Decăderea literaturii dramatice

S-a întrebat cineva de ce, în literatura noastră contemporană, sectorul dramaturgiei pare cel mai năpăstuit? De ce producția românească de piese originale se află la mare distanță de cea în versuri sau în proză? Am crezut cândva că avem a face cu un dat de genetică național-artistică, de o carență structurală a literaturii noastre, evidentă încă din secolul al XIX-lea (cu cele două excepții cunoscute), continuată în interbelic, copleșitoare în perioada comunistă. Dacă pentru aceasta din urmă puteam invoca, drept piedică majoră, existența cenzurii politice care nu accepta să fie pronunțate pe scenă, nici măcar sub formă de aluzie, adevăruri incomode, atunci ce scuză mai avem pentru ultimii treizeci de ani, ani de libertate totală a creației?

Am crezut tot atunci că absența marii literaturi dramatice scrise în limba română ar reprezenta, pur și simplu, o trăsătură a culturii noastre, așa cum alte literaturi au – pe lângă poeți și romancieri – mari dramaturgi, absența la români a simțului social, carența solidarității interumane ar fi provocat, ca reflex artistic, lipsa unui mare teatru original românesc. Și asta în ciuda resurselor noastre teatrale considerabile – avem mari actori, unii de faimă mondială, mari regizori, ba chiar și câteva teatre – capodopere arhitecturale, în capitala țării și în alte câteva orașe.

Fără a neglija aceste inconturnabile date structurale, mă întreb dacă nu cumva alte elemente au concurat la intrarea într-o zonă de umbră. Și nu doar a dramaturgiei românești, ci și a celei a unor mari literaturi contemporane. Dacă literaturile franceză, germană, engleză ori americană au scos pe piața mondială a teatrului, în deceniile de după al Doilea Război Mondial, mari dramaturgi, traduși și reprezentați apoi pe scenele din întreaga lume, o scădere universală a apetenței pentru teatru se poate ușor constata, în ultimele decenii, pe toate meridianele.

Un observator imparțial constată cu ușurință că scăderea interesului global pentru dramaturgie a mers în paralel cu avântul cinematografului ca artă distinctă. „A fi ecranizat“ a ajuns aspirația tuturor autorilor de proză, care văd în forma ecranizării operei lor suprema consacrare publică. Iar când, pe lângă cinematograf, televiziunea s-a revărsat tot mai mult intrând în aproape fiecare casă, cinematograful s-a văzut, la rândul lui, dublat de o concurență incomodă.

Modernizarea artistică pare echivalată astăzi cu televiziunea. Iată deci tehnica nu doar influențând arta, ci și condiționând-o. S-a mai întâmplat de-a lungul istoriei umanității (vezi modificarea tehnicilor picturii sau apariția tiparului), dar niciodată în asemenea măsură. Asistăm la gonirea dramaturgiei nu numai de către cinematograf și televiziune, ci și de către spectacole bazate pe alte genuri literare (proză, poezie) decât acela firesc și la trecerea în plan secund a unei arte ce vine din Antichitate. Și asta în doar câteva decenii!

De ce s-a ajuns la marginalizarea literaturii dramatice? E simplu. Teatrul a fost de la început literatura care imita cel mai bine viața curentă, începând cu limbajul. Piesa de teatru adoptă prin definiție stilul direct, replica spontană. Or, cinematograful exact asta a realizat, de la începuturile lui, în variantă mută și naivă: a plecat de la premisa că decorul oferit îl reprezintă viața curentă, existența cotidiană, lumea noastră obișnuită, din care aparatul de filmat decupează fragmente pe care le prezintă apoi drept opere de artă. Așa încât confuzia cu teatrul a apărut drept consecință logică. Lovitura cea mai puternică primită de specia dramatică a venit într-un fel exact din interiorul speciei.

Mai există vreo speranță de redresare a dramaturgiei, de ridicare a ei din nou la nivelul celorlalte specii literare? Greu de spus, în condițiile atotputerniciei camerei de luat vederi. Ar trebui ca teatrul să-și reconstruiască limbajul, operațiune de amploare considerabilă și cu rezultat incert.