Dialogul de față cu Vesna Goldsworthy pleacă de la cel mai recent roman al ei: Cortina de fier. O poveste de dragoste, apărut în colecția „Raftul Denisei“, Editura Humanitas Fiction, 2022, în traducerea Luanei Schidu. Alte două cărții ale marii scritoare care trăiește de 4 decenii în Marea Britanie – e născută în Iugoslavia – au apărut la aceeași editură, în aceeași colecție: Marele Gorsky și Monsieur Karenin.
Cristian Pătrășconiu: Care dintre romanele domneavoastră este cel mai autobiografic?
Vesna Goldsworthy: Este o întrebare dificilă, pentru că asta mă face să mă întreb ce anume înțelegeți prin autobiografic. Cortina de fier, cel mai recent dintre ele, este autobiografic în ceea ce privește imaginea Angliei, a Londrei din anii 1980, dar este cel mai puțin autobiografic când vine vorba de căutările personale ale personajului principal. Categoric nu sunt fiica unui vicepreședinte al unei țări comuniste, iar istoria mea personală nu este precum cea a Medeei, care a fost sursa de inspirație pentru roman. În același timp, însă, când citești Monsieur Karenin, romanul anterior, a cărui acțiune are loc în 1947, al cărui personaj principal este o franțuzoaică – și este în Anglia din 1947 –, ai spune că nu se află nimic auto biografic; și totuși există în roman per sonaje pe care le-am întâlnit în viața reală, inclusiv un prinț rus care l-a jucat pe Serghei Karenin în filmul în care Vivian Leigh interpreta rolul Annei Karenina, iar vestul Londrei, acolo unde se petrece acțiunea, ține chiar de autobiografie. Astfel, întrebarea legată de autobiografie este dificilă. Singura carte cu adevărat autobiografică pe care am scris-o este cea de memorii – Chernobyl Strawberries – în urmă cu douăzeci de ani.
Există și acum o „cortină de fier“ a memoriei, o „cortină“ care separă Estul de Vest?
Ce întrebare extraordinară! Am crezut că prăbușirea Cortinei de Fier a avut loc în 1989, dar apoi, în anii 1990, când țara mea natală – Iugoslavia, așa cum era atunci –, a început să se dezintegreze, prinsă în războaie sângeroase, mi-am dat seama că exista și o „Cortină de Fier“ a minții, în felul în care Estul privește Vestul, iar Vestul, Estul; după cum spune R. Kipling: „niciodată cei doi nu se vor întâlni“, căci nu se înțeleg cu adevărat, nici chiar atunci când încearcă. Cred că ceea ce s-a întâmplat în 2022 – precizez: nu am scris acest roman având în minte Ucraina și Rusia – confirmă întrucâtva exact aceasta, că poate Cortina de Fier, Cortina de Fier adevărată redevine actuală, s-a mutat mai adânc spre Est, dar Cortina de Fier a minții a rămas neschimbată. Când te uiți la stereotipurile legate de Est și de Vest, cel puțin în ziarele britanice apar multe lucruri care îmi amintesc de anii 1960, 1970.
Est-Vest: este aceasta o axă fundamentală, care traversează toate romanele dumneavoastră?
Este, într-adevăr. Nu aceasta a fost intenția, însă. De fiecare dată când încep un roman îmi spun că voi scrie un roman foarte englezesc, a cărui acțiune se petrece la Londra și care să nu aibă nicio legătură cu Europa de Est, pentru că vreau să îmi demonstrez mie ceva, dar în clipa când încep să scriu – așa s-a întâmplat cu Monsieur Karenin: când am început să scriu la Monsieur Karenin, era un roman despre adulter, în vestul Londrei, cu o franțuzoaică și un britanic și, pe neașteptate, a apărut o a doua linie narativă care era despre emigranții ruși. Asta îmi place, că nu pot să mă abțin. Propriul trecut, autobiografia ne influențează felul în care vedem lumea. Probabil că și dacă mi-aș propune să scriu despre Italia, înainte să îmi dau măcar seama, în poveste o să apară un personaj român sau sârb.
Ce fel de comoară reprezintă faptul de a trăi între două lumi? Ce fel de comoară este această condiție pentru un scriitor?
Este deopotrivă o comoară și un blestem – nu scapi niciodată de această dublă apartenență și niciodată nu te simți pe deplin acasă. Am studenți care vin din multe țări, nu doar din Europa de Est și mereu le spun: dacă petreceți mai mult de cinci ani undeva, nu veți mai aparține pe deplin niciunui loc. Dacă vrei să te întorci, nu sta mai mult de cinci ani. Am descoperit că mă simt cumva străină în ambele locuri, dar, în acelaşi timp, dubla apartenență îți oferă un anume fel de înțelegere. Am scris despre asta. Cartea mea de memorii a fost adaptată într-o serie de BBC și unul dintre episoade, ce avea titlul Zâmbetul englezesc, este o ilustrare foarte bună, pentru că atunci când am venit în Marea Britanie mi-am dat seama că britanicii zâmbesc mult mai des ca sârbii, sârbii sunt foarte serioși, dar felul în care zâmbesc britanicii este din buze, nu cu ochii. Mi-am spus că trebuie să deprind limbajul surâsului, cu alte cuvinte, deși crezi că știi limbajul, trebuie să înveți totul de la zero: gesturile, sensul a ceea ce se comunică, ironia. E foarte diferit. De pildă, când abia ajunsesem în Anglia și oamenii spuneau: e atât de isteață, vorbește atâtea limbi, mi-a luat mult să înțeleg că „e atât de isteață“ era o ironie, nu un compliment. Detaliul acesta ilustrează ce întrebați. E o sursă uriașă de bogăție pentru un scriitor, dar este un proces de învățare dureros pentru o femeie sau un bărbat.
Zâmbetul dumneavoastră, râsuș este „în engleză“, dar când plângeți, plângeți, oare, în sârbă?
Cred că aveți dreptate, este genul de detaliu pe care acum nu-l mai pot distinge. Am avut o emisiune pentru Radio 4 despre cum îți găsești vocea într-o limbă străină și am vorbit cu lingviști și cu cercetători în acest domeniu – ei spuneau că ultimul lucru pe care îl păstrezi în limba maternă sunt numerele. Te duci la magazin și cumperi lucruri, și când începi să socotești, cifrele sunt în limba maternă, dar apoi i-am spus unuia dintre acești lingviști că emoția este ceva ce rămâne în lim ba maternă. Când sunt foarte supărată sau vreau să mă cert, dintr-odată sârba începe să iasă la suprafață.
Sunteți o scriitoare care mediază între cele două lumi. Este unul dintre lucrurile pe care vi le-ați propus?
Când am început să scriu, a fost vorba despre o lucrare academică Inventing Ruritania, un studiu, a cărui documentare mi-a luat zece ani, despre felul în care britanicii au perceput Balcanii și deși atunci nici măcar nu visam să devin o scriitoare, este cartea care a marcat începutul acestei medieri. Am fost invitată în emisiuni TV și radio și mereu mi s-a cerut să vorbesc despre cealaltă țară. Când merg la Belgrad, mi se cere să vorbesc despre Anglia, când mă adresez presei britanice, vorbesc despre Serbia, și în Marea Britanie sunt prezentată ca scriitoare sârbă, iar în Serbia ca scriitoare britanică, de origine sârbă. Nu cred că sunt de origine sârbă, cred că sunt sârboaică; dar cred că este din cauză că scriu în engleză. Acest rol de mediator este unul care mi-a fost cumva impus – nu e ceva forțat, ci e ca un lucru care s-a produs natural.
Când vine vorba de scris, care sunt maeştri dumneavoastră? În sensul acesta: de magister. Sunt din Serbia, sau mai bine spus din ex-Iugoslavia, din Marea Britanie, sau poate din Franța, sau mai degrabă din Rusia?
Este o întrebare foarte, foarte bună pentru că am studiat Literatura Comparată, iar domeniile principale pentru mine au fost literaturile franceză și rusă. Când am venit în Marea Britanie am descoperit că nu puteam citi ruși în sârbă. Copil fiind, citeam rușii traduși în sârbă – traducerile sunt foarte bune. Am învățat să citesc rusa – cele două limbi, rusa și sârba sunt destul de asemănătoare – ca să pot citi maeștrii: Cehov, Tolstoi. Este ceva ce îmi place în mod deosebit la Cehov. Când îl citești în studenție, nu-i înțelegi esența, dar când ajungi la vârsta a doua, se prăbușește peste tine ca o tonă de cărămizi – toată acea dramă a vieții. Așadar, Cehov este unul dintre ei. Îmi plac scrierile franțuzești foarte poetice – pe care le citesc în franceză. De pildă, Annie Ernaux, care a câştigat Nobelul recent. Am descoperit-o cu mulți ani în urmă și am citit tot ce a scris. De asemenea, Marguerite Duras. Sârbii – dacă ești un scriitor sârb, care trăiește la Londra, toată lumea întreabă de Miloš Crnjanski. S-a născut la Csongrád, care a fost de fapt o zonă de graniță a Banatului, și a emigrat la Londra. A scris A Novel of London – o operă fundamentală pentru imaginarul sârb. În clipa când scrii un roman a cărui acțiune se petrece la Londra orice critic sârb te va întreba: „Te-a influențat Crnjanski?“ M-am plictisit să răspund la întrebarea asta și nici nu-mi trece prin cap să o iau acum de la capăt. Însă am făcut această mică glumă intertextuală când am scris Marele Gorsky – pe care l-am numit Roman, un nume rus, dar care în sârbă înseamnă și roman, căci era Roman in London mai degrabă decât Roman of London. Și a fost cumva trimiterea mea la Crnjanski – pentru că a fost încă una dintre greutățile pe care am fost nevoită să le duc, căci a trebuit să mă măsor cumva cu unul dintre marii scriitori sârbi ai secolului XX. Pare că intenția mea ar fi să îi iau locul, dar nu e deloc așa .
Este exilul și o formă foarte dură de cunoaștere și autocunoaștere? Exilul, de altfel, este un subiect foarte important în proza dumneavoastră.
Am abordat noțiunea de exil într-un mod literar, dar trebuie să spun că felul în care am emigrat apare și în cartea mea de memorii unde mă întreb: Ce sunt eu? Nu sunt în exil, dacă e să mă compar cu oameni care au fost nevoiți să scape din țările lor din motive politice. Nu sunt chiar o emigrantă, nu sunt chiar o migrantă – nu există un nume pentru cineva care alege să-și părăsească țara. Dar pentru că țara s-a dezintegrat în spatele meu – am plecat din Iugoslavia la jumătatea anilor 1980 – am ajuns treptat să mă simt exilată, mai mult decât o făcusem la început. Și sunt foarte atrasă de literatura exilului. Și deși Cortina de Fier are subtitlul O poveste de dragoste – este mai curând pentru edituri, căci Cortina de Fier le-a părut un titlu prea dur – este de fapt o poveste despre exil și un roman politic. Este fertil politic. Marile tematici politice sunt ascunse în spatele acestor doi oameni care se îndrăgostesc – știți, povestea de tipul băiatul întâlnește o fată –, și cred că o trăsătură a scriitorului în exil este acest interes pentru politică. Cred că sunt mai politică decât dacă aș fi rămas la Belgrad, dacă aș fi scris în sârbă – probabil că aș fi fost un alt tip de scriitor, cu siguranță mai puțin politic. Probabil aș fi abordat o tematică mai intimă – e greu de spus.
Scrieți mult în engleză, dar de visat, visați în sârbă?
Visez în ambele limbi. Mi s-a spus că atunci când vorbesc în somn este un fel de bla, bla – e ceva lipsit de sens. E clar că limbile s-au amestecat în capul meu. Dumnezeu știe în ce limbă visez! Am o prietenă aici – Elena Lapin, care vorbește șase sau șapte limbi, iar ea spune că visează în cehă, deși este de origine rusă. Nu mai știu în ce limbă visez, probabil în sârbă, dar nu știu.
În ce limbă scrieți poezie?
E o întrebare fantastică, pentru că am scris o culegere de poezie intitulată The Angel of Salonika, o carte care în 2011 a fost nominalizată printre cele mai bune cărți de „The Times“, dar – în secret – cartea a fost scrisă în două limbi, în sârbă și în engleză. Am spus în secret, pentru că atunci când poemele mi-au venit în minte, imaginile au fost în sârbă și apoi le-am dezvoltat într-o limbă sau în cealaltă; secretul constă în faptul mai puțin secret că am reușit să-mi conving editorii britanici să preseze British Library, dar și Biblioteca Națională a Serbiei de la Belgrad să-mi dea voie să am ISBN-uri diferite – știți, acele coduri de identificare specifice țărilor –, astfel că ambele cărți sunt originale. Este foarte rar – librarilor nu le plac astfel de lucruri. Eu nu mai pot să spun cu siguranță care a fost limba originară a poemelor din culegerea aceea. Dar, în spatele întrebării dumneavoastră, se află una extrem de dificilă. Atunci când scriam numai în sârbă, am scris foarte multă poezie. După ce m-am înconjurat de engleză, când am început să gândesc în engleză, am scris foarte puțină poezie. Acum poate că scriu trei-patru poeme pe an – este și unul dintre motivele pentru care mi-a luat atât de mult să ajung la o culegere de poezie cu destul de puține poezii. Poeziei îi place cadrul pe care îl oferă limba maternă.
Dintre toate speciile literare, poezia este pentru dumneavoastră cea mai intimă?
Da. Cred că diferim din acest punct de vedere, știu că sunteți scriitor și nu știu cum ați răspunde la întrebarea aceasta, din perspectiva dumneavoastră ca scriitor. Dar, pentru mine, poezia este genul primordial, sursa. Am scris prima poezie la vârsta de patru ani. Nu era bună, dar era poezie. Limbajul poeziei a fost limbajul original al exprimării mele literare. Romanul e ca o sarcină, ca și cum îți dai o sarcină, aceea de a scrie un roman. Predau scrierea creativă și este foarte interesant. Un scriitor sârb a spus că romanul este bacalaureatul literaturii. Ai senzația că nu ai reușit până nu scrii un roman. Nu știu de ce. Dar, fiind ambițioasă, și pentru că am scris poezie și lucrări de critică, mi-am spus: trebuie să scriu un roman. Asta a dat laoparte poezia, mai degrabă decât să o înlocuiască.
Întrebările mele nu sunt directe, nu sunt perpendiculare, sunt mai curând o odisee, o călătorie în cercuri. Vreau să vă întreb care sunt lucrurile care vă fac să vă simțiți acasă? Ce este acasă pentru dumneavoastră? Este un loc specific, fizic sau este ceva dincolo de coordonate strict spațiale, o stare?
O bibliotecă este pentru mine acasă. (interviul e filmat – nota mea, C.P.) Am cărțile mele în spate pentru că am avut multe interviuri în ultimele două-trei zile, dar în spatele lor sunt multe cărți și vorbesc acum dintr-o cameră în care am câteva sute de cărți în sârbă și câteva sute de cărți în engleză, iar dacă umbli pe la mine prin casă sunt încăperi în care trebuie să ocolești teancurile de cărți, pentru că nu pot să scap de ele – turnuri lângă turnuri de cărți. Am nevoie de ele. Am mai multe cărți decât aș putea citi, chiar dacă aș citi o carte pe zi, tot am mai multe decât poți parcurge într-o viață – pentru că asta mă face să mă simt acasă. Când călătoresc, când am câte un turneu, foarte des mă duc în biblioteca vreunei universități. Îmi amintesc că am participat la un târg de carte la Iași și am întrebat unde este biblioteca universitară? Pentru că acolo simt că mă echilibrez. Recunosc un titlu, ar putea fi Odysseia pe care ați menționat-o în aluzia la întrebarea anterioară, poate fi ceva ce am citit și imediat mă simt acasă. Categoric. Și este singurul loc unde m-am simțit vreodată cu totul acasă.
Ce este de fapt Ruritania? Spiritul Ruritaniei? Este prezent în romanele dumneavoastră?
În această carte anume, Cortina de Fier, am spus la un moment dat că voiam ca personajul principal, Milena, să fie din Europa de Est, dar nu dintr-o țară anume, iar motivul a fost că puteam să combin elemente din istoria mai multor țări est-europene. Sunt aspecte ce țin de România, de Bulgaria, există un personaj inspirat direct din istoria Bulgariei, fragmente de România. Despre asta m-am documentat când am scris Inventing Ruritania – și a devenit un fel de hrană pentru romanul acesta. Știi filmul acela Imperiul contraatacă, aici Ruritania contraatacă: mi-am folosit documentarea academică pentru a crea acest loc imaginar pentru că am vrut să fie despre Cortina de Fier și nu despre o țară anume. Este, de altfel, ceva foarte interesant: romanul a câştigat un important premiul literar în Serbia, la începutul anului trecut, iar jurnaliştii au tot întrebat dacă este vorba de Serbia, iar eu am răspuns că nu, e ceva ce am scris pe prima pagină. Ca o coțofană, am luat câte o pană din fiecare țară. Asta este Ruritania – un set de elemente, în cazul Ruritaniei, balcanice, iar în roman specific Europei de Est. Deși, trebuie să spun – iar acum vorbește profesorul din mine – când Anthony Hope a scris Ruritania a conotat ideea de rural, referindu-se cumva la o țară înapoiară, rurală, dar a spus: ajungi în Ruritania cu trenul, trecând prin Dresda, apoi de la Dresda călare, două ore către sud. Am calculat, și Ruritania originară se afla probabil în apropiere de Praga. Dar industria cinematografică a mutat Ruritania în Balcani, pentru că Praga era prea „civilizată“. În toate filmele, Ruritania a devenit o țară balcanică, pentru că industria cinematografică avea nevoie de o societate rurală, cu oamenii în costume populare – ca niște copii, nu europeni cu totul. Cortina de Fier a fost răzbunarea mea.
Ce reprezintă Londra pentru romanele dumneavoastră? Toate cele trei romane au o legătură cu Londra. Cum este de fapt Londra din aceste trei romane?
De-acum am locuit la Londra mai mult decât oriunde altundeva. Aproape patruzeci de ani. Londra este un oraș uriaș. Cred că acum sunt aproape 200 000 de români care locuiesc la Londra, este, deci, un mare oraș românesc, este un mare oraș sârb, este un mare oraș francez. Când au loc alegeri în Franța se face o coadă lungă, nu departe de casa mea, pentru că mii de francezi vin să voteze. Asta e Londra, un fel de Babilon. Și pentru că este atât de mare – mai mult de 70 de kilometri dintr-o parte în alta – este aproape imposibil să ieși din Londra, trăim aici ca într-un oraș-stat. Și Londra este înconjurată de Anglia, dar Londra nu este Anglia, și mulți dintre cei care, ca mine, locuiesc în Londra, uită cum este de fapt Anglia. Acum când ocazional iau trenul ca să merg la mare îți dai seama că ieși din acest oraș și ești, dintr-odată, în Anglia. E o scenă în roman în care o numesc „l’Angleterre pro fonde“ – Anglia profundă și întunecară –, pentru că în Londra uiți că această țară este încă acolo și că această țară ar putea vota diferit și are alte agende politice. Așa că pentru mine Londra este un oraș-stat. Este un univers. Este ceva uriaș. Când am ajuns prima dată la Londra am adorat faptul că – cred că am spus-o undeva, dacă lumea dispare, o poți reconstrui dintr-un metrou, pentru că sunt reprezentanți ai tuturor națiunilor, ca Arca lui Noe. Mi-a plăcut asta pe când aveam douăzeci de ani. Dar acum nu-mi mai place, pentru că îmbătrânesc și sunt prea mulți oameni, iar eu vreau parcuri și verdeață. În metrou mă întreb: Cine sunt toți acești oameni? De unde vin? Aș fi putut întreba asta despre mine în anii 1980. E ca un stup uman – insecte care zumzăie peste tot. Și acum este prea mare, prea aglomerat, prea zgomotos, prea cu de toate.
Lucrați, pe de altă parte, foarte mult cu miturile legate de Est și Vest. Care dintre aceste mituri ne sunt mai mult de ajutor și care ne sunt dăunătoare?
Miturile sunt în mod diferit de ajutor sau dăunătoare. Miturile legate de Est – în special felul în care este percepută regiunea balcanică – au fost, am crezut că sunt foarte inocente până când mi-am dat seama de felul în care influențează politica. De pildă, viteza cu care anumite țări sunt admise în UE, sau care sunt țările pe care le simți aliate și prietene, care sunt cele care păstrează distanța etc. Despre Serbia se vorbește acum ca despre Balcanii de Vest. Când am venit în Anglia, Balcanii de Vest nu existau, pentru că dacă Serbia reprezintă Balcanii de Vest, atunci unde sunt Balcanii de Est sau centrul Balcanilor? Totul se mișcă, iar această geografie imaginară este influențată de stereotipurile noastre. În asta constă pericolul. Mitul Vestului este, probabil, mai puțin periculos din punct de vedere politic, pur și simplu pentru că țările din Est nu au atâta putere. Dar pericolul, cel puțin în partea de lume de unde vin, este că avem un soi de mit al migrației: suntem mânați nu doar de nevoi de ordin economic, dar și de un fel de aversiune față de ceea ce Arthur Miller numea „visul american“. Credem că trebuie să reușim în Vest, iar asta îi determină pe foarte mulți să emigreze. Nu cred că este un lucru neapărat bun, este un exod al minților, însă numai o parte din cei care emigrează vor avea succes. Foarte, foarte mulți sunt împinși de acest vis și vor ajunge într-o fundătură, un fel de existență poticnită; ar fi fost mai fericiți în orașele lor din Maramureș, de pildă. Acest mit al Vestului nu este întotdeauna de ajutor.
Am putea oare spune că personajele dumneavoastră trăiesc sub un fel de teroarea a istoriei? Vreau să spun: în toate cele trei romane pe care le-ați scris.
Da. Da. Unul dintre lucrurile pe care le-am tratat în Cortina de Fier – și mi-am și propus să o fac – este exact această percepție a destinului. Eu cred pe undeva că lucrurile ne sunt sortite, în vreme ce – iar acum simplific – prietenii mei britanici cred într-un fel de liber arbitru, în acţiune: faci ceva și ai puterea de a fi cine vrei să fii. Și ambele perspective sunt, până la un punct, adevărate, după cum sunt, până la un punct, false. Perspectiva mea însă a fost condiționată de faptul că în lumea de unde vin, care s-a aflat sub stăpânire otomană pentru multe secole la rând, și apoi a trecut prin socialism etc., etc., voința individuală a fost alterată, nu puteai face ceea ce voiai să faci, nu-ți puteai urma visul. A-ți urma visul e un lux. Acesta este felul în care suntem formați de povara istoriei, chiar fără să ne dăm seama. În Chernobyl Strawberries este un episod – acesta este autobiografic, spre deosebire de romanele mele – despre socrul meu. A fost ofițer de armară, acum a murit, îi povesteam despre unchiul meu din partea mamei, care a fost ofițer de armată înainte de Al Doilea Război Mondial, apoi a fost într-un lagăr militar din Germania, iar când s-a întors din Germania, după Al Doilea Război Mondial s-a implicat în activități sportive și, în cele din urmă, a ajuns să fie ministrul Sportului. I-am spus socrului meu această poveste – mi-am spus că este un camarad, ofițer în armata regală, iar reacția socrului meu a fost: cum adică? A depus jurământul de credință în fața regelui și apoi i-a slujit pe comuniști? Iar reacția mea a fost: Acesta este luxul de a fi britanic. Istoria lor nu a cunoscut acest fel de cutremure, nu? Puteai să depui jurământ de credință în fața unui rege și să nu dai înapoi; de unde vin eu, așa ceva era cu neputință. Gândirea este modelată de aceste lucruri. Este un exemplu, dar este și un răspuns la întrebarea dumneavoastră. În romanele mele, analizez asta: cum suntem modelați de istorie, chiar și în aceste banale povești intime.
Personajele din cărțile dumneavoastră mai au iluzii? Și a doua întrebare – pentru că sunt personaje mărețe, marea majoritate foarte lucide: este luciditatea o povară? Ca o piatră mare.
Este o povară, iar personajele sunt autoreflexive, dar aleg naratorul pentru că știu că eu sunt construită în acest fel. Cred că dacă aș încerca să aleg un narator beckettian nu aș putea scrie prea bine – stilul lui Beckett, cu propoziții scurte nu neapărat observând condiția umană într-o manieră îndelungat reflexivă, așa cum obișnuiesc eu. Aleg personajele ca să pot vorbi prin intermediul lor, la fel cum aleg străini. Toate romanele mele au ca narator persoane care nu vorbesc nativ limba engleză – sunt ca un cântăreț de operă care știe cât poate acoperi vocea sa. Și este ceva ce a trebuit să învăț. La fel, aleg personaje care vor fi lucide pentru că asta îmi sporește plăcerea cu care scriu. Cine a spus oare? Dr. Johnson, oare, a spus că numai un nebun nu scrie doar pentru bani? Eu sunt opusul – scriu pentru mine. Poate că sunt naivă din această cauză, dar scrisul pentru mine trebuie să fie plăcut.
Încă două întrebări. Prima, ce anume le salvează pe aceste personaje în lumea din care vin – dragostea, luciditatea, memoria?
Asta e o întrebare dificilă. Probabil câte puțin din toate acestea. Sunt suficient de romantică să vreau să scriu despre dragoste, dar nu în stilul romanelor de dragoste. Sunt mai lucidă, și niște jurnaliști de aici m-au întrebat dacă Milena e un personaj rece. Le-am răspuns că este doar lucidă, exact așa cum ați descris. Memoria, de asemenea. Dar am scris undeva că dragostea – am vorbit despre visul Vestului – ei bine, dragostea este un astfel de vis, așa cum îl percepem acum, este un opiu pentru mase. Ce se întâmplă în Vest, în filmele romantice – ți se spune că nu trebuie decât să găsești persoana de care să te îndrăgostești și apoi vei fi fericit pentru totdeauna. Este un opiu pentru mase pentru că te face să nu mai vezi realitatea condiției tale, care poate să aibă de-a face cu clasa de care aparții, sau cu limitări, care, de fapt, nu pot fi schimbate de iubire. Sunt multe lucruri pe care iubirea le poate face, dar sunt foarte multe pe care nu le poate face.
Ultima întrebare. Care este marele dumneavoastră vis legat de literatură? Ce credeți că poate să facă literatura și ce sperați să faceți cu ajutorul literaturii?
Este ceva la care mă gândesc aproape zilnic, pentru că predau scriere creativă. Că tot vorbim de visuri, nu am visat vreodată că am să predau scriere creativă. Am început să predau literatură engleză, cariera mea academică viza literatura engleză din secolul al XIX-lea, m-au mutat la scriere creativă când am început să scriu roman, căci este o disciplină în plin avânt și este nevoie de profesori. Ai putea crede că este o digresiune, dar nu e. Atunci când predai scriere creativă se presupune că tu crezi în literatură, în puterea pe care o are literatura, pentru că studenții tăi plătesc o grămadă de bani ca să vină la tine să îi înveți să scrie, așa că viața ta depinde de asta, pe de altă parte, ca artist, ca romancier ai momente de îndoială, când te întrebi la ce bun literatura. Oare chiar poate să facă ceva? Alternez astfel, sunt două laturi în mine și răspund diferit la aceste întrebări. Visul meu este că literatura ar putea să conteze, ne-ar putea face oameni mai buni. Experiența îmi arată că devine din ce în ce mai lipsită de importanță și că nu schimbă oamenii atât cât ți-ai putea închipui. Ficțiunea literară în special este un gen aflat în pericol, tot mai mulți oameni scriu fantasy sau variante literaturizate ale jocurilor pentru calculator. Sunt deprimată imediat ce sunt întrebată asta. Ar trebui să veniți la orele mele unde ați putea auzi versiunea pozitivă…
