Acum 30 de ani, Naoshima era doar o insulă oarecare în Seto – marea interioară a Japoniei – cu o mică industrie pescărească aflată în declin. Acum este renumită în întreaga lume ca un simbol fără pereche al unei simbioze fericite dintre natură, arhitectură, arte și turism. Totul a pornit de la un mecena care a știut ce vrea și a avut mijloacele să-și materializeze visurile. Născut în 1945, Soichiro Fukutake a transformat întreprinderea familiei – „Fukutake Publishing“ – într-un conglomerat cu interese în educație, turism sau cămine pentru bătrâni pe care l-a redenumit „Benesse“, combinând rădăcini latinești într-un cuvânt inventat, având conotații legate de prosperitate, de bunăstare fizică și spirituală. Un avid colecționar de artă, contemporană în special, miliardarul japonez s-a decis să-și facă comorile accesibile, dar nu într-o instituție urbană, alcătuită din cuburi uniforme cu pereți albi, ci în natură „găsind mediul și arhitectura potrivite“. Începând cu 1989, Fundația „Benesse“ cumpără largi suprafețe ale insulei Naoshima și începe să construiască o serie de „temple“ dedicate artei, un proces care continuă și astăzi în colaborare cu același arhitect: Tadao Ando.
Născut la Osaka, autodidact, laureat în 1995 al Premiului Priztker (considerat echivalentul Premiului Nobel pentru Arhitectură), Ando, astăzi octogenar, continuă să fie la fel de activ. Structurile sale, prezente nu numai în arhipelagul japonez, ci în întreaga lume, reprezintă o îngemănare extrem de originală între respectul pentru tradiție și tendințe moderniste. În pofida faptului că Ando folosește numeroase materiale și tehnici moderne și că referințe la arhitectura secolului al XX-lea – de la constructivism la Renzo Piano – sunt mereu prezente, opera sa este ancorată în principiile budismului Zen. Singulare oaze de liniște, construcțiile sale încurajează vizitatorul să persevereze în încercarea de a atinge un nou echilibru spiritual. Încorporând materiale primare – lemn, piatră –, scăldate în lumină naturală, clădirile sunt mereu concepute pentru a se integra în spațiul ce le înconjoară. („Nu poți pur și simplu să pui ceva nou într-un loc; trebuie să absorbi ceea ce vezi în jurul tău, ceea ce există pe teren“ – declara arhitectul în 2002). Cu detaliile lor șlefuite, oglindind un nor trecător sau frunze în adierea vântului, proiectele lui Tadao Ando par a avea perfecțiunea dar și elementele de surpriză ale unui haiku.
Muzeul din Complexul Benesse a fost inaugurat în 1992. O altă structură, numită Oval a fost adăugată câțiva ani mai târziu. Spre deosebire de muzeul propriu-zis, accesibil tuturor, accesul la Oval este rezervat în exclusivitate oaspeților hotelului de aici. O parte a structurilor au fost amplasate sub pământ pentru a tulbura cât mai puțin peisajul. Potecilor și poienelor de afară, le corespund rampe în toate direcțiile și spații circumscrise din interior, dar granițele dintre afară și înăuntru sunt mereu permeabile și opere din colecția de artă contemporană a lui Soichiro Fukutake sunt răspândite peste tot… Pe malul apei, pe un promontoriu bătut de valuri este ancorat unul dintre emblematicii dovleci (aici galben) cu buline ai lui Yayoi Kusuma. Pe pajiștea alăturată sunt sculpturi la fel de colorate și de ludice – Pisică, Elefant – concepute de Nikki de Saint-Phalle… Mai mult, dialogul dintre exponate și natura înconjurătoare capătă uneori valențe surprinzătoare… Un ulei destul de cuminte al pictoriței americane Jennifer Bartlett reprezintă două bărci pescărești – una vopsită în galben și cealaltă în negru – odihnindu-se pe o plajă. Dacă te întorci, și te uiți prin geamul uriaș din sala respectivă, le vezi, în depărtare, în realitate. Care să fi fost punctul de pornire al împerecherii, tabloul sau „realitatea“?… Pe pereții goi de beton ai unei curți interioare sunt aranjate o serii de fotografii alb-negru din ciclul Timpul expus de Hiroshi Sugimoto (născut în 1948), reprezentând marea și cerul. O parte din zid lipsește și deschiderea îți revelă imagini similare… O întreagă aripă a complexului Benesse este, de altfel, dedicată lui Sugimoto, un artist complex, preocupat de arhitectură și sculptură la fel de mult ca și de fotografie. Instalația purtând titlul Coridoarele timpului include fotografii – un poliptic numit Pini, imagini ale vechiului World Trade Center și ale capodoperei lui Le Corbusier, „Notre- Dame-du-Haut“ din Ronchamp – într-un spațiu cavernos, luminat doar de scăpărări de neon. În schimb, cafeneaua cu pereți uriași de sticlă care deservește vizitatorii este scăldată în lumină. Sugimoto a amplasat aici – unind vechiul și noul, materiale naturale și artificiale – Trei copaci sacri (2022), suprafețe de sticlă care se sprijină pe trunchiuri uscate de cedru sau castan, vechi de sute de ani… În apropiere, aparent inaccesibil, parcă plutind pe apa dintr-un bazin rectangular, este situat un pavilion din sticlă de o simplitate carteziană – nu degeaba i-a fost dat numele de Mondrian – destinat ceremoniei ceaiului, pe care Sugimoto l-a expus pentru prima oară în 2014 în cadrul Bienalei de la Veneția.
Strânsa colaborare dintre arhitecți și creatori plastici contemporani este un principiu care stă la baza proiectelor plănuite sub oblăduirea Fundației Benesse… Construit în 2010, muzeul dedicat artistului minimalist Lee Ufan este alcătuit din trei încăperi rectangulare, săpate sub nivelul solului, cu o singură deschidere spre o mică curte triunghiulară. Fiecare dintre săli are alte dimensiuni și este construită cu alte materiale, conformându-se filozofiei lui Lee Ufan pentru care adevăratele exponate sunt interacțiunile dintre privitor, obiecte ( al cărui titlu include mereu prefixul „Relatum“) și mediul în care acestea sunt expuse. Partea cea mai spectaculoasă a muzeului este însă accesul: două coridoare lungi din beton, înguste și foarte înalte, formă modernă a conceptului de „constrângere urmată de eliberare“, promovat asiduu de Frank Lloyd Wright, marele arhitect american care l-a influențat pe Ando încă de la început… Cea mai recentă adiție la portofoliul arhitectural de pe Naoshima este „Valley Gallery“, inaugurată în 2022. Aflată la capătul unei poteci ce trece printr-o mică vale înverzită, clădirea construită de Ando tot din beton, are un plan trapezoidal peste care este amplasat un acoperiș înclinat care lasă lumina să pătrundă pieziș. Peste tot „plutesc“ sute de sfere din oțel de aceeași dimensiune care-și oglindesc suratele, privitorii sau crâmpeie de cer. Ansamblul, o variantă a Grădinii lui Narcis de Yayoi Kusama, se revarsă din clădire în pajiștea alăturată și într-un iaz unde bilele se mișcă în bătaia vântului. Aparența de aleatoriu este înșelătoare… În aceeași ordine de idei, Muzeul de Artă Teshima, de pe o insulă alăturată, este rodul unei extraordinare viziuni împărtășite de Rei Naito (născută în 1961) și un alt laureat al Premiului Pritzker, Ryue Nishizawa. O uriașă picătură de ploaie aterizată într-un lan de orez, lipsită de stâlpi de susținere, construcția-muzeu cu o singură operă de artă – Matrix – pare un organism viu. Prin două uriașe deschideri ovale în tavan, care lasă liber acces ploii sau zăpezii, se aud păsări ciripind. Din găuri micro scopice din podeaua calcaroasă, cu pante care se modifică în per ma nență, picături de apă se ivesc la intervale neregulate. Unele rămân pe loc, neajutorate; altele pornesc în toate direcțiile, se unesc în firișoare tot mai groase înainte de a dispărea la fel de brusc precum au apărut…
Sfidând multiple convenții arhitecturale, Muzeul Chichu (2004) este cea mai cunoscută și mai vizitată realizare a lui Ando de pe insula Naoshima. Arhitectul a scufundat întreaga clădire sub pământ, în coasta unui deal, reușind în același timp să scalde fiecare operă de artă în lumină naturală. Din interior, este greu să-ți dai seama de amploarea și originalitatea proiectului, dar o machetă din perspectivă aeriană – inclusă printre exponatele micului muzeu Tadao Ando de pe insulă – îți oferă o impresie cât de cât adecvată. (Muzeul este găzduit într-o veche casă tipică, din lemn, în care Ando însuși a „injectat“ o osatură modernă, lăsând exteriorul neschimbat). La Chichu ajungi printr-o altă grădină bogată, inspirată de cea a lui Monet de la Giverny. Fiecare încăpere, dedicată unui alt artist, a fost „sculptată“ separat, știind dinainte ce exponate vor fi amplasate acolo. Pelerinajul de la o sală la alta se face prin intermediul unor curți în forme geometrice, de o simplitate aproape ostentativă… Cinci tablouri cu nuferi de Monet, pictate între 1914 și 1926, se regăsesc într-o sală a cărei podea este acoperită cu mici fragmente de mozaic, de culoarea sidefului, cumva capabile să „preia“ încărcătura de culoare a pânzelor… O uriașă sferă șlefuită, din granit, de Walter de Maria, este amplasată într-o cavernă cu înălțime de catedrală. Schimbările de lumină pe parcursul zilei alterează constant dialogul dintre sferă și statuile – aurite și greu de definit – care o înconjoară… Jocuri de lumină nu fac decât să sublinieze stranietatea unei instalații de James Turrell – Afrum Pale Blue (1968) – în care un nor albastru pare să dobândească masă și greutate în fața ochilor increduli.
În aceeași măsură, folosind un idiom profund original și de o remarcabilă subtilitate, arhitectura lui Tadao Ando reprezintă o punte între artă și natură, a cărei materialitate pare, de multe ori, iluzorie.