Mărturiile adunate în cartea lui Dan Cristian Turturică, Români deportați în ghețurile Siberiei, reprezintă cea mai recentă urmă pentru ceea ce este, evident, mai mult decât o pasiune neobișnuită pentru o temă (atât de) importantă; e, de asemenea, și semnul unei asumări nobile – din specia eticii neuitării. E, cum spuneam mai înainte, cea mai recentă urmă pentru că Dan Cristian Turturică este autorul unei suite de documente – atât scrise, cât și video – despre istoria (incusiv istoria prezentă) a românilor din Siberia.
Pe de altă parte, cartea – a cărei publicare a fost mult amânată, după cum ne spune chiar autorul ei – vine într-un context special care o (poate) pune și mai bine în lumină: și anume, teribila invazie a Rusiei în Ucraina. Este un context în care, schimbând ceea ce este de schimbat, au loc inițiative infame (nu puține, conform relatărilor deja publice) foarte asemănătoare cu cele care au provocat numeroasele deportări în Siberia a căror poveste, inevitabil fragmentată, e relatată de Dan Cristian Turturică. „Pe cât de şocante sunt asemănările dintre dramele basarabenilor deportaţi de Stalin, pe care le veţi găsi în această carte, şi cele ale ucrainenilor deportaţi de Putin, pe atât de clar este ce putem face pentru memoria compatrioţilor noştri şi pentru victimele războiului de azi: trebuie să tragem la răspundere Rusia! Nu este nevoie să aşteptăm ca Putin să fie înlăturat de la putere ca Uniunea Europeană, Statele Unite şi toţi aliaţii să ceară condamnarea Rusiei pentru crimele trecute şi prezente“, notează autorul în prologul cărții. Turturică, de asemenea în debutul cărții, ne reamintește – à propos de etica neuitării – că „niciodată nu e prea târziu pentru a face dreptate victimelor unor regimuri care şi-au făcut o religie din crimele împotriva umanităţii!“. În același sens, dar nu direct în carte, ci într-o reacție publică prin intermediul căreia adaugă la contextul etic al cărții, Dan Cristian Turturică declară că „oamenii aceştia care au suferit nu vor fi suferit degeaba, dacă vor rămâne prezenţi în memoria noastră, ca lecţie, ca mesaj de avertisment. Şi asta nu se va putea întâmpla dacă nu predăm mai departe această moştenire, această obligaţie de a fi martori, de a povesti despre aceste lucruri mai departe noilor generaţii. Ei vor fi murit cu adevărat degeaba sau vor fi suferit degeaba dacă noi îi uităm“. Într-o statistică extrem de dură: 100.000 sau chiar mai mult de români și basarabeni deportați.
Neapărat de adăugat: ordinea de discurs pentru care optează Dan Cristian Turturică aici, în carte, include o perpectivă mare (vom regăsi – și e foarte bine așa! – elemente relevante despre cadrul mare al istoriei) și, mai ales, istorii de viață prețioase (istorie mică, așa cum, convențional, se numește) reprezentative ale mai multor români deportați în Siberia sau ale descendenților acestora. Simultan, avem în această carte și o istorie în sine a călătoriilor pe care Dan Cristian Turturică le-a făcut, la 23 de ani, ca reporter special și extraordinar de pasionat, în Siberia, cu trei decenii în urmă, în condiții dificile. Neobișnuit drum făcut în Siberia e, privit peste umăr, cu ochii celui care e acum reputatul jurnalist și lider de presă, „o călătorie iniţiatică. M-a transformat profund, în moduri pe care nu le anticipam atunci când am plecat şi, tocmai pentru că am vrut să păstrez exact formulările şi sentimentele pe care le-am încercat atunci, nu am vrut să editez textele şi să le cosmetizez, sau chiar să revin asupra lor, chiar dacă la unele pasaje aş fi reformulat sau aş fi scris altceva“. Cartea, în secvențele ei distincte și, la un alt nivel, în sumă – ca întreg – oferă o materie excelentă pentru a înțelege, în detaliu și în profunzime, ceea ce s-a întâmplat într-o perioadă dramatică a istoriei. Nu în ultimul rând: poate că este prea mult dacă vom spune că Români deportați în ghețurile Siberiei face dreptate victimelor acestor deportări. Însă, faptul că – în mod repetat – Dan Cristian Turturică dă voce victimelor deportărilor în Siberia (și rudelor acestora) reprezintă ceva foarte important – și sub raport istoric, și sub raport etic. În termenii pe care îi propune o formulă celebră a Anei Blandiana („atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă a memoriei, memoria singură poate fi o formă de justiţie“), un fel de a face o justiție a memoriei.