Nu mai știu a câta oară scriu despre cronica literară în cei șaizeci și unu de ani de când am publicat cea dintâi cronică, în „Contemporanul“, din 21 martie 1962. De obicei, cronica m-a preocupat sub raport teoretic. Am încercat să-i descopăr anumite reguli de funcționare. Am schițat chiar un fel de decalog al speciei. Am scris uneori și despre obligațiile deontologice care-i revin cronicarului. Niciodată însă despre condiționările exterioare, datorate contextului, fie literar, fie social. Și nu mă refer, în primul rând, la cenzură. Voi încerca să fac acest lucru în Editorialul de față.
Încep prin a mă întreba care sunt deosebirile și care, elementele comune, în materie de constrângeri exterioare, dintre critica de întâmpinare a anilor 1965-1970, când au debutat cu cronici mai toți criticii generației noastre, și cele din critica de întâmpinare de la începutul anilor 2000. Remarc, înainte de toate, deosebirea care constă, așa zicând, în materialul clientului: nivelul net superior, în toate genurile, inclusiv în critică, al literaturii din urmă cu o jumătate de secol. Situația actuală mi-o reamintește însă destul de bine pe aceea din prima jumătate a anilor 1960, când am fost nevoiți să comentăm cărți, în cel mai bun caz, mediocre și cu o tematică falsă. Motivele care fac o carte mediocră sunt mai mereu aceleași, de exemplu, precaritatea talentului. În schimb, motivele falsității sunt diferite: ieri, ideologia politică impusă de cenzură, astăzi, o anume impostură auctorială, încurajată de lipsa autocenzurii. Generația noastră de critici a fost salvată, nu după mult timp de la debut, de apariția unei literaturi adevărate. Generația actuală nu pare să aibă norocul nostru. Și mai trebuie spus un lucru: noi eram conștienți, în primii ani, că n-avem de unde alege; încep să mă îndoiesc, în schimb, că douămiiștii, pătrunși, cum se declară ei înșiși, de caducitatea criteriului valorii, mai știu ce înseamnă o carte bună și una proastă.
Așa se explică abandonarea cronicii literare de către majoritatea practicanților ei în deceniul din urmă. Îndreptându-se spre scholarship, criticii, mai tineri sau mai puțin tineri, par să-și fi însușit și teoria corectă politic care le justifică abandonul. Excluzând valoarea estetică, ei nu mai găsesc nicio necesitate exercitării unei igiene de tip maiorescian a literaturii actuale. Par să fi uitat ei înșiși că, la debutul lor, aproape toți au făcut critică de întâmpinare. Îmi amintesc că, la una din primele „Întâlniri ale Rl“, am remarcat faptul că încă foarte tinerii pe atunci critici douămiiști scriau cronici literare. Eram convins că lor, ca și mie, li se părea absolut necesară o astfel de selecție a cărților, care, în absența cenzurii, apăreau ca ciupercile după ploaie și nu toate, comestibile. După 1989, nevoia de a pune ordine în literatură era la fel de imperioasă ca și după 1960. Deși din motive diferite. Apoi, pe neașteptate, tinerii cronicari au părăsit in corpore prim-planul vieții literare, consacrându-se, cei mai mulți, unor cariere universitare. Cei din generația noastră au făcut și una, și alta, și școală, și publicistică, și, s-ar spune, nu fără succes. La început, chiar împotriva opiniei unora din dascălii noștri care nu vedeau cu ochi buni publicistica. Dar ale căror contribuții academice denotau o incontestabilă știință de carte. În ce privește abandonarea, astăzi, de către o întreagă generație de critici a cronicii literare, nu-i văd roadele. Dincolo de teoretizarea vehementă a criticii academice, nu văd sintezele, monografiile și, destul de des, nici cărțile. La modă par a fi tezele de doctorat folositoare în carieră, dar în general mediocre, sau studiile cu pretenții științifice, publicate în reviste de specialitate, adresate unui public care se micșorează, ca pielea de șagri la sfârșitul romanului lui Balzac. Nu puțini dintre criticii douămiiști au debutat cu teze de doctorat care ne-au dat speranța că vor reprezenta o rampă de lansare într-o critică în stare să folosească literaturii înseși, care se scrie sub ochii lor, și, totodată, unor cititori care trebuie îndrumați către lectura operelor majore. Din păcate, critica lor a devenit ulterior un act pur de solipsism intelectual, pierzându-și rolul social. Vorbind unor universitari, care, nici măcar nu le citesc savantele contribuții. Au pierdut legătura cu școala pentru toți, urmându-i pe această cale înfundată pe înaintașii lor structuralisto-deconstructiviști, a căror păsărească a fost pe cale să falimenteze facultățile de limbă și literatură în anii 1970. Nu pot să nu mă întreb dacă balamucul din literatura zilelor noastre, când numeroase nulități sunt consacrate de aceeași critică oarbă care-i contestă pe scriitorii valoroși, nu se explică, în mare măsură, tocmai prin absența celor care, cândva, erau considerați urmașii criticilor din generația noastră. Să fie o umbră de vinovăție în delirul paranoic al câte unuia care consideră „depășită“ cronica literară și, odată cu ea, valoarea estetică și, ultima, dar nu cea de pe urmă, istoria literară? Ar fi bine, dacă ar fi așa, dar mă îndoiesc.
Nu scriu aceste rânduri din solidaritate cu trecutul personal, cum se spune, cu generația din care fac parte, nici cu cronica literară, pe care am practicat-o vreme de trei decenii și mai bine. Dar mi se par de neîngăduit desconsiderarea și contestarea unicei forme de critică în stare să ordoneze într-un canon literatura și să înscrie operele în istorie. Ce i-ar mai rămâne culturii noastre dacă literatura, arta, în general, ar fi înghițite de divertisment, poeții, de cantautori, prozatorii, de jurnaliști, muzicienii, de starurile muzicii ușoare, pictorii și sculptorii, de țesătoare și de pietrari, actorii și actrițele, de culturiști și de topmodele? Există titluri de noblețe la care nu trebuie să renunțăm cu niciun preț. Valoarea este în artă o condiție sine qua non. Unde valoare literară nu e, nici literatură nu e. Banal, dar adevărat!