Aforisme de Vasile Ghica

Din copilărie rămân icoane, nu amintiri.

Muzica poate face dintr-un suflet răvășit o Catedrală.

Scopul educației este transferul de flacără.

Marea iubire înseamnă doi la puterea nemărginirii.

Ultima licitație s-a încheiat. Condiția umană a pierdut Livada cu vișini.

Iubirea, această Catapeteasmă a condiției umane.

Trupurile îndrăgostiților au desenat pe nisipul eternității cele mai tulburătoare poeme.

Frica de noi înșine este, poate, singura care zidește.

Oameni mari sunt aceia care trag țărmurile după ei.

Cel mai păgubos divorț care se conturează este cel dintre artă și emoție.

Și scrisul este ocnă, dar a găsi un cititor a început să fie mult mai greu.

Nu suntem departe de gestul lui Don Quijote care, pe patul morții, îi amenința cu dezmoștenirea pe urmașii care „se vor lăsa smintiți de cărți”.

Scrisul este un har, lectura – o zidire.

Sperăm că cineva ne va citi totuși. Chiar dacă vom fi nevoiți să ne introducem textele în sticle și să le aruncăm în mare.

Purtăm, cu tot mai multă inconștiență, povara marilor cărți necitite.

Lectura trebuie să aprindă treptat o flacără în noi. Ori măcar un opaiț.

Ierarhizarea națiunilor și a indivizilor este arbitrată de cultură.

Când ești zidit, poți să sfărâmi peretele. Sau să zbori cu el cu tot.

Arta surprinde clipa când suferința devine cântec.

S-au deschis granițele și pentru scriitorii români. Pot pleca oricând la cules căpșuni în Spania.

Ne străduim din răsputeri să lăsăm urme eterne pe zăpada vremii.

Spre pisc nu poți duce decât o stâncă sau o cruce.

Și totuși, arta nu reușește să facă rotunde toate capetele pe care moașa le-a lăsat pătrate.

Nu știm mai mult despre suflet, decât sclavii lui Mikerinos.

De multă vreme, în România e ca în avioanele vechi. Câțiva conduc și celorlalți le este greață.