Cică niște cronicari, din fericire puțini la număr, i-au contestat lui Urmuz presupusa „operă“ (ghilimelele sunt puse ca fiind din partea lor). Deși membrii Școlii de la Târgoviște au recunoscut influența de netăgăduit pentru posteritate a lui Urmuz, unul dintre ei a făcut opinie separată, în persoana lui Alexandru George. Poziția acestuia este exprimată în textul O legendă, din culegerea de articole Semne și repere, apărută la Editura Cartea Românească, în 1971. Criticul și istoricul literar iconoclast îi recunoaște lui Urmuz o dată neîndoioasa originalitate („incontestabilă“), a doua oară i-o contestă și devine mai zgârcit în apreciere („un mediocru original, sau numai bizar“), pentru a avertiza apoi asupra distincției pe care trebuie să o facem între originalitatea și valoarea unei opere.
Lui Alexandru George i se pare că este foarte greu de demonstrat, înainte de orice, că Urmuz ar fi putut să dețină vreun statut de scriitor. Și aceasta nu pentru că respectiva „operă“ (aceleași ghilimele ce nu-mi aparțin) este formată din felurite texte despre care nu vom afla nicicând dacă au fost scrise spre a fi publicate sau nu, ci pentru bunul motiv că este vorba despre „o simplă schimonoseală, amestec de joc de cuvinte, de fantastic grotesc și de umor căznit“. Crezând că vorbește nu numai în nume personal, criticul asertează: „cititorul care perseverează în lectura acestei așa-zise «opere», se instalează într-o imensă plictiseală“.
Desigur că asemenea opinii nu ne miră niciodată atunci când vin din partea lui Alexandru George, pentru că acestuia i-a plăcut întotdeauna să spânzure câte o șopârlă de clanța ușii operei marilor noștri scriitori. Folosindu-mă de câteva rânduri din paginile bizare, „din teama de a nu ieși din neutralitate“, pot spune despre Alexandru George că, în privința clasicilor, „la adăpost de orice răspundere penală, îi necinstește pe rând și fără pic de mustrare de cuget“. „Ascuțit bine la ambele capete și încovoiat ca un arc“, istoricul literar nu a mers deloc ușor cu pianul pe scări în cazul autorului Fuchsiadei, ci „se repezi, printr-un «sforzando»“ în verdictele sale critice.
În fond, articolul O legendă a mirosit ca un cățel de usturoi pus lângă esența lucrului în sine de pe masa, bazată pe calcule și probabilități, unde stă expusă în voie restrânsa operă a lui Urmuz. Restul nu prezintă nicio importanță. Precum Emil Gayk, Alexandru George a purtat mereu pe umărul drept un susținător de armă și a avut întotdeauna moralul foarte ridicat când era să vadă total diferit față de alți critici unele aspecte literare pe care le lua la țintă. Având semne și repere foarte clare în cătarea armei, el lăsa impresia, asemenea personajelor agresive ale lui Urmuz, că este în tot momentul gata să sară pe tine pentru a te ciuguli.
Și totuși are dreptate Alexandru George să spună că paginile bizare nu au fost scrise cu intenția de a fi publicate, deoarece Urmuz însuși le considera doar amuzante, nevinovate și lipsite de importanță. Dar aceasta s-a întâmplat doar la început (un început foarte apropiat, din păcate, de sfârșitul tragic), până când l-a convins dublul naș de botez (literar și onomastic), Tudor Arghezi, să debuteze. Autorul viitoarelor Cuvinte potrivite i-a propus lui Demetru Dem. Demetrescu-Buzău de cinci ori să-și schimbe numele în Urmuz, iar acesta a refuzat, din fericire, doar de patru ori. În orice caz, în privința valorii celor publicate de finul lui Arghezi, eu nu merg pe mâna criticului și istoricului literar Alexandru George, ci pe aceea a nașului, care l-a băgat în cristeliniță „frângându-i genunchii“.
Iarăși are dreptate Alexandru George atunci când pune la îndoială statutul de scriitor al celui pe care vrea să-l bage în „subpământă“, el necrezând o clipă că „Urmuz însuși s-a socotit vreodată pe sine scriitor“. Într-adevăr, literatura a fost pentru marele meloman un fel de… violon d’Ingres. Știm că Eliza Vorvoreanu credea cu fermitate că marea chemare artistică a fratelui său, adevărata vocație, a fost muzica, ea regretând că nu s-au păstrat paginile cu portativele compozițiilor pe care autorul lor le considera întru totul importante. Urmuz frecventa cu religiozitate concertele simfonice și își petrecea mult timp la pian, compunând „melodii proprii“. El ar fi vrut să fie altceva în viață, spre disperarea tatălui său, care îl povățuia: „– Ia cartea și învață, n-oi fi vrând să ajungi lăutar!“ Spre deosebire de mama lui Fuchs, care nu avea ureche muzicală, soția legitimă a medicului Dimitrie Ionescu-Buzău o deținea, iar fiul a moștenit-o.
Cu o psihologie de copil încuiat în camera lui (după cum își imagina Geo Bogza), retractila progenitură nu ar fi vrut să ajungă lăutar (Arghezi își începe medalionul despre el spunând că „era muzicant și grefier“!), deși nu i-ar fi stat rău în postura de profesor de muzică. Rămâne drept mărturie pentru aceasta luarea, timp de câțiva ani, a lecțiilor de contrapunct la Conservator. Întrucât destinul a decis să devină altceva, un fel de „miniaturist“ în ale literaturii, Urmuz ar fi putut să exclame, asemenea personajului Gavrilescu, din nuvela eliadescă La țigănci: „– Aceasta a fost tragedia vieții mele. […] Fire de artist, păcatele mele!“ Din păcate, așa se întâmplă în viață: „fericirile mari sunt totdeauna de scurtă durată“. Spre deosebire de „domnișoare“ (adresare politicoasă a lui Gavrilescu, intrat fiind în hora recunoașterii țigăncii, spre chicoteala celor trei prostituate), „vestalele plăcerii“ din Fuchsiada, care îl înconjoară pe eroul olimpian din toate părțile, sunt acelea care se află în dificultate: „– Vai ție, Fuchs, te-am pierdut și nu te mai recunoaștem“.
Paginile bizare nu plictisesc, așa cum spune Alexandru George –, dar sigur autorul lor face literatură din cauza plictiselii. Personajul Antipa, din romanul Lumea în două zile, al lui George Bălăiță, fiind „funcționar al neantului“ la primărie, dădea sentințe completând, din plictiseală, certificate de deces în avans. Și grefierul Demetru Dem. Demetrescu- Buzău își îndeplinea meseria cu multă scrupulozitate, cu pedanterie chiar, iar pe spatele ciornelor de sentințe s-au putut vedea urmele unei evadări din cotidian prin compunerea de note muzicale. Putem admite doar posibilitatea ca toți criticii care au scris până acum despre opera lui Urmuz să o fi făcut pentru că ajungeau să fie plictisiți de orice altceva în afară de acaparanta citire a ei.
Dacă spune cineva, precum Alexandru George, despre umorul din scrierile lui Urmuz că este căznit, aceasta înseamnă că persoana respectivă ori are simțul umorului prea dezvoltat și cu mare greutate ar putea fi făcută să râdă, ori este lipsită de simțul respectiv. Alexandru George se încadrează celei de a doua categorii, deoarece nu vede în opera lui Urmuz decât simple schimonoseli. A existat cu adevărat o caznă la Urmuz, dar aceasta s-a resimțit numai în privința lucrului îndelung asupra textelor. Opera sa a stârnit comentarii care, într-o sută de ani, au întrecut de câteva sute de ori cele aproape patruzeci de pagini pe care aceasta le conține. A venit timpul să fie totul catalogat într-o bibliotecă înfășurată în cearceafuri ude, într-atât de mare este febra cunoașterii iscate în jurul ei. S-a instituit chiar și termenul de „urmuzologie“, de o astfel de posteritate adusă la rang de știință nemaibucurându-se în literatura noastră decât Eminescu.
Cel care dedica o însemnare aforistică atotputerniciei revolverului („suveran al morții“) ilustrează ideea că psihonevrozele sunt demersuri defulatorii ratate. Încă o dată, a avut dreptate Alexandru George să spună că ceea ce scria Urmuz nu era literatură? Fraza sună astfel: „Urmuz oferă un exercițiu realmente monstruos în care originalitatea (indiscutabilă) nu poate conferi prin ea însăși și vreo valoare acțiunii sale“. Acest exercițiu realmente monstruos era ceva inseriabil doar categoriei „de-ale lui Mitică“? (Îl asigur în postumitate pe Alexandru George, care a suferit mult pentru că nu a fost recunoscut din partea confraților și ca romancier, că a făcut toată viața critică fără ca să știe.) Ca și în cazul lui Fuchs, gloria și pierzania i-au fost aduse (indirect) lui Urmuz din partea muzei Euterpe. Considerându-se un ratat în ale muzicii, Urmuz a fost convins că și din jocul de-a literatura nu poți ieși teafăr. Că experimentul său literar este fără ieșire o dovedește faptul că prima victimă a impasului creator și existențial a fost el însuși. Cu titlu de curiozitate, în treacăt fie spus, Ana Olos observa că pistolul cu care s-a sinucis, marca SMT, conține consoanele numelui de Stamate.
Din procesul-verbal al comisarului de poliție N. Dezideratul (nume urmuzian sau caragialesc!), care s-a ocupat de cazul sinuciderii lui Urmuz, se poate citi că „la percheziția făcută s-a găsit […] 2 chei“. Restul nu prezintă nicio importanță și îmi exprim dezideratul ca respectivul N. Dezideratul să fi menționat ceva despre felul acelor chei. Gândindu-mă la tragedia vieții lui Urmuz, eu sunt convins că a fost vorba despre chei muzicale, cu care el „s-a încuiat bine și adoarme dus pe portative și legănat de aripi de armonii angelice“. Fuchs știe „să umble foarte ușor cu portativele și, ajutat de aripele puternice ale inspirației lui de compozitor, el se înalță tot mai sus“. Chiar dacă, în mod paradoxal, el cade în sus, „de acolo muzica sa radiază cu egală putere în toate direcțiunile, făcând să se împlinească în parte cuvântul Destinului recunoscător […] spre gloria sa, a pianului și a Eternității…“. Concluziune, totodată morală: așa se întâmplă și cu literatura scrisă de Urmuz, care este coextensivă credo-ului muzical din Fuchsiada.