Dacă ne imaginăm că întreg universul e speriat sau măcar indignat de atacarea Ucrainei de către Rusia, ne înșelăm amarnic. Părți însemnate ale planetei s-au poziționat de partea Rusiei. Unele cu fermitate și activ (Iranul și Coreea de Nord), altele șovăielnic (India), altele subtil-strategic, Turcia și China. Fiecare din aceste entități au sau speră să aibă ceva de câștigat din nebunia rusească. Pentru țările autocrate, victoria Rusiei ar confirma slăbiciunea democrațiilor. Ele s-ar simți îndreptățite să continue, fără teama de represalii și sancțiuni, politica de înjosire a propriilor popoare. Nimeni nu li s-ar mai opune, iar asta ar reprezenta proba că Occidentul nu e decât un colos cu picioare de lut.
Nu știu dacă Putin a gândit de la bun început invadarea Ucrainei și ca pe un război împotriva Europei și a Statelor Unite. Cert e că la scurtă vreme după eșecul Blitzkrieg-ului, strategia lui a suferit modificări substanțiale. Operațiunea de pedepsire a supusului obraznic și „nazist“, „păduchele ucrainean“, a degenerat într-un război între mentalități și (aproape) rase. Putin a pus în practică teoriile despre „conflictul civilizațiilor“, substituind fanatismul religiilor fundamentaliste orientale cu un ortodoxism conton dent, instigat de patriarhul Kirill, acest ideolog fără metodă, dar cu multe grade pe umăr. Ceea ce se petrece pe teritoriul Ucrainei martirizate are efect direct asupra lumii evoluate. Cu o timiditate explicabilă, dar condamna bilă, democrațiile avansate s-au implicat de partea Ucrainei, dar au făcut-o cu aerul că se scuză. Gesticulația diplomatică e transpusă în voci pițigăiate, pe care urechile umplute de ceară și praf ale rușilor nici nu se sinchisesc să o descifreze.
Adevărul e că amestecul de primitivism și subtilitate, caracteristic rușilor — drept dovadă, atâtea capodopere artistice răscolitoare, de la lite ratură și filozofie la muzică și balet, dar și bestialitatea intervențiilor mili tare —, îi derutează la culme pe occidentali. Ca și Germania strangulată ideologic și moral de Hitler, Rusia suferă de fobia spațiilor strâmte. O apro piere prea pronunțată de granițele sale declanșează mecanisme ale agresi vității care conduc la acte de violență extremă. Noutatea adusă în poli tica europeană actuală de Putin constă în veșmintele în care-și îmbracă bar baria: el ar întrupa filozofia sănătoasă, străveche, a unei Rusii unice, salvatoare a umanității, primejduită de un Occident decadent și corupt. M-am convins că nu e vorba de o stratagemă, ci de o credință adânc înrădăcinată în mintea lui dopată cu angoasele KGB-ului, ce se articulează pe doctrina rusească a disprețului față de viață.
Într-o carte care a trecut neobservată și la noi, și în străinătate, Occidentalismul. Războiul împotriva Occidentului, de Ian Buruma și Avishai Margalit (tradusă în anul 2016 la Humanitas), sunt citate cuvintele unui luptător afgan din timpul războiului cu Statele Unite și aliații lor: americanii n-aveau cum să iasă învingători, susținea el, fiindcă „ei iubesc Pepsi-Cola, dar noi iubim moartea“. Nu știu dacă toți rușii începutului de secol al XXI-lea iubesc moartea. Aș zice mai degrabă că nu, dacă observăm că peste două milioane de tineri s-au refugiat în străinătate de spaima trimiterii pe front. Dar e evident că dogma oficială a turat la maximum clișeele acumulate cu vremea. Ele sunt copiate după viziunea islamiștilor radicalizați, cu un vocabular vag cosmetizat: Maica Rusie, țara în primejdie, democrația dizolvantă, un Occident „ca o masă moale, bolnăvicioasă și îndulcită, ca o civilizație decadentă și dependentă de plăcere“ (Buruma, Margalit).
Chiar așa clișeizată cum pare, descrierea are un sâmbure de adevăr, potențat de moleșeala care a cuprins în ultimele patru-cinci decenii țările occidentale. Ca niciodată în istorie, o întreagă civilizație a decis să se atace pe sine, să-și nege originile și să-și distrugă fundamentele în numele respec tului față de cei cu o gândire diferită de a lor. Calcul profund greșit. În loc să provoace respectul celor vizați, politețea euro-atlanticilor e considerată în lumea anti-democratică un semn de slăbiciune și chiar de lașitate. Occiden talii n-au protestat niciodată atunci când valorile sale au fost atacate. Dimpo trivă, s-au grăbit, în orice împrejurare, să admită și să-și ceară scuze atât pentru păcate reale, cât și pentru vini imaginare. Un bun exemplu, dacă tot i-am pomenit pe Buruma și Margalit, e cel al cărții lui Edward W. Said, Orientalism, publicată acum patruzeci și cinci de ani.
Teza lui Said a fost îmbrățișată de toată suflarea academică și intelec tuală din Statele Unite și din Europa de Vest. Discutarea cărții a prilejuit infinite ieșiri publice, prin care nume mari ale culturii euro-atlantice se recunoșteau a fi ale descendenților unei hoarde sălbatice, a cărei ocupație primordială ar fi fost aceea de a-și afirma superioritatea și de a-i înjosi pe arabi, africani și toate celelalte popoare căzute sub dominație colonială. Dacă e să găsim punctele de pornire ale urii de sine de azi a intelectualității occidentale, lucrarea lui Said e unul din reperele esențiale. Evident, profesorul palestiniano-american n-a scos niciun cuvânt despre cotropirea de către ruși sau chinezi a atâtor și atâtor teritorii străine. El a simțit, așa cum simte azi Putin, că acuzațiile sale dau roade doar acolo unde societatea devine atât de permisivă, încât construcții vechi de sute de ani pot fi dărâmate cu simpla apăsare a unui deget.
Dictatorul megaloman de la Kremlin n-a trebuit să-l citească pe Said pentru a-i împrumuta teoriile: după ce au făcut ravagii în mediile universitare, acestea circulă nestingherite prin presă și televiziuni. Ideologii moscoviți n-aveau decât să le pescuiască stând liniștiți în fotolii. Altfel spus, Occidentul a furnizat inamicilor armele prin care poate fi lesne învins. Pe asta se bazează Putin. Numai că el a făcut greșeala, comună celor narcotizați de primitivismul marxismului, să reducă totul la suprastructură. Democrația și capitalismul sunt, însă, și altceva decât o teorie. Ele sunt și o practică, un mod de a exista în lume.
Putin a conceput, în mod eronat, confruntarea cu Occidentul în termenii unui război civil. Rusia s-a dovedit întotdeauna performantă atunci când a fost vorba de reprimarea opozanților interni ori de înăbușirea revoltei micilor sateliți de genul Cecenia, Osetia, Abhazia sau chiar Georgia. În confruntările externe — exemplul cel mai bun fiind Al Doilea Război Mondial — n-ar fi făcut mare lucru fără alianța cu parteneri superiori din punct de vedere militar, strategic și tehnologic. Fără avioanele, tancurile și informația fur nizate de americani, rușii n-ar fi avut nicio șansă să ajungă la masa învingă torilor la Conferința de la Ialta sau la semnarea Tratatului de pace de la Paris în 1947. Pretențiile de super-putere ale rușilor au fost încurajate de un Occident mereu pus pe concesii și incapabil să înțeleagă setea perma nentă de revanșă, dominație și împilare a urmașilor lui Piotr Romanov, supranumit cel Mare.
Războiul lui Putin și-a găsit admiratori în țările autocrate și pentru că măcelul trupelor rusești seamănă leit cu multe episoade din istoria acestor țări. Două dintre ele, ce pun în prim-plan pedepsirea deviatorilor de la dogma reacționaris mu lui patriarhal și a dreptei-credințe militaro-religioase (care constituie, de fapt, și doctrina politică a lui Putin), sunt pilduitoare. Cea dintâi e sălbăticia dincolo de zona umanului a Khmerilor Roșii. Aceștia au distrus Phnom-Penh-ul pentru că soldaților li se spusese că e un oraș al depravării morale, sediul unei civilizații disprețuitoare la adresa valorilor profesate de oameni săraci, și care trebuie făcută una cu pământul: „În Phnom Penh existau construcții cu arhitectură occidentală, restaurante franțuzești, comercianți chinezi și o economie urbană relativ modernă. Soldații Khmerilor Roșii veneau din cele mai sărace părți ale țării [exact ca soldații trimiși de Putin în Ukraina, n.m., M.M.], unde nu se știa nimic despre viața modernă. Mulți de-abia intraseră în adolescență. Iar superiorii le spuseseră că orășenii educați, adică oricine mersese la școală, vorbea franceza sau, pur și simplu, avea palme netede și purta ochelari — erau dușmani ai poporului. Vietnamezii sau chinezii, care trăiau și făceau comerț în orașe de secole, la fel ca evreii din Germania, trebuiau extirpați din noua societate ca niște celule canceroase“.
Descrierea lui Buruma și Margalit seamănă ca două picături de apă cu discursurile călăilor lui Putin, de la Lavrov la Medvedev, și retur. Bestialitățile din 1975 ale comuniștilor din Kampucea sunt identice cu cele ale rușilor din 2022-2023 din Ucraina: „Pentru Khmerii Roșii, Phnom Penh-ul era diavo lesc, fals, capitalist, corcit etnic, occidentalizat, degenerat și compromis de colonialism. Față de orășeni nu era nevoie să te porți omenește, fiindcă ei își pierduseră deja sufletele. Prin crime în masă sistematice și prin zdrobirea orașului corupt, Khmerii Roșii aveau de gând să readucă puritatea și virtutea în patria lor străveche“. Adică exact ce urmărește Putin prin „denazificarea“ Ucrainei.
A doua asemănare frapantă e aceea cu insurgența talibanilor în Afga nistan, al cărei punct de maxim simbolism îl constituie omorârea preșe din telui Najibullah: „Talibanii i-au tăiat testiculele și i-au târât trupul zdro bit în urma unui jeep. Apoi i-au împușcat și i-au spânzurat cadavrul de un stâlp de iluminat stradal. Ca semn al dezmățului și corupției din marele oraș, i-au umplut fostului președinte buzunarele cu bani și i-au îndesat țigări între degetele rupte“. Ceva asemănător i-au pregătit și rușii lui Zelenski, în caz că ar fi reușit să cucerească Kievul într-o singură zi.
Concluzie: dacă vor să-l înfrângă pe Putin, occidentalii trebuie să abordeze conflictul în termenii confruntării cu o putere de extracție asia tică, obtuză, lipsită de respect și onoare, sălbatică, primitivă, sânge roasă. Tratându-l cu mănuși, așa cum procedează în clipa de față, trimițând Ucrainei arme depășite și avioane vechi, occidentalii devin aliații întru infernală violență și nebunie ai lui Putin.