(Panait Istrati, Moș Anghel, 1925)
În proza lui Panait Istrati – un rătăcitor din țară în țară, împins mereu spre alte zări de un fel de plăcere a pierzaniei – domină sentimentul că viețile oamenilor sunt decise de soartă. Nimic nu depinde de voință, de un plan de acțiune, nici măcar de o logică a verosimilității, totul este sortit. Ilustrativ în acest sens este romanul Moș Anghel, 1925, de care astăzi, în mod nedrept, nu se mai vorbește.
Un băiat, Adrian, și mama lui vin de la Brăila în satul Baldovinești, în casa unchiului Dumitru, cu ocazia sărbătorilor de Paști. Aici, Adrian și-a petrecut primii ani ai copilăriei. Fiind cea mai mare dintre patru frați (două fete și doi băieți), mama lui Adrian a rămas, după moartea părinților, un fel de șef al familiei și este foarte respectată de ceilalți. Ea îl trimite pe Adrian să-l cheme pe moș Anghel, unul dintre frați, certat de câțiva ani cu Dumitru, din cauza luptei pentru moștenirea rămasă de la părinți. Anghel vrea să-i revină și lui o parte, chiar dacă e considerat bogat, având o cârciumă, în afara satului, vestită prin băuturile pe care le vinde.
Om muncitor, Anghel a reușit să facă avere, stârnind mânia moșierului domeniului, Alexandru Vulioti, pe terenul căruia e construită cârciuma. Vulioti crede că Anghel îl concurează. Prosperitatea lui Anghel are, ca în atâtea alte cazuri, un sfârșit. Soția lui, leneșă și murdară, îl face să se înstrăineze de casă și să-și găsească mai multe ibovnice; după moartea ei, își pierde cele două fete (mor înecate), dar și pe unicul băiat (fiind militar, moare căzând de pe cal). Apoi, trei hoți îl bat și îl jefuiesc; după un timp, un răufăcător dă foc frumoasei lui gospodării care arde până în temelii; rămâne intactă doar cârciuma propriu-zisă, împreună cu beciurile pline de băutură. Toate aceste nenorociri îl fac pe dârzul moș Anghel să rupă orice legături cu lumea de afară, să trăiască izolat și să bea. La chemarea mamei lui Adrian, vine să se împace cu fratele său, dar se întoarce repede la viața de om singur, în tovărășia băuturii.
Acest prim episod este un prilej, pentru cititori, să cunoască personajele principale. Povestea continuă.
Trec anii. În apropierea vârstei de douăzeci și cinci de ani, Adrian călătorește în Egipt și Siria, iar când se întoarce în țară este chemat la el de unchiul Anghel, care trage să moară. Îl găsește scufundat în mizerie, fiind imobilizat de mai mult timp la pat și dedat cu totul băuturii. Tânărul este foarte impresionat, mai ales că Anghel îi lasă scris, cu limbă de moarte, îndemnul de a nu se irosi, de a nu deveni sclavul plăcerilor lumești. Adrian a avut deja o tinerețe zbuciumată. Înainte să plece în străinătate, a sedus o minoră și pentru asta a făcut trei ani de închisoare, iar mama lui a suferit oprobriul public.
Își face apariția și un prieten al lui Anghel, Irimia. Anghel, înainte de a-și da duhul, l-a rugat pe acesta să-i povestească nepotului său viața haiducului Cosma, fiindcă el nu mai avea putere să vorbească.
În timp ce Anghel trece în lumea drepților, Irimia merge cu Adrian în camera alăturată care fusese pe vremuri cârciumă și îi povestește că el este fiul lui Cosma, iar pe mama sa o cheamă Floricica. Ea l-a crescut în codru și l-a hrănit de mic cu „must de carne friptă“ și vin din ploscă. Într-o încăierare cu potera, Cosma este prins și luat ostatic de către arhontele Samurakis și stă în robie mai mulți ani. Apoi este salvat de tatăl său împreună cu fratele lui Ilie, care o iau și pe Floricica, devenită între timp soția arhontelui Samurakis. După mai multe peripeții, răstimp în care Cosma a greșit de trei ori ținta în luptele cu forțele de represiune ale stăpânirii, el a presimțit că va muri, ceea ce s-a și întâmplat, fiind împușcat într-o încăierare.
O meditație pe tema soartei, aparținând lui moș Anghel și, implicit, lui Panait Istrati, rezumă romanul:
„Nimic nu e adevărat în povestea asta. Dar adevărul trebuie să fie undeva. Unde? Nu știu. Ce știu e că trăim, suferim și murim prostește, fără să știm nici de ce, nici cum. Mai știu că marea noastră greșeală e că alergăm prea tare după fericire, pe când viața rămâne nepăsătoare dorințelor noastre; dacă suntem fericiți, e din întâmplare; iar dacă suntem nenorociți e tot din întâmplare. În marea asta plină de stânci care e viața, barca noastră e dusă în voia vânturilor și, oricât am fi de iscusiți, nu putem ocoli mare lucru. Și e zadarnic să-nvinuim pe cineva, ori să ne punem nădejdea în ceva; ești sortit fericirii, ca și nefericirii, înainte de-a ieși din pântecul mamei tale.“
Panait Istrati a fost prieten, cum se știe, cu marele scriitor grec Nikos Kazantsakis, iar modurile lor de a înțelege viața au cel puțin un element comun: fatalismul.