobiografică rarisimă, o modestie de creator de cea mai aleasă specie guvernează traiectoria sa prin viață. Un argument în plus: în momentul când a simțit că filonul său liric este secătuit, nu a insistat; nu a făcut acele eforturi, triste la alți artiști, de a scoate aur din piatră seacă. […] Cât l-a costat, ca om și creator, această retragere, nu o vom ști niciodată, dar se poate spune, fără nicio urmă de cinism, că, în perspectiva timpului, discreția îl avantajează“ (Adrian Maniu, Editura Junimea, 1979, pp. 209-210).
Același monograf atrage atenția, la începutul cărții, că singura amintire a copilăriei intrată în opera literară este aceea a reîntoarcerii în localitatea rurală Șopârlița, prilej cu care înfățișarea locurilor dragi odinioară îi provoacă poetului o tristețe sfâșietoare: „Șocul reîntâlnirii cu un peisaj care în memorie își păstrează parametrii fixați de optica luminoasă de altădată trebuie să fi fost violent“ (Ibidem, p. 13). Sunt de citat aici versurile „Mai trebuiește clopot jeluitor să geamă/ Când s-a făcut străină și vreme și poveste?/ Fără durere norii în lacrimi se destramă,/ Iar ochii seci stau țintă spre tot ce nu mai este“ (Rătăcire, în vol. Lângă pământ).
Strabismul, denumit în limbajul obișnuit „privirea încrucișată“, se manifestă prin incapacitatea unuia sau a ambilor ochi de a focaliza același punct în spațiu. Cu alte cuvinte, ambii ochi nu pot să privească în același timp într-un același loc. Principalul semn al strabismului literar pe care l-a resimțit Adrian Maniu a fost deficienta aliniere a axelor vizuale ale ochilor, adică un ochi i-a fugit din poziția normală de drept înainte, înspre modernitate (avangardism și expresionism). Un simptom indirect pe care l-a manifestat a fost legat de închiderea unuia dintre ochi în contact cu lumina intens idilizată a sămănătorismului, față de care vederea ochiului drept i-a fost scăzută (prezenta un puternic strabism al ochiului drept și de aceea a privit până la orbire numai din partea… stângă.) Poet îmbătat nu o dată de culoare și lumină, pastelistul Maniu a înclinat capul într-o parte în fața unui astfel de tradiționalism dogmatizat, pe care nu l-a văzut niciodată cu un ochi bun. Era cât pe ce să acuze dezlipire de retină sau un început de cataractă. Așa s-a întâmplat că el a resimțit un viciu de refracție, deoarece a avut diferențe de dioptrii estetice între ochi.
Dar repudierea tradiționalismului nu a însemnat că Adrian Maniu nu a mai privit înapoi, nici măcar ca într-o oglindă retrovizoare. El și-a întors privirea într-o manieră pe care Gheorghe Grigurcu a numit-o antiorfică. Lucian Boz prefigurase acest concept, dar într-o manieră contrară, referindu-se la clasicul deja orfism. Printr-o astfel de etichetare, Gheorghe Grigurcu a privit opera lui Adrian Maniu dintr-o altfel de perspectivă de cum se făcuse până atunci:
„Autorul Cântecelor de dragoste și de moarte (1935) a intuit existența unui drum invers celui parcurs de Orfeu, presupunând că orbirea poate nu doar conduce la pierzanie, ci și revela, recâștiga, reintegra. Ochiul se manifestă ca o «conștiință» ce ne apropie nemăsurat de lucruri, până la a anula distanța ce ne separă, până la linia rodnică a identificării cu ele. […] «Laicizarea» poeziei a constituit, pentru M[aniu], înaintea mai tuturor contemporanilor săi români, un imperativ antiorfic. […] Privirea sa acută și capricioasă, tranșantă și fantastă propune o viziune nouă, unind prospețimea senzorială cu finețea prospecțiunii cerebrale, delirul mătăsos al iluziilor cu strictețea unor precise elaborări. Spre deosebire de bardul orfic, descoperitor al universului în esența sa, care este cântare reverberând în creație («Cântarea-i ființă», spune Rilke în sonetele către Orfeu), poetul antiorfic identifică lumea cu o imagine, răspunzând sistemului său de plasticizări. […] «Libertatea» văzului – cel mai intelectualizat dintre simțuri – se sprijină pe o intensificare a inteligenței, după cum aceasta nu e posibilă fără o purificare a simțurilor. […] Privirea de pictor a poetului e cu atât mai ingenuă (aptă a propune aspecte noi), cu cât luciditatea sa e mai concentrată asupra sa însăși“ (Gheorghe Grigurcu, Maniu, Adrian, în Dicționarul esențial al scriitorilor români, coord. M. Zaciu, M. Papahagi, A. Sasu, Editura Albatros, București, 2000, pp. 485-486).
Adrian Maniu a făcut un deosebit efort de acomodare atunci când a privit – de la distanță, de aproape sau din ambele direcții – la confruntările ideologice și estetice existente la răspântia veacurilor. Poetul a fost disputat între strabismul concomitent (când unghiul de deviație i-a fost constant în toate direcțiile privirii) și strabismul alternativ, când ochii i-au fost solicitați pe rând, în acest fel el încercând să-și păstreze acuitatea vizuală nealterată asupra orientărilor literare ale timpului. Deși medicii oftalmologi ne recomandă să-i consultăm cât mai repede cu putință, deoarece niciodată nu este prea devreme să începem tratarea strabismului, ei trebuie să recunoască faptul că persoana atinsă de o asemenea boală are farmecul ei. Așa și-a putut exercita și autorul Cântecelor tăcute „donjuanismul“ său, despre care vorbește Nicolae Manolescu. După o convorbire mai îndelungată, între patru ochi, cu un strabic, începe să ne doară capul și avem impresia că și noi ne uităm puțin cruciș. Secretul constă în a ne uita doar la un singur ochi – la acela cu care suntem priviți direct –, dar ne este foarte greu să o facem în cazul lui Adrian Maniu, care întotdeauna a sedus și a abandonat.