Vocația mea a fost de scurtă durată. De cînd nu mai jonglez cu bile, scene din viața lui Buni Zamora mi se perindă prin fața ochilor. Și stau și ascult ca anesteziat trăncănelile lui Stoichiță găliganul care-a devenit peste noate înțeleptul cartierului.
Azi noapte l-am visat pe Buni Zamora în chip de miner. Bea apă din pahar, apoi zvîrlea paharul în curtea policlinicii, paharul exploda și Buni-minerul alegea o mașinuță dintr-un galantar plin cu jucării multicolore, o lua în mînă și făcea cu ea semne entuziaste pe deasupra capului.
Scena se petrecea într-un mare magazin care avea pe jos gazonul, răzoarele cu flori și aleea cu dale de beton din curtea noastră. Toată lumea se uita la Buni admirativ, așa cum te-ai uita la un invingător. Unii chiar aplaudau, iar alții culegeau flori din grădinița noastră și și le puneau mîndri la butonieră.
Într-un colț, cam pe unde ar fi trebuit să fie jilțul lui Buni, se afla un morman de jucării diform, parcă strivit cu buldozerul. Ce mi s-a părut ciudat era că, în ciuda forfotei din magazin, nimeni nu observa acest colț, ocolindu-l de parcă nici n-ar fi existat. Am vrut să mă apropii și să văd mai bine, dar în aceeași clipă m-am trezit.
Mă durea teribil capul și mi-am zis în glumă că nici el nu e altceva decît un morman de jucării strivite. Haz de necaz, căci încercînd iarăși să fac un exercițiu cu bilele am ratat în modul cel mai lamentabil. Gîndul că va trebui, în cele din urmă, să-i mărturisesc totul lui Pierre m-a afundat și mai mult în tristețea melancolică a neputincioșilor. De altfel, de ce să-i spun lui Pierre? Nu eram obligat în niciun fel. Nu-mi era duhovnic, nici patron. Trupa „Miraj“, pe care o înființasem acum un an și cu care dădusem cîteva spectacole prin parcuri ori pe la case de copii, era ceva benevol, un aranjament prietenesc, nu o obligație contractuală.
Șubrede scuze, micuțule. Subterfugii și nimic mai mult. E cazul să dai piept cu adevărul gol-goluț. Acela că există cineva sau ceva care te împiedică să fii ca înainte, care-ți taie elanul, care te face să nu mai vezi cum gonesc mașinile într-o piață, ori bilele cum aleargă prin aer. Poate că odată cu moartea lui Buni, poate că odată cu apariția minerului dispărut, poate că dorința lui Pierre de a oficializa trupa și de a da spectacole pe scene adevărate…
Nu se poate spune ce supoziții îi mai treceau prin cap lui Sandu. Era atît de singur în casa goală care devenise degeaba a lui atîta vreme cît el însuși nu mai știa cui aparține. Cînd privea la bilele care mucegăiau într-un dulăpior i se părea că sunt relicve lăsate de-un extraterestru. Nu pricepea la ce le-o fi folosit acesta, și nici nu mai încerca să-și aducă aminte.
Iar în ceea ce privește gospodăria, lucrurile nu stăteau mai bine. Cu toată rîvna pe care Stoichiță găliganu și țața Veta, nevastă-sa, o puneau, curtea și grădina se părăgineau de la o zi la alta. Prin odăi păianjenii își făceau de cap, tot mai harnice semne de igrasie înscriau în partea de jos a pereților mesaje care se adăugau neliniștilor băiatului. Vecinii, fără să-l evite, nu îi mai călcau prea des pragul, iar găliganu bolborosea din cînd în cînd o frază caraghioasă dar plină de tîlc: „Se tem, cioflingarii, să nu-i mineriți…“
Adică să nu fie-amestecați în povestea cu minerul care, vezi Doamne, dacă-i căutat de ăștia… Suspensia oricărei gîndiri logice, frica primordială de orice aspect necunoscut al realității. El, Stoichiță, nu se alătura lor, nici vorbă. El rămăsese cel mai fidel ucenic al lui Buni Zamora. Nu numai că avea în continuare grijă de gospodărie „și de băiatu ăsta care-l moșteni“, dar îi preluase cu sfințenie învățătura, construindu-și la el în curte un jilț și-un umbrar de viță aidoma celor ale bătrînului controlor. Poate că asta îl ajutase să capete o siguranță și-o nepăsare pe care ceilalți mahalagii n-o aveau. „Păi hoții ăia de mă prădară acum doi ani, habar n-au ei ce pustiu de bine îmi făcură…“, îngînă Stoichiță în timp ce deretică prin curte. Și-a băgat în minte că jaful ăla l-a învățat cum să trăiască: stă pe scaun, nu-i pasă de nimic, nu mai adună boarfe, nu mai strînge bani la ciorap, nu se mai teme de vorbele ori de faptele oamenilor, nimic nu mai poate să-l rănească.
Uneori noaptea mă trezesc brusc din somn și nu mă pot stăpîni. Fără să aprind lumina, bîjbîi pînă la dulăpior, deschid ușița și pun mîna pe o bilă, o strîng în palmă, dar fără să o mut din locul ei. Stau cîteva minute așa fără să mă gîndesc la nimic. Apoi descleștez palma, retrag mîna, închid ușița și mă întorc la loc în pat. Îmi pun pe obraz palma care-a ținut bila. Dimineața se întîmplă să mă trezesc în aceeași poziție. Mi-e un pic rușine, dar în același timp mă simt bine.
Nu știu de ce dar gîndul la bila roșie pe care Pierre i-a făcut-o cadou lui nea Gligor mă obsedează. Bătrînul pietrar nu s-a dovedit demn de ea. Mă ocolește mai abitir decît toți. Și dacă-l întîlnește întîmplător pe Pierre, scutură o dată din cap și trece mai departe.
De cînd a devenit înțelept, lui Stoichiță nu-i mai pasă de ce se întîmplă cu el, în schimb îi urmărește pe ceilalți cu o pasiune minuțioasă de entomolog. Și îi divulgă băiatului – cum ar veni, noul lui stăpîn, pe care singur și l-a luat – rodul cugetărilor sale. Căci înșiruirea măruntelor observații zilnice este întotdeauna urmată de un panseu personal, un fel de chintesență la care statul pe jilț îl îndreptățește să aspire.
Astfel, în chestiunea bilei roșii a lui nea Gligor nea Stoichiță are o părere proprie:
– Păi Gligor ăsta e-un șmecher și-un codoș. Că nu i-o aduse el lui Costică zugravu pe țața Floarea, și profesorului pe coana Viorica, și lui Mirică pe borfotina aia care-i fură totul din casă, și tîmplarului de pe Pîrgari pe lipoveanca aia cu o sută de n egi, pe față, pe brațe, pe picioare și pe unde-o mai da Dumnezeu, și milițianului ăla chior de dreptul pe țața Olina chioară de stîngul, și lui Pufoaică pe zdrahoanca aia care cînd e beat mort îl înlocuiește acolo sus pe macara, și lui Găinaț cartonagiul pe cartonogioaica lui pe care-a prins-o într-o zi cu un borcanagiu d’ a iertat-o după ce i-a spart ăluia toate borcanele în cap, și lui moș Lulea pe țigăncușa pitică cu capul tocmai unde trebuie, și lui nea Pîrț pe miloaga de nevastă-sa care parcă șterge zidurile chiar atunci cînd merge pe cîmp, și lui Pintilie puțaru pe Rita sclifosita, aia de scoate untu din el așa cum scoate el apă din pămînt, și lui nea Vișină pe Marghioala de la Tîncăbești, aia care-a venit călare pe motocicleta unuia de zicea că-i fi-su da pe care l-a pupat pe bot mai bine de-un minut? și bagă de seamă că nu-ți spusei decît bărbații pe care-i codoși că de femei nici nu-mi mai aduc aminte cîte înșelă cu prezentările lui măsluite.
Și concluzia, morala, cheia de boltă, cum vrem s-o numim, era că „bila roșie e-un moft, acolo, putea s-o aibă sau să n-o aibă, Piere (găliganu citea așa cum se scrie căci socotea o tîmpenie să scrii una și să citești alta) putea să i-o dea sau să nu i-o dea, tot un drac, n-ar fi schimbat c-o iotă toată tărășenia!“.
Tărășenia însemna aici vizita la Buni Zamora, vizită care ar fi fost plănuită de codoșul de pietrar încă de cînd ar fi văzut ce fel de băiat căuta francezul, adică un băiat liniștit, la locul lui, nu un golan, un pomanagiu de cimitir. „Și lasă că nu s-a lăsat el Gligorie pînă n-a mai smuls de la franțuz și ceva biștari, măcar s-aibă cu ce hrăni bila cea roșie care-i pretențioasă nevoie mare, ha-ha-ha…“
„Numai vara nu-i ca iarna“, mai spune nea Stoichiță în încheiere, sugerînd astfel că lucrurile nu se potrivesc perfect niciodată, dar că, în mare, ele au un sens al lor pe care nu e bine să-l neglijăm.
– Așa că, dom Sandu, nu-ți mai strofoca mintea cu pietraru ăsta care-i mitocan și nu salută și nu mai vine și el în vizită pe la mata. Mai bine vezi de domnul Piere, că cu el împarți mata bilele. Cu el trebuie să te pui bine…
Ideea de a te pune bine îl înnebunește pe Sandu. De-asta am ajuns unde-am ajuns, fiindcă ne-am „pus bine“ cu toată lumea. Am instalat soba pe rotile și-am tot mutat-o din colț în colț după cum spunea unul sau altul. Ba și revoluția am pus-o pe rotile și-o tot mutăm din oraș în oraș. Chiar și prin cele-n care nu s-a tras un glonte tot găsești cîteva sute de „revoluționari“ care țipă de mama focului că dacă n-ar fi fost ei totul s-ar fi dus de rîpă.
Realitatea e că totuși trebuia să-i spună ceva lui Pierre. Măcar să-i dea să înțeleagă că un timp oarecare nu va mai jongla. De ce, cum, să inventeze un motiv plauzibil, are o criză de reumatism la încheieturile mîinilor, ceva de felul ăsta, oricum, să nu-i mărturisească în ruptul capului că nu mai distinge traseele și că nici nu-și mai poate închipui cum de le văzuse vreodată.
În schimb, acum toată ziua bună-ziua prin fața ochilor băiatului se perindă scene din viața lui Zamora, scene pe care nu le-a văzut niciodată, căci le știe doar din povestirile bătrînului, e drept repetate destul de des. E ciudat că, înainte, vorbele lui Buni nu îl tulburau atît: ei, își povestește și el viața, îmi arată că a fost și el tînăr cîndva, își zicea băiatul. De multe ori asculta aceste povestiri cu o ureche distrată, în timp ce exersa cu bilele lui ori se gîndea la numere cît mai originale și mai personalizate: numerele lui. De-abia acum vede aceste scene aievea, atît de vii și de proaspete, cu nuanțe atît de precise de parcă s-ar petrece în fața lui. Întreaga tinerețe a lui Buni Zamora retrăiește în mintea și imaginația băiatului, ajutîndu-l într-un fel să nu se mai gîndească la situația dificilă în care se află din pricini greu de înțeles.
Pe cînd era flăcău și nu plecase încă din sat, Zamora era ajutor la dogărie. Cam o dată pe lună meșterul îl trimitea la oraș după cercuri de butoaie. Faine-s cercurile de la oraș, zicea Pîrlogea, țăranul scund și rotofei care ajungea cu chelia lui lucitoare abia la reverul ucenicului. La a opta deplasare la oraș, pe cînd căra împreună cu nea Mitu, căruțașul, o duzină de cercuri frumos împachetate în hîrtie maronie de ambalaj, Zamora auzi un fîșîit și ceva alunecă și căzu în urma lui pe caldarîm. Neputînd lăsa pachetul din mîini, de-abia după ce-l puse pe acesta în căruță se putu întoarce. Ridică de jos un ziar mototolit și, instinctiv, pașii îl duseră înapoi: aparținea desigur cuiva din prăvălie. Dar ușa era încuiată și pe geam plăcuța era întoarsă pe partea pe care scria ÎNCHIS.
– Acu’ o să stau aici cît s-o pișa ăsta, izbucni Zamora care nu-l prea avea la inimă pe patron. Mitu care urmărise toată scena îi spuse: Dă-l dracu. N-au ei nevoie de-un amărît de ziar. Zi bogdaproste, ai ce ceti pe drum.
Zamora se uită la ziar și văzu că e de acum o săptămînă, asta îl mai liniști. În timp ce Mitu potrivea pachetele cu cercuri și le lega cu niște frînghii „ca să nu clopoțească pe drum“, Zamora, urcat deja pe capră, se apucase să răsfoiască ziarul. Citea doar titlurile articolelor, restul îl va parcurge în tropotul monoton al calului pe drumul de întoarcere. Cînd ajunse la paginile cu reclame privirea îi căzu pe cea mai mare dintre ele, singura colorată, căci în afara desenului negru, umbrele şi unele cuvinte erau tipărite cu cerneală roz.
Și nu doar mărimea și desenul bicolor îi atrase atenția ucenicului de optsprezece ani, ci și stranietatea acestei reclame. Căci iată, în jur se lăfăiau cow-boys și gangsteri, serafice domnișoare urmărite de frankensteini fioroși, adică pîinea cea de toate zilele a dughenelor cu beznă și îndrăgostiți sărutîndu-se în fîșîitul peliculei proiectate pe-un ecran pigmentat cu excremente de muște. Era un chenar cu Doctor Sepse / ia tusea cu mîna, altul cu Wella permanentul ideal pentru fiecare bal și nenumărate alte reclame: pentru săruri aromate și masaje, bijuterii ieftin-autentice, ciorapi ce nu se deșiră, articole de papetărie, etc., etc.
Ei bine, închipuiți-vă această lume pestriță spartă dintr-odată de liniștea unei reclame mai aparte: un cap drăgălaș de femeie privind galeș către un cap de bărbat cu chipiu lucitor și mustață de sub firele căreia pornește un norișor artistic desenat ce-și etalează cuvintele aproape titlu de romanță: Vă rog, biletul dumneavoastră, doamnă! Literele înflorate traduc toată înfiorarea bărbatului chipeș ce rostește acest îndemn, dar privirea strecurată pe sub marginea chipiului vădește o nedisimulată intransigență.
La rîndul ei, femeia poartă o nostimă pălăriuță emisferică pusă oblic pe frunte, de sub care răsare un păr tuns scurt, retezat exact la jumătatea unei bucle mari și, creând în părți, imediat sub urechi, două suave și cochete cornițe. Femeia, cu un zîmbet șăgalnic pe chip, întinde cu trei degete ojate biletul către imensul clește perforator pe care bărbatul îl strînge țanțoș în mînă.
Nu încape nicio discuție, domnul este controlor, căci la o oarecare distanță sub umbra roză a imensei ustensile metalice se află scris cu litere mărunte dar citețe: STB angajează controlori pentru primul tramvai electric din capitală. Adresați-vă în strada Domniței nr. 83.
Cu toate că acest anunț utilitar se întinde numai dedesubtul controlorului, Zamora nu se poate împiedica să lege strada Domniței de chipul femeii desenate în stînga, de zîmbetul ei aerian și de unghiile ojate în roz transparent, care întinde biletul de tramvai la perforat așa cum ar întinde o scrisorică de amor iubitului. Își dă seama că viziunea e idilică, făcută special pentru a atrage, însă nu e mai puțin adevărat că a fi controlor în primul tramvai electric al capitalei nu e de colo.
Tocmai cînd cugeta în felul acesta, calul porni brusc să se balege și consistența zemoasă împroșcă ziarul cu stropi verzulii care se-amestecară printre zîmbetele și cuvintele atît de lirice ale autorului romanței Tramvaiul electric și controlorul amorezat.
Blasfemia animalului atrase mînia justificată a lui Zamora, care luă biciul și-i arse cîteva pe spinarea costelivă. Neștiind mare lucru despre mînatul cailor, ucenicul dogar pricepu cam tîrziu că în loc să conștientizeze pedeapsa, bidiviul o luă drept îndemn de grabnică plecare, așa că se opinti și băgă direct într-a treia. Obloanele neridicate ale căruței, pachetele rupte și cercurile răspîndite pe toată strada, ecoul persistent de fierăraie și trîmbele de praf, Mitu alergînd de zor și țipînd să potolească mărțoaga nărăvașă, oamenii hlizindu-se de pe trotuare, copii fugind cu cîte-un cerc furat rostogolindu-l pe lîngă bordură, bietul ucenic luînd brusc o hotărîre salvatoare, sărind din mers și cotind-o pe-o străduță laterală, sub braț cu prețiosul ziar care într-o singură clipă îi schimbase viața.
Zamora a întîrziat într-un birt unde s-a pus bine cu chelnerița. Statura lui ieșită din comun a convins-o să-l găzduiască o noapte. A doua zi, cu ziarul sub braț, a pornit-o către strada Domniței. Chelnerița îi explicase de-a fir a păr drumul. Hotărîrea lui i se părea înțeleaptă: cu cleștele de perforat în mînă poți controla pe toată lumea. Ei, știu eu pe cine te gîndești tu să controlezi, spunea oftînd chelnerița în timp ce-l săruta și-l zgîria cu unghiile pe pieptul musculos. Aceste cuvinte i-au mers la inimă lui Zamora și drept recompensă a mai întîrziat un timp în patul chelneriței, făcînd-o să nu regrete că-i dăduse adăpost celui ce avea să fie o viață întreagă controlorul numărul 5 al Societății de Tramvaie Electrice din București.
Zamora i-a arătat băiatului, ca și cînd i-ar fi destăinuit un mare secret, ziarul care-i schimbase viața. Întîi vrusese să-l arunce, petele de excremente acopereau părți din celebra reclamă. Dar apoi își dăduse seama că, de fapt, chiar acele pete sunt cele ce i-au adus schimbarea.
– Ca să vezi, măi băiete, cum e în viață. Nu știi niciodată de unde sare iepurele. Niște pete verzulii pe un ziar, îți sare muștarul și dai bice cailor și caii fug și fug și un întreg șir de întîmplări, pe care niciodată nu le-ai fi bănuit, încep să se dezlănțuie. Păi dacă nu se bălegau gloabele alea, eu aș fi rămas pînă-n ziua de azi în sat, învîrtindu-mă înlăuntrul și înafara butoaielor, izbind cu ciocanul de lemn în cercurile de fier ca să le fac, încet-încet, să strîngă etanș doagele.
Păi dacă nu erau stropii ăștia prăzulii eu n-aș fi fost controlor, n-aș fi stat toată viața în picioare prin tramvaie, și apoi n-aș fi stat o a doua viață pe scaun, aici în curtea căsuței mele. Că știi, mie mi-a plăcut să nu-ncurc borcanele. Cît eram în timpul serviciului, stăteam în picioare. Chiar în vagoanele cu puțini călători, după ce îmi sfîrșisem controlul, nu mă așezam pe niciunul din scaunele libere. Doamne ferește, cum era să fac una ca asta? Scaunele erau numai și numai pentru călători. Erau și cîteva plăcuțe pentru priorități: bătrîni, bolnavi, invalizi, gravide. Dar nici una pentru controlori, că nici n-avea cum să fie.
Și chiar dacă nu scria nicăieri că unui controlor i-ar fi interzis să se așeze pe scaun, asta era de la sine înțeles. Doar în cazuri de forță majoră, dacă ar fi fost bolnav sau i-ar fi venit rău pe nepusă masă, ceea ce nu era cazul că era tînăr și viguros. Așa că, doar ideea de a sta pe scaun în tramvai îl făcea să nu se simtă în largul lui, iar dacă ar fi pus-o în practică i s-ar fi părut că uzurpă dreptul altuia și că merită să fie pedepsit.
Cum îți spuneam, mie mi-a plăcut să nu încurc borcanele. Eram plătit să controlez, nu să huzuresc. Cît timp mă aflam în picioare eram în serviciul STB-ului, dacă aș fi stat jos aș fi fost un dezertor. Or eu, controlorul numărul 5, cel ce vegheam asupra primelor tramvaie electrice din capitală, nu-mi îngăduiam să fiu confundat cu tinerii care năvăliseră în ultima vreme ca lăcustele și care stăteau jos cu multă nerușinare, pîndindu-i pe călători ca pe niște borfași. Nu-și îmbrăcau uniforma, luau loc pe scaun și dintr-odată se repezeau la cîte un călător, îi băgau sub nas insigna de controlor pe care o ținuseră pînă atunci ascunsă în buzunar, și le cereau, pe un ton nepermis și aproape luîndu-i de guler, biletul. Absolut rușinos: nu respectau nici regulamentul, nici călătorii, nici măcar pe ei înșiși.
Eu mă mîndresc cu faptul că nu m-am pretat niciodată la astfel de potlogării. Eu eram controlor, nu vînător ori gonaci. Nu mă ascundeam, veneam în uniformă, surîzător, calm și, politicos, le ceream tuturor biletul. Vorbeam respectuos chiar cu cei care protestau. N-am făcut niciodată vreo propunere indecentă ori necuviincioasă. N-am pretins bani.
Ei, femeiuștilor care-mi făceau cu ochiul, le primeam avansurile. Iar pe cele necăjite le iertam, lăsîndu-le să coboare la prima. Așa se face că n-am fost niciodată însurat, căci multe dintre cele ce nu-și scoteau bilet mă alegeau pe mine ca pe lozul cel mare, dar asta nu înseamnă că mi-am trădat meseria. Atîta timp cît îmbrăcam uniforma și purtam la vedere insigna și perforatorul, comportîndu-mă cu calmul și prestanța cuvenite, îmi onoram meseria de controlor.
Și patruzeci de ani încheiați am fost controlorul numărul 5 al Societății de tramvaie electrice din București, am primit prime și gratificații, urcînd în rang pînă la clasa a cincea de salarizare, cea mai de sus, am fost trimis în schimb de experiență la Bruxelles și la Paris, și pe tot parcursul celor patru decenii de meserie n-am avut nici măcar o singură plîngere împotrivă-mi.
(Fragment dintr-un roman în pregătire la Editura CARTEX)