Am văzut în ultima vreme, tot mai des, cărți ale unor autori români traduse în limba maghiară, dar și invers, în ediții bilingve, cu preponderență volume de poezie. Fenomenul e absolut firesc și trebuie decelat în perspectiva dorinței, de ambele părți, de înțelegere a unor valori spirituale comune, laolaltă cu cele care ne deosebesc. O astfel de apariție e și Miezul de apă de Vasile Dan, tipărit la Editura Brumar, Timișoara, 2023, în traducerea lui Böszörmény Zoltán. Antologia e însoțită de o postfață a traducătorului și de o lapidară biografie a poetului, amândouă bilingve. Vorbind despre „un grotesc orientat spre metafizică“, traducătorului, pătruns de spiritul textelor traduse, nu-i scapă nici însemnatul detaliu că „jocul imaginației, crearea situațiilor abstracte, absurde, introspecția, ironia fină și tonul satiric sunt caracteristici definitorii ale poeziei lui Vasile Dan“.
Selecția, făcută pe baza mai multor volume, pare a urmări câteva filoane tematice. Primele două poeme, Albine negre și A4, se ridică pe aceeași plajă semantică: a scrisului asociat cu diverse forme de viață. Poezia O carte începe cu versul: „O carte e o apă ce curge molcom adînc“, iar în alt loc dăm peste aceste memorabile stihuri: „Te aud în liniștea nopții cu lună nouă/ cum îmi întorci foaia atît de încet/ abia scrisă.// Te pipăi ca un orb textul său/ pe o piele de cenușă“ (A fi ). O confesiune lirică precum următoarea: „Mă droghez zilnic între cei patru pereți/ cu cîte o poezie nouă/ pe care eu însumi o scriu/ și mi-o citesc“ (Echinox de primăvară, 2020) e nu doar de o sinceritate debordantă, ci și esențială pentru înțelegerea unui autor parcimonios, care n-ar părea că are voluptatea scrisului. Găsim în noua antologie a lui Vasile Dan o poetică a revelației: totul în univers e descoperit cu o prospețime a percepției aproape de reprezentările copiilor: „Apoi zicea în vestita lui tabletă/ că ăsta e primul poem al lumii:/ Bună dimineața!/ Și prima veste“ (Bună dimineața!). Cu adevărat revelator ni se pare poemul Norii scriu cel mai bine pe ape, atât pentru imaginarul în care diafanul intră în amestec cu ternul și grotescul, cât și pentru bifurcarea dramatică din final a timpului omenesc: „Norii scriu cel mai bine pe ape/ războaie, drame domestice, scene/ nerușinate erotic/ hieroglife necunoscute/ fiecare e un animal inexistent deocamdată/ poate de mîine poate de ieri“.
Un poem având rol de axă a cărții vedem în Cititorul captiv. Aici, universul poetic al autorului capătă forma unei „biblioteci devastate“. Iar el, poetul, ori poate eul său din oglindă, devine „cititorul captiv“ al acestui spațiu pârjolit. Agenții nimicitori sunt, pe rând sau în simultaneitate, „povești nerușinate“, „personaje tragice“, „intrigi incredibile“, „dorințe impudice“. Dar ochii prizonierului, căutându-și scăparea, găsesc elementul izbăvitor într-un „singur miez de apă“, cel care dă și titlul antologiei. Peisajul devastat din prima secvență se recompune în cea de-a doua, având ca factor aglutinant același „singur miez de apă“. Prin urmare, poemul acesta reprezintă și „manualul“ după care autorul își construiește poemele, unde, mai întâi desface lumea, apoi o reclădește conform unor principii estetice cu care doar imaginarul poetic lucrează: „Tot citînd din mine însumi am ajuns singur/ captivul bibliotecii devastate/ de povești nerușinate personaje tragice intrigi/ incredibile dorințe impudice doar eu/ vedeam un singur miez de apă dimineața devreme/ o picătură de foc pe limbă o pată de sînge nobil/ al unei dinastii/ răpuse într-un ultim vers lizibil/ o haină țesută devreme de frig numai/ din fire cristaline de ceață/ un hoț cu trăiri scandaloase candide străine/ surîsul unei fete/ de pe strada cu un singur număr impar/ dedesubt însă trăiau toți ceilalți claie peste/ grămadă/ nici nu-i vedea nimeni că toți alergau/ în aceeași direcție“.
Nu credem a-i surprinde pe cei cunoscători spunând că, în antologia Miez de apă, aproape fiecare poem cuprinde câte o secvență privitoare la munca poetului. Uneori, dimensiunea metatextuală se referă la clipa creației ca la un timp rarisim, privilegiat, ce n-ar trebui împins în profan: „Sînt zile cînd a scrie poezie/ e indecent ca un fluierat în biserică“ (Fidipide). Alteori, bardul poate fi văzut bâjbâind la pupitrul electronic al poeziei: „Ca tot pățitul pierd și eu din cînd în cînd/ textele noi de pe calculator“ (Lucrez de zor la trecut). Ba se ajunge chiar la ideea, prezentă în unele teorii ale lecturii, potrivit căreia, cititorul e și creatorul poemului pe care-l citește: „Bine. Să presupunem că nu eu scriu acest poem./ Eu doar îl citesc așa cum l-ar citi oricine/ îl găsește din întîmplare“ (Să presupunem că nu eu scriu acest poem). Pe marginea poeticii lui Vasile Dan s-ar impune mai multe reflecții, dar, subliniind caracterul oximoronic al unor titluri, stilul esopic al altora, dorim să mai aruncăm o privire asupra unui poem în care textul poetic se vede ca un palimpsest, unde există mereu un strat etnografic și antropologic: „un poem bun trădează întotdeauna casa/ în care a fost scris“ (Autorul). Iar în Ω asistăm la circumscrierea unei realități de tip cronotop în semnul literei care încheie alfabetul grecesc.
Ultimele texte sunt, poate nu întâmplător, poezii de dragoste. Cea mai pregnantă ni se pare Aici am ajuns: „mîinile mele sînt primii mei ochi pe care îi am/ cu care te văd.// gura mea este toată arsă de alcool./ tu ești cel mai tare alcool/ pe care l-am băut vreodată/ recunosc.// mai vreau și mai vreau și mai vreau.// nu mai bea, nu mai bea/ mă tragi de mînă chiar tu – /că mă termini.// soarele, da,/ soarele răsare sus/ direct sus pe cer“. Miezul de apă, în două limbi, e un volum temeinic, care poate înlesni o mai bună cunoaștere a unui proeminent poet de azi.