Scrie Andrei Pleșu în Cultura dialogului în declin („Dilema veche“, 2-8 martie): „Cu cât «globalizarea», «multiculturalismul», «asumarea alterității» par să se impună ca un «de-la-sine-înțeles» al postmodernității cu atât spontaneitatea și firescul dialogului devin, în mod paradoxal, mai precare“. Fie-mi îngăduite câteva remarci pe marginea tezei, pe care o împărtășesc în ce are esențial și care îmi oferă un foarte bun punct de plecare pentru însemnările de față. Înainte de orice, trebuie să spun că nu văd neapărat în cel dintâi reper al lui Andrei Pleșu, globalizarea, un pericol potențial pentru temeiul democratic al civilizației actuale, așadar, pentru cultura dialogului. Văd pericolul venind din alte manifestări, mult mai vicioase, nenumite de autorul articolului, și anume, political correctness, woke, cancel culture și, în formele lor radicale, diversitatea, feminismul, ca și, de ce nu, cititul în zodii sau în palmă, vrăjitoria, superstițiile, prejudecățile, când capătă dimensiuni de masă. În definitiv, mă refer la toate manifestările care au ca element comun un caracter ideologic intratabil. Și care, chiar dacă unele datează de mai mult timp, cunosc, abia în timpul din urmă, o alarmantă răspândire și radicalizare. Nu le-aș lega neapărat de postmodernism, dat fiind că acesta s-a arătat, cel puțin în literatură, favorabil de la început dialogului (spre deosebire de modernism, principial intolerant și suficient sieși), printr-o tendință clară nu de asimilare, nici de actualizare a trecutului, precum aceea a modernismului, ci de recuperare admirativă și de conservare a valorilor și formelor vechi. Mai potrivit mi se pare termenul de milenarism, care este un post-postmodernism, foarte diferit de postmodernism și folosit ca termen prima oară chiar de generația douămiistă.
De ce vorbesc despre caracter ideologic? Pentru că ideologiile sunt cele care, în manifestările lor naturale, își consideră valorile proprii „de-la-sine-înțelese“, ceea ce exclude în principiu dialogul. Am mai menționat observația răutăcioasă, și greșită, făcută de G. Călinescu despre absurdul teatrului lui Ionesco, e drept, la o primă și politic tendențioasă lectură a pieselor: „cînd spui cuiva te iubesc și îți răspunde șapte, e semn că universul începe să se destrame“. Cam așa stau lucrurile când ai ca interlocutor discursul pur ideologic. Pentru simplul motiv că niciun argument nu poate combate ceea ce este considerat de cineva „de-la-sine-înțeles“, altfel spus, categoric, irefutabil. Argumentele sunt raționale și logice, ideologiile sunt, din capul locului, iraționale și, la apusul lor, delirante. Rațiunea ține lumea ideilor la un loc, ideologiile o polarizează și o destramă. Universul rațiunii este cosmotic, al ideologiei este haotic. Nu e niciun paradox la mijloc. De aceea, sunt convins că, într-o epocă a politicii corecte, cum pare să fie epoca noastră, dialogul nu este pur și simplu în declin, cum spune Andrei Pleșu, cu zațul de optimism care i-a mai rămas pe fundul ceștii, ci definitiv interzis.
Întâmplarea face să fi citit, câteva zile după articolul lui Andrei Pleșu, povestirea lui Mario Vargas Llosa intitulată Vânturile, în traducerea Tudorei Șandru-Mehedinți și cu prefața lui Mircea Mihăieș, recent apărută la Humanitas fiction. Povestirea, o distopie pe tema morții inevitabile a civilizației actuale, temă mai veche în scrierile autorului, m-a dus cu gândul la considerațiile de mai sus. Un bărbat în vârstă, suferind de amnezie, uită drumul către casă, ca și tot ce ține de prezent și, în timp ce rătăcește pe străzile Madridului, își amintește, în cele mai mici detalii, de civilizația și de cultura tinereții lui, astăzi pe cale de dispariție sub asaltul unui mod de existență complet diferit și, pentru un intelectual ca el, de neînțeles. Bibliotecile, cinematografele, muzeele dispar unele după altele. Cei care citesc sunt socialmente marginali, oarecum ca în filmul lui Ray Bradbury Fahrenheit 451, după cum remarcă Mircea Mihăieș în prefață, amintind, totodată, de interesul lui Llosa pentru parabola lui Borges, Zidul și cărțile, în care e vorba despre împăratul chinez care a poruncit arderea tuturor cărților care au existat înaintea urcării lui pe tron. Mircea Mihăieș vede diferența dintre Borges și Llosa ca pe una între un act sacrificial și unul „datorat deteriorării grave a minții umane“.
Doar în ultimul caz văd, la rândul meu, deteriorarea cu pricina, care, de altfel, mă întoarce la tema lui Andrei Pleșu, în cel dintâi, fiind vorba mai degrabă de ideea celor care dețin puteri absolute că ei reprezintă începutul tuturor lucrurilor. Ca și Llosa și Mihăieș, și eu văd în political correctness, în woke și în celelalte forme de prezenteism ilustrate de Allan Bloom în cartea lui încă de acum patru decenii, rezultatul unei ieșiri a omului actual din minți și nașterea unui mod de viață care nu mai are nicio legătură cu civilizația și cultura pe care umanitatea le-a construit pas cu pas, mai cu seamă, în ultimele secole. O lume nouă, semibarbară, în pofida sau mai degrabă datorită tehnologiei de ultimă oră, lipsită de har, fără spirit critic, fiindcă nu gândește cu capul ei, imună la frumusețe și la plăcere, robotizată în fapte și în idei, victimă sigură a unei pandemii intelectuale căreia nu i s-a descoprit deocamdată un vaccin. „Trăim într-o lume, spune naratorul din povestirea lui Llosa, în care ceea ce numeam artă, literatură, cultură nu mai e opera fanteziei și a măiestriei mâinilor unor creatori individuali, ci a laboratoarelor, atelierelor și fabricilor“. O lume în care, adaug, scriitorul, artistul vor fi numiți „lucrători culturali“. (Conform ordonanței de urgență despre care am scris săptămânile trecute!). Și mă întreb odată cu același narator: „Să fie oare adevărat că nu i-a mai rămas culturii nicio funcție de îndeplinit în viața asta? Că rațiunile ei vechi, de a spori sensibilitatea, imaginația, de a te face să trăiești plăcerea frumuseții, de a dezvolta spiritul critic al oamenilor, nu mai sunt de niciun folos ființelor omenești de astăzi, pentru că știința, tehnologia li se pot substitui cu prisosință?“ În povestirea lui Llosa, mintea personajului moare odată cu corpul lui. Destrămarea intelectuală atrage destrămarea fizică. Acesta pare să fie sfârșitul lumii noastre, așa cum au trăit-o și au gândit-o, de la Platon la Kant, de la Homer la Goethe, de la Rafael la Monet toți iluștrii noștri înaintași: o lume pe cale să-și piardă mintea și ființa. În care valoarea, democrația, libertatea, talentul, arta sunt pe cale să devină cuvinte fără sens, iar dialogul să fie interzis printr-o lege marțială.